Romania Sociala logo
Menu

Un posibil răspuns la întrebarea „cum  poate fi onorată deschiderea anului universitar”?

autor:   7 October 2026  

Expoziția de sociologie vizuală, a noua în istoricul ei, realizată de studenții anului I ai Facultății de Sociologie și  Comunicare din cadrul Universității „Transilvania” din Brașov cuprinde texte și fotografii cu cei care au răspuns în interviurile solicitate, în cadrul unei activități de seminar înfăptuite în anul I, semestru I, coordonată de dr. Cristian Bălăcescu.

Expoziția se găsește amplasată pe esplanada de lângă Parcul „ Titulescu” și este vizionabilă în perioada 1.10.2026-22.10.2026. Ea cuprinde rezultatele a două proiecte distincte: „ Dincolo de gard” ce investighează viața omului în lumea satului și „Omul și orașul său” ce are în vedere viața omului în spațiul  urban.

Vine o vârstă în care încercăm să înțelegem ce am trăitm, vine un moment în care încercăm să  dăm o semnificație celor trăite. În această operație mentală, unii dintre noi ne rupem de  trecut pentru a fi liberi, alții îl conștientizăm și-l purtăm în spate toată viața. 

Pentru studentul care pășește pentru prima dată în spațiul universitar un interviu poate avea semnificația unei întâlniri neobișnuite. Puțini oameni au ocazia să aibă de-a face cu sufletul altui om: e cazul preotului, al medicului, al psihologului, al asistentului social și, nu în cele din urmă, al sociologului.

Acest demers presupune un anume curaj sufletesc, dacă putem să-l numim așa, pentru că el presupune un exercițiu de empatie. Noi știm că maturizarea înseamnă să treci cu succes mai multe examene de empatie, care ajută la decentrarea sinelui. Această decentrare de sine ajută la învățarea a cum să trăiești viața. Spune Derrida: „ a trăi, prin definiție, nu se învață. Nu prin sine însuși, de la viață prin viață. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat pe marginea vieții. Pe marginea interioară sau pe cea exterioară, este vorba,  aici, de o heterodidactică între viață şi moarte”.

Asistăm deci la o învățare de un anumit tip, concomitent cu ceea ce se predă în cadrul cursurilor și seminarelor, învățare care conduce la maturizarea afectivă și socială a tânărului. Și ca element de simbol, începutul anului universitar coincide, nu întâmplător, cu acest alt început, cel legat de decentrarea sinelui.

Asta înseamnă că în profesiile enunțate mai sus, cunoașterea lumii externe ar trebui să se asocieze cu cunoașterea lumii interioare. În matematici sau în inginerii, cele două tipuri de cunoașteri pot fi disociate. În științele sociale și umaniste, nu se întâmplă asta. Sau cel puțin, nu ar trebui să existe vreo separare între cele două tipuri de cunoașteri. Această afirmație arată semnificația realizării, chiar începând cu primele săptămâni de școală, a acestui demers de cunoaștere, interviul: cum se construiește un interviu, cum se ia un interviu, cum se interpretează un interviu. Și, mai ales, să reflectezi la ce se întâmplă cu tine în momentul acestui interviu.

Această experiență umană dobândită prin interviu și prin momentul realizării interviului ar putea conduce la situația în care studentul să ajungă să opereze asupra lui însuși transformările necesare pentru a putea accede la adevăr. Asta se numește spiritualitate. Cunoașterea din spațiul socio-umanului are astfel posibilitatea de a fi strâns conectată cu spiritualitatea, adică cu transformarea cercetătorului prin relația sa cu adevărul.   Și așa cum vom vedea la finalul acestui text, citind consemnările studenților,  acest lucru chiar se întâmplă.


xxx

1. Ștefania-Evelina Bordea ( specializare „Resurse Umane”, an I) a avut posibilitatea ca prin acest proiect de istorie orală să înțeleagă de la Carmen B. 73 de ani, Ilieni, Covasna ce înseamnă fidelitatea în căsătorie:

„Tata, să știi, a fost un om… N-a băut, n-a fumat, dar i-au plăcut fetele, așa! [șoptind, repetă].  I-au plăcut fetele, era mai… „barbă albastră”… [Revine la tonul anterior] El era de loc din Pitești, a urmat facultatea, a venit în Ploiești, lucra în cadrul CFR-ului, mama lucra la rafinăria Brazi, avea vreo 23 de ani, dacă rețin bine ce mi-au spus, era la contabilitate acolo și avea un contabil șef destul de sever…

Într-o zi, mama s-a pomenit la birou, c-a intrat o… duduie, cu un copil în brațe și i l-a pus pe masă și a spus: „Uite ce mi-a făcut bărbatul dumitale!” [întinde brațele]. Îți dai seama, fetele nu erau atât de istețe ca acum, erau puțin mai retrase și mama s-a zăpăcit, efectiv a rămas fără grai. Una din colegele de serviciu, mai fâșneață, s-a dus și l-a chemat pe contabilul șef care, tranșant, a luat-o pe sus: „Ce cauți dumneata aici? Cum ai intrat?”… Doar era Rafinăria Brazi, obiectiv păzit.  „Uitați ce mi-a făcut soțul dânsei!”.  Fără să fie impresionat, contabilul șef i-a pus copilul în brațe și a zis: „Nu te-a trimis ea să te culci cu el!”.  A luat-o de mână și a dat-o afară.

Și ce crezi că i-a sticlit creierul duduiei? A luat-o pe maică-sa, a luat copilul și s-au dus la Pitești, la părinții tatălui meu. Bunica stătea lângă gară și avea o casă cu o boltă de vie la intrare [mișcă brațul conturând o boltă]. Sub boltă, o bancă și o măsuță. S-au dus acolo, au știut tot… Bunica era în curte.  „Doamnă, uite, nu suntem de aici, v-am ruga să ne lăsați să schimbăm copilul, la dumneavoastră?”. Bunica, foarte de treabă, o femeie plăcută și liniștită zice „Da! Poftiți în casă, nu pe bancă, aici”. Le-a invitat în casă, au schimbat copilul, după care au continuat: „Doamnă, ce amabilă ați fost!”. Zice „N-ați vrea să lăsăm copilul aici, să ne ducem să facem cumpărături și să venim să-l luăm?” (cu gândul să-l lase și să plece). La care bunicii i s-a aprins beculețul, aici a fost! [râde scurt] Le-a zis „Doamnă, păi dar cum? Nu vă cunosc, sunteți străine. Cum să-mi lăsați copilul?” Aici, vezi tu, Dumnezeu a lucrat aici un pic! [mijește ochii, complice] Mama duduiei s-a scăpat: „Apăi doamnă, primește-l, primește-l, că și așa, e nepotul dumitale!”. „Păi cum nepotul meu? Fiul meu e căsătorit, are fetiță!”. De aici au început discuțiile, între timp a venit și bunicul de la serviciu. Au plecat, au luat copilul… și asta a fost picătura care i-a umplut mamei paharul și s-a despărțit. Dar să știi… cred că l-a iubit foarte mult pe tata! El a mai ținut legătura cu mine, mai venea pe la școală, când și când, în ciclul primar… Apoi, s-a rupt total până când am făcut 25 de ani …”.

2. Patricia- Maria Harai (specializare „Resurse Umane” an I)  înțelege în ce constă deontologia profesională a preotului Florin I., 67 de ani:  

„Când eram preot pe Valea Sebeșului, din Tribunalul din Câmpeni. Întotdeauna am zis: „Bă, mie mi-a dat Dumnezeu altfel de misiune, nu să am pământ, nu să fiu legat de un punct geografic, eu sunt misionar”. Că întotdeauna așa m-am autodefinit eu, misionar. Asta e și rațiunea pentru ca un preot bun să aibă o casă „de serviciu”. Eu am făcut misiune toată viața. Dacă îmi făceam o casă, era o mare greșeală. Eu trebuia să stau acolo, în locul ăla, dar misiunea te obligă să nu fii legat de lucruri din astea lumești. De aceea am avut pe unde am fost, casă de serviciu  Și chiar m-am simțit foarte bine. Dacă n-aș avea acum, trei rânduri ar trebui să fac la Mitropolie. Mi-ar oferi o garsonieră, un apartament cu două camere, până închid ochii, la o chirie derizorie, știi? Astea sunt lucruri amărâte, cum îmi place mie să zic. Bun, sunt elemente de civilizație, puse în slujba vieții, omul le folosește atât timp cât trăiește, avem nevoie de ele, nu trebuie să fim ipocriți, nu? Să ne facă viața mai ușoară, să ne protejeze viața. Dar nu le ducem cu noi dincolo și viața e scurtă. Trebuie să știi să te bucuri în fiecare zi, să găsești un motiv să te bucuri. Numai atunci ești fericit. „Bucurați-vă și vă veseliți” zice Sfânta Carte. Indiferent prin ce treci în fiecare zi, să găsești un motiv să te bucuri: faptul că te scoli dimineața, că vezi un răsărit de soare, un cântec de păsărele, un peisaj. Deci atunci, de fapt, ai o viață normală. Când rațiunea noastră este numai să adunăm, suntem confiscați… Deci trebuie să îți conturezi o personalitate, să îți aloci un timp ca să te formezi, să te construiești, și toate celelalte vor veni de la sine. Cum zice Iisus, „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă”. Asta înseamnă să te construiești ca ființă. Deci așa, când te construiești ca ființă, toate celelalte vin de la sine. Și valorile materiale, tot ce ai nevoie tu, vin de la sine… Prin educație, omul își capătă identitatea, propria aură și noblețe. Însă „omul e ființa care se maturizează cel mai greu”, susținea Mitropolitul Andrei Șaguna…”.

3. Ingrid-Gabriela Kadar ( specializare „Resurse Umane”, an I) are în față un om care a trecut pe lângă moarte, e vorba de Nicolae S. 56 de ani, Cața Brașov:  

„M-am angajat la Romcim Hoghiz, ca dulgher-tâmplar, am avut-o pe mătușa mea acolo. Ea tare a ținut la mine, cum îmi murise și tata… Erau probleme cu locurile de muncă atunci, pe timpul ăla. A fost și acolo foarte greu, am făcut naveta, pe timpul ăla nu erau mașini, iernile erau ierni. Făceam naveta cu bicicleta până în Homorod, de acolo venea autobuzul combinatului și de acolo mergeam la combinat. Am lucrat un an de zile, până în fața mea a murit un om în moara de ciment. S-a surpat cimentul ăla, a fost un praf mare, ni s-a strigat „fugiți în spate, fugiți” și noi abia după aceea ne-am dat seama că el nu era, a fost mort. Așa a fost să fie și de atunci a zis mama „Băiatul meu, eu nu vreau să te văd pe tine mort. Mai bine stai lângă mine, acasă.”

4. Ștefania Marinescu ( specializare „Resurse Umane” , an I) se întâlnește cu durerea resimțită și neuitată  a Manțăi U. 68 de ani, din Codlea, Brașov produsă de tatăl ei,  acum mai bine de 50 de ani:   

„Adolescența a început ca un prim eșec pentru mine sau cum să zic… a fost o primă altercație serioasă între mine și tatăl meu. Am plecat să dau examen la Liceul Pedagogic, în Galați. Am plecat cu dosarul, sigur, ne spuneau profesorii că, mergând în Galați la liceu e mai greu, e un alt sistem de predare și că ar fi bine, noi, până începe examenul, să mergem să facem câteva ore de meditații cu un profesor din oraș. Am mers acolo, mi-am găsit profesoară, trebuia să fac meditații la limba română și la matematică… Eu și o colegă de-a mea am vrut să mergem aici. Colega mea a mers… când s-a întors, după prima oră de meditație, am văzut-o că are o vioară în mână. Eu nu m-am dus să mă interesez, s-a dus tata să întrebe ce îmi trebuie și era obligatoriu să știi să cânți la un instrument.  Deci era obligatoriu să cumpere vioară, pentru pian învățai în liceu. El s-a dus, dar de fapt nu a vrut să mă vadă admisă, pentru că avea și tata, cum era pe atunci, ca și pe  acum…, o amantă. Bărbații tot bărbați rămân și dacă vor   să aibă o amantă, o au, indiferent cât de frumoasă și bună ar fi nevasta acasă. Avea amantă și fata ei era ultimul an, la liceu, la pedagogic. Rămăsese un an repetentă și acum urma să termine, iar noi ne-am fi întâlnit amândouă… Și el o ajuta foarte mult pe femeia asta, fiind văduvă, cu bani. El m-a lăsat la mătușa mea, eu am făcut toate orele alea de meditații, am plătit, dosarul l-a luat cu el acasă. A venit mătușa mea de la piață, eu învățam, îmi aduc aminte, scriam niște exerciții la matematică și mătușa mea zice: „Manța, mâine este ultima zi de înscrieri la școală. Unde e dosarul?”,„Păi nu ți l-a dat tata?” am zis… „Nu. Tată-to a luat dosarul cu el.”

Am sunat, am mers la poștă, că atunci se vorbea la poștă, la telefon, l-am sunat la birou, l-am întrebat de dosarul meu și atunci mi-a zis: „Ce dosar îți trebuie? Nu te duci acolo!”

Eu când l-am auzit, a fost pentru mine o lovitură…”

5. Nicoleta-Denisa Pîrău ( specializarea „ Resurse Umane”, an I) află ce înseamnă suferința și grijile Mirelei S. , 58 de ani, Codlea, Brașov,  care naște un copil  cu diagnosticul tetrapareză spastică:
 „L-am născut la 23 de ani. S-a născut cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului de două ori, doctorii și asistentele nu mi-au dat mari speranțe, l-am născut în Codlea… Dar a rămas cu un handicap, având tetrapareză spastică, predominant dreapta, un handicap grav. Iar eu sunt însoțitoarea lui. Totul a fost din cauza cordonului ombilical, nu știa nimeni pentru că nu existau ecografe și cam asta s-a întâmplat… [își plimbă din nou degetele de materialul de catifea, nu ridică privirea pe care o are îndreptată, de data aceasta fix, uitându-se „în gol”]

După ce l-am născut, mi-au zis că dacă vreau să îl dau la un orfelinat în Timișoara, dar noi nu am fost de acord, zicând că vom lupta noi pentru el și am luptat până în prezent. A împlinit anul acesta 35 de ani…

Foarte mult, foarte mult m-a afectat, dar am luptat enorm. Mi-au zis că boala lui e în pat sau în cărucior, dar eu am umblat cu el prin străinătate încă de la naștere. Când avea un an de zile am fost în Germania, mi-au zis că trebuia să fac gimnastică cu el. Pentru că aici în România i-au dat Fenobarbital să nu mai facă crize, deoarece a făcut crize miocardice, crize de tot felul. Iar el în loc să meargă, să se dezvolte, dormea foarte mult… A început să meargă după doi ani și, mergând în Germania, mi s-a spus să fac recuperare cu el. Am venit acasă și am făcut recuperare cu el, șase ani, numai la Sibiu, fiind o lună acolo, o lună acasă și tot așa. A fost și operat la tendonul drept, a avut amândouă picioarele în ghips. Foarte mult am luptat cu el. Până și în prezent face tratament. Am făcut acte până și pentru China, pentru un tratament cu celulele stem, dar nu mi-au garantat reușita. Mă costa foarte mult, ar fi trebuit să îmi vând casa, dar n-am făcut acest pas pentru că a fost foarte riscant. Cei de aici de la spital mi-au spus să nu mă hazardez. Așa că ne ducem în continuare cu tratament, cu recuperare, face gimnastică, face tot. Logopedie am făcut foarte mult cu el, cam peste tot am mers, unde s-a putut. Am crezut că pot să-l fac bine, dar am luptat foarte mult când am fost mai „tinerică”. N-am acceptat ideea că nu pot să nu-l fac bine, dar trecând anii, mi-am dat seama că nu, sunt limite”.

6. Dănuța-Maria Stoenciu ( specializare „Resurse Umane”, anI ) a aflat cât de vie este resimțită injustiția în evaluarea școlară, de către Dorina G. 58 de ani, Frumușica, Galați, după mai  bine de jumătate de secol de la înfăptuirea ei.  

„La școală, în acea perioadă am văzut ce înseamnă să nu fii „dintr-o familie sus pusă”, să zic așa. Erau fete de milițieni, fata femeii de servici, fata primarului, fata nu știu cui. Nu puteam trece de bariera asta, chiar dacă eu eram bună. Cochetam foarte mult cu poezia, fratele cel mai mare era deja era cunoscut în toată școala că este bun și atunci și noi îl călcam pe urme. Și totuși nu puteam trece, tot a doua sau a treia eram în clasă, pentru că nu mi se recunoștea niciodată capacitatea de învățare. Țin minte odată că la ora de română ne-a întrebat „Ce reprezintă Coloana Infinitului?” Am ridicat mână și am zis „Trăirea intensă a poporului român pe aceste meleaguri!” La care învățătoarea îmi spune „Bine, foarte bine, e corect răspunsul dar stai jos că acesta este răspunsul fratelui tău, ți l-a spus de-acasă”. Atunci am suferit foarte mult, pentru că nu era adevărat. Eu în pauze făceam compunerile colegilor, îi ajutam, iar când venea doamna învățătoare să pună nota, eu luam mai puțin și ei luau mai mult. Pentru că așa erau vremurile, nu puteai trece. Până la urmă am trecut eu, cu vederea.

Țin minte că dacă din clasa I până în clasa a IV-a am luat premiul I, la sfârșitul clasei a V-a, am luat mențiune. M-a chemat pe scenă la cămin, căminul plin, să îmi dea diploma. Eu nu am vrut să merg, dar mama zice „Mamă, nu-i frumos, e rușinos, trebuie să mergi!” M-am urcat pe scenă, mi-am luat diploma și am rupt cartea pe care am primit-o de față cu toată lumea. Și am zis: „Eu nu învăț pentru premiu, eu învăț pentru mine. Eu nu meritam mențiune, meritam mai mult!”. Vă dați seama ce trăire a avut mama și ce rușine a trăit, dar mie nu-mi pare rău nici în ziua de astăzi, am avut o atitudine potrivită…am fost o luptătoare!”

7. Alina-Maria Aliu ( specializare „Asistență socială”, an I) a întâlnit-o pe Elisabeta B, 76 de ani, din Făgăraș, care i-a mărturisit cum a pus  deasupra tuturor lucrurilor grija pentru copilul ei:

„Am avut un prieten care și-a cam bătut joc de mine. Cum sunt băieții? Ca și acum, sunt băieți care își bat joc de fete, aveți grijă! (râde sarcastic)

M-a cam mâncat de bani, mă duceam de două ori pe lună, mă duceam la el în armată, la Predeal. Nu prea puteam să mai adun așa bani pentru mine, pentru că îi cheltuiam cu el. Nu m-a luat să mă ducă la părinții lui în Hălchiu și dacă am văzut că nu-i de treabă, am rămas tot în fermă.A venit un frate de-a lui și m-a dus la părinți, acolo. Normal că nu mi-a plăcut să stau acolo, între soacră, între cumnat, între surorile lui… Am lucrat la crescătoria de păsări, în Hălchiu, vreo lună-două și după aia am plecat…

Și m-am dus iar în fermă și am lucrat mai departe și mi-am adunat bănuți. Într-un an mi-am cumpărat palton cu blană, mi-am cumpărat ghete faine, mi-am cumpărat ștrampi, fuste, ciorapi din ăia până aici (face semn cu mâna până la jumătatea coapsei)… O eșarfă roșie, frumoasă, croșetată, cum era înainte, de se întorcea așa și încă odată…

Și când m-am dus acasă odată, îmbrăcată de acolo cu palton cu guler de blana le-am pus jos pe toate bogătanele din sat de acolo, că era lume și mai avută și mai așa, îți dai seama (o spune foarte mândră).

Am renunțat la voinicul ăsta pe care îl iubeam de mă omoram după el. Când m-am lăsat de el, și sora și mătușa mea, aveam o mătușă măritată aici, mi-au zis: „Pune mâna și te mărită că, ce știi?” No, acum eram muiere, le era frică că fac copii cu alții (râde).

Aveam vreo șapteșpe ani. Și cele două m-or „împiedicat” cu unul, bunicul ei (râde cu poftă, arătând către nepoata ei, care asistă la interviu). M-am dus la el, am stat cât am stat acolo câteva luni și am rămas gravidă („da, cu tatăl tău”, îi spune nepoatei, în timp ce râde).

Ca până la urmă el să zică că nu-i copilul lui, că ajunsesem  gravidă din fermă. Dar eu eram conștientă, nu făceam eu treaba aia… Și m-a lăsat, am plecat cu copilul în burtă înapoi în Șercaia. Am lucrat iar acolo, am născut, („acum pe 8 noiembrie face tată-to 56 de ani”, spune către nepoata ei). Dacă ăsta m-a lăsat și nu m-a mai luat înapoi acasă, m-am dus cu băiatul la Casa de copii, la Râmnicu Vâlcea. Pentru că aveam buletin de Vâlcea, n-aveam mutație, n-aveam buletin de Brașov, de Făgăraș, de pi… mamii lor (înjură). Doctorul de acolo, din Șercaia, mi-a zis, „Uite eu îți fac acte să te duci cu el la leagănul de copii. Îl lași acolo trei ani și după aceea îl poți lua înapoi. Dar să te duci și tu cu el, zice, să nu lași copilul singur… M-am dus, am stat vreo trei luni și prin Vâlcea, pe la leagănul de copii. Păi am văzut atâția copii acolo… Intrai în saloane, erau din ăia care gâgâiau, care ziceau tata-mama… Vai, cum să-mi las eu copilul aici? „Nu”, i-am zis unei asistente, doamna Florentina, „eu copilul aici nu îl las, de-aș umbla cu dinții prin pământ. Eu nu las copilul aici”. Eu aveam camera mea, pentru că toată ziua o ajutam pe Florentina asta, asistenta. Îl îmbrăcam numai cu haine noi, se făceau pantalonași din ăia așa cu picior, știi, pijămăluțe, așa… Și se încheiau năstureii aici și pantalonii cu bluza. Cum era el frumos, îți dai seama…

A auzit și directorul cel mare, a venit într-o dimineață, cioc-cioc la ușă. Întreb: „Cine e?” „Deschide mă, mama Chiriac!”, atunci eram Chiriac. „Stați numai un pic, zic, să-mi iau  capotul pe mine!”. Am deschis, a intrat la mine. „Ce faci măi, mama Chiriac?” M-a luat așa de după gât și m-a bătut așa cu palma. „Am auzit că nu vrei să lași copilul aici”. „Nu-l las, de-aș râma cu nasul prin pământ și nu-l las!”. „Băi, nu știu dacă într-o sută de femei e una ca tine care să nu-și lase copilul. Băi, de ce nu-l lași aici? Că aici sunt îngrijiți. E unul și de la noi din sat…” Era copilul unei femei mai așa, mai dusă, de care și-a bătut unul de joc și a rămas gravidă… avea un copil frumos… „Nu-l las!”.  „Când vrei să pleci, vii la nen-to, îți fac actele, îți dau o Salvare…” .

7. Raluca-Gabriela Andrei ( specializare „Asistență Socială, an I ) i-a luat un interviu lui Gheorghe T., 70 de ani, din Brașov care i-a povestit ce a însemnat riscul la muncă.

„A trebuit să facem trei sau patru luni de școală pentru mineri, nu mai țin minte exact. Nu te băgau direct în mină. Am muncit în mină la 300 de metri adâncime, în camera de abataj. Dădeam cu lopata lui Stalin, așa i se spunea unei lopeți mari, după care se străpungea cu picamerul în pereții de piatră până se ajungea la cărbuni… Cu lopata dădeam și încărcam în vagoneți. Așa a dat Dumnezeu… Într-o zi eram cu minerul… Cu joagărul trebuia să tăiem o grindă pentru a se arma tavanul camerei abatajului, să se poată  înainta spre peretele de cărbuni. Și s-a surpat. Minerul, fiind mai vechi, a plecat repede, dar pe mine a căzut un bulgăre mare de cărbuni, de piatră, ce-o fi fost și mi-a afectat șira spinării. M-a scos pe suitoare, m-a pus pe un vagonete, salvarea mă aștepta la gura minei. M-a dus la spital, m-a ținut doctorul până la liberare… Mă mai durea un pic, nu pot să zic,  aveam niște coaste fracturate, nu puteam nici să mă îndoi…

După ce-am scăpat de armată, am intrat în producție înapoi la Combinatul Chimic Făgăraș. Am lucrat acolo tot în secție periculoasă. Eu am meseria de preparator produse explozive. Am lucrat numai cu nitroglicerină, trinitrotoluen, compuși pe bază de plumb. Puțin cu praf… de pușcă. Făceam RPG-7, nu știu dacă știți ce înseamnă RPG-7…”

8. „Cum era copilăria pe vremuri” asta a aflat studenta Antonia Antal ( specializare „Asistență Socială” an.I ). de la Scorțea D. 72 de ani, din Poiana Mărului, Brașov:  

„ Copilăria mi-am petrecut-o pe toate dealurile din comuna Poiana Mărului, le-am colindat aproape pe toate… Ne adunam o gașcă de copii, băieți, jucam fotbal cu minge din cârpă, pentru că nu aveam o minge adevărată.

Încă din copilărie am crescut fără tată. Maică-mea a divorțat când eu am avut un an de zile și am crescut fără tată. Atunci  când m-am căsătorit l-am cunoscut pe tata, care m-a neglijat… Dar și eu l-am neglijat pe el, n-am avut nici o reținere să nu am o prietenie adevărată cu el.

Școala am făcut-o în comuna Poiana Mărului. În cele 8 clase am făcut destule prostii, n-am fost un elev chiar atât de strălucit. Am fost un elev de mijloc și totuși am luat premiu, de cel puțin patru sau cinci ori, premiul II și III și mențiune, pe acolo, m-am tot „aranjat”. Eu, unul, am stat cam prost cu nota la purtare de multe ori.

Am făcut clasele I-IV într-o școală veche, cu niște geamuri mici, mici de tot. Erau două clase întâia, A și B, noi fiind mulți copii. Am fost 32 în clasă și aveam o sobă din cărămidă mare, imensă, care încălzea amândouă clasele. Am avut învățătoare pe doamna Neculoiu, Dumnezeu s-o ierte… foarte, foarte bună. Ea a fost prima noastră doamnă care ne-a pus creionul în mână, cum se zice. Când deschidea ușa la sobă să mai bage câte un lemn în sobă, scotea un fum de trebuia să ieșim afară. Era de multe ori mai bine să nu facă focul decât să-l facă. Am avut viață grea în clasele primare. Îmi aduc aminte că aveam doi colegi, unul Traian și una Leana, care veneau tocmai din vârful Măgurii de la vreo trei kilometri. Veneau pe jos săracii, și erau niște ierni pe care acuma nu le-am mai pomenit. Aveau promoroacă pe față, amândoi aveau o broboadă, așa roată, la gât… cum poartă domnișoarele acum. Îi punea doamna Neculoiu să stea lângă sobă, să se încălzească puțin și apoi le dădea temele pentru o zi întreagă, câteodată pentru o săptămână. Ei ajungeau la școală în jur de ora zece, nu apucau să ajungă la opt, când începeam noi orele. Apoi îi trimitea înapoi la casele lor. Ei au avut o viață și mai grea ca a mea. Și eu am făcut naveta, cam un kilometru și ceva… Toată comuna Poiana Mărului era așezată pe niște dealuri: Dealul Vârf, Groșana, Gruiumăru, Huapec. Acum văd că le-au transformat, le numesc străzi.

Am fost mulți… La un moment dat eram vreo 11 copii cu toții care făceam naveta, începând de la clasa I la a VIII-a.  Vă dați seama când ne întâlneam noi toți 11, că n-aveam terenuri de sport ca acuma și ne întâlneam pe bătătură, la nea Guran, Dumnezeu să-l ierte! Era un teren unde jucam fotbal, cu mingi făcute din cârpe, vai de mine, cum v-am spus! Mai târziu, un frate de-al lui Ghiță Guran ne-a adus o minge din aia cu șiret și cu cameră. Când nimereai câteodată  în șireturile alea, mai că nu puteai să ajungi la școală, a doua zi. Înțelegeți? Îți rupea degetele, dar era frumos. Gălăgie, acolo am învățat să ne dăm cu bicicleta. Câte trânte, câte ghidoane am strâmbat noi și furci rupte… Aveam noroc că vecinul care avea bicicletă lucra la Uzina „6 Martie” Zărnești, chiar la secția „Biciclete”. Omul era în temă, el știa problema cu bicicleta.

Ne dădeam cu rotilele de la plug, ălea pe care se înjugau animalele. Iarna ne dădeam cu sănii, cu schiuri, pe care ni le făceam noi, din lemn de plop pe care îl ciopleam. Lemnul acela era singurul care se îndoia cel mai ușor: îl băgai în apă fiartă, îl fierbeai bine, apoi îl băgai între grinzile de la șură și îl curbai fain, frumos. Le prindeam cu două curele, două brăcinare pe care le băteam în două cuicele (n.n cuișoare). Cu schiurile ălea ne-am învățat, să nu mă întrebi de trânte și lovituri… ”.

9. Ana-Maria Chilian ( specializare „Asistență Socială”, an I) a aflat de la Ioan P., 92 de ani, din Lunca Câlnicului, Brașov cât de grea i-a fost copilăria:

„„Copilăria… [pauză scurtă urmată de un oftat], pff, tristă, foarte tristă. Eu nu am avut copilărie, să știți! Pentru că la trei ani a murit tata, în 37′ aveam trei ani. Am rămas șase copii, mama singură, cum să se descurce în viață? Eu am fost cel mai mic. Până la urmă, mama a fost vrednică, puternică. Și eu la fel. Pe trei dintre frați i-a dat la școli de meserii, pentru că nu aveai de unde și cu ce să iei bani… Mai luai pe un ou, că aveam găini multe și cumpăram ceva… Eu, la paisprezece ani, atunci am mâncat o bomboană! La paisprezece ani, până atunci nu am avut cu ce să îmi iau o bomboană. Unul a învățat cizmărie, unul tâmplărie și o soră mai mare a învățat croitoria trei ani de zile, de la evrei, că ei aveau o școală profesională… Ceilalți trei am rămas acasă, dar mama trebuia să plătească în fiecare an câte un porc, fasole, făină de grâu, de porumb, găini, ouă sau ceea ce mai voia, ca să poată plăti școala, fiindcă nu era gratis, înțelegi? S-a luptat…

 Și ce s-a întâmplat? Când au terminat și au venit acasă, au început pregătirile de război. Acolo, de unde sunt eu, spre Reșteni s-au apucat nemții de căzărmi: spre Iași, Târgul Frumos, Strunga, Roman, Târgul Neamț, pe traseul ăsta de vreo 300 km sau mai bine[dă din mâini ca și cum mi-ar arată pe unde] Nemții au făcut tranșee pe care nu le-a putut doborî nimeni, au luat oamenii la muncă, au venit și mi-au luat frații mai mari, pe amândoi i-au luat acolo, iar eu am rămas singur acasă cu pământul. Mie mi-a plăcut matematica și istoria foarte mult, eram bun. Scriam pe o tablă cu condeiul, un fel de creion, iar tabla aceea avea un burete din pădure, scriam și ștergeam, singur am învățat, la opaiț [se bâlbâie]. O lampă mică pentru că nu aveam lumină, mai ales seara, când mergeam la școală. Deci, asta nu a mai fost nicio copilărie ”.

10. Sabrina-Maria Grita (specializare, „Asistență Socială, an I)  a intervievat-o pe Doina R. 80 de ani, din Făgăraș, Brașov în legătură cu prima ei profesie, artist de circ:

„„… Aș putea să spun că sunt din Făgăraș după tată, mama era basarabeancă, tata era într-adevăr din Copăcel, iar pe mine m-au născut în Timișoara, acolo era un circ. Părinții mei erau artiști de circ și implicit, în momentul în care ești copilul lor, același lucru vei face în viață. La vârsta de șase ani deja am intrat în arenă, aveam mici „numere” de gimnastă, așa, de dat peste cap. După aceea am lucrat ca trapezistă, am avut un accident, mi-am spart capul, am fost operată, după un an și ceva am lucrat călărie acrobatică. [se uită în sus încercând să-și amintească] După care un alt accident: au venit colegii de la școală să mă vadă, eu fiind în picioare pe un cal care  alerga; le-am făcut cu mâna, să-i salut, și n-am mai fost atentă la trecerea pe sub cal să vin iară sus. Mi-am gâdilat calul care m-a aruncat. Și, din nou, un alt cap spart [râde] adică același cap, dar spart în altă parte, asta se întâmplă în circ, nu e ceva… [gesticulează cu mâinile arătând ceva grozav].

Ce să vă mai zic, mai departe am încercat și altele, ca acrobat nu poți rămâne numai cu un singur „număr”, trebuie să ai mai multe „piese”. Ca să te poți menține pe parcurs încerci și alte numere de circ. Și am lucrat cu părinții mei, ne numeam „Trio Fabian – Zburătorii Fără Plasă”. Tata cu mama mai lucrau și tir de cuțite, iar eu m-am mai băgat pe ici, pe colo, să învăț ce trebuie să învăț. Pe copiii mici îi mai „ciupeau” așa, însă eu n-am învățat bătut, mi-a plăcut ceea ce am făcut.

Mama, ea mergea în fiecare oraș, se ducea să vadă unde e școala cea mai apropiată de circ, unde e abatorul pentru animale să ia mâncare, baia comunală, piața. Așa mă înscria la școală, eram bucuroasă când în orașul unde ajungeam colegii erau mai în urmă cu programa, când eu deja făcusem acele materii. În altă parte erau înaintați și trebuia să-i ajung… În tot cazul, am reușit să termin și un liceu, ca artist de circ trebuie să ai cultură generală, nu poți să fii incult, nu rămâne numai cu ceea ce faci, ca meserie.

Am fost doi copii la părinți, am mai avut un frate care a fost înfiat de fratele tatălui meu. După ce tata avut un accident mai grav, mama s-a descurcat greu cu doi. El a rămas în Făgăraș, dar am știut că suntem frați, am ținut legătura.

… Cuvântul „nu pot” nu trebuie să existe, ar trebui scos din multe domenii ale vieții, nu numai dintre circari. Nu poți să faci ceva, mai încerci, nu azi, mâine, faci repetiții. Ești cu tine nemulțumit că nu faci ceea ce vrei să faci, până la urmă faci, reușești… Ce pot să vă spun, viața este frumoasă de circ, dar să o privești, ca spectator [râde], Dar ca să o practici este foarte multă muncă, presupune foarte multe nopți nedormite. Ne duceam la școală într-adevăr dimineața, dar eu noaptea mă culcam după ora unu și a doua zi trebuia să fiu aptă din pentru școală. Îi invidiam colegii de pe lângă circ cu care mă împrieteneam și erau în apropiere. Ne făceam lecțiile împreună, iar când părinții lor le spuneau „Hai repede, du-te spală-te pe dinți și la culcare, că-i opt și dimineață te scoli la școală!” eu mă gândeam: „Doamne, ăștia se culcă la opt, eu la ora unsprezece noaptea mă dau prima dată peste cap!”, După pauză, mă mai dădeam o dată… apoi mai aveam un alt număr, ne culcam toți la ora unu. Mama îmi spunea „Treci și mănâncă!”, dar îți mai trebuia mâncare, când ție îți cădeau dinții în gură, ochii în gură… [râde] Dar era o viață frumoasă totuși, acuma așa zic, că poate dacă nu aveam sportul nu apucam ăștia optzeci de ani… Câteodată mi-era jenă față de colegi când un profesor îi certa, dându-le ca exemplu pe mine: „Nu ți-e rușine, uite  fata asta nu doarme, muncește, își câștigă pâinea și învață!” [bate regulat în masă, la pronunțarea fiecărui verb]

Dar adevărul era că și noi aveam, în casă, problemele noastre. În circ erai o dresoare de lei, Lidia Jiga, era o femeie frumoasă, avea adrenalina tatălui și ca artiștii… între ei, așa… La un moment dat au apărut discuții între părinții mei și mă gândeam: „Dacă ăștia divorțează, oare eu cu care voi rămâne, că eu îi iubesc pe amândoi?!” [râde și bate în masă] Atunci n-am dormit toată noaptea auzindu-i, era prima discuție, pentru că nu erau oameni care se certau. Și când m-am dus la școală a doua zi la ora de geografie și-am fost pusă să arăt unde este Polul Nord, eu umblam cu bățul pe la Dunăre  „Treci la loc!” Mi-a dat nota trei. [râde ]

… Am fost medaliată la Moscova cu premiul I și medalia de aur, la un număr de trapez, alături de mama și tata, am fost mai mulți artiști, ne-au lăsat, în ciuda faptului că erau probleme cu plecarea, se făceau schimburi artiști între țări ”.

11. Andreea Bianca Irina Văleanu ( specializare „Asistență socială”, an.I ) a reușit să afle de la Viorel N. 68 ani, din Câmpulung Muscel despre dragostea ce a dat peste el:

„Iubiri? Vorbiți de lucruri sfinte domnișoară. La noi înainte nu erau iubiri, era dragoste… Puneai pasiune.

.Să vă zic una. Am plecat la Constanța, la o fermă de struguri, să recoltăm struguri. Și aici am întâlnit o fată de vreo 17 ani, eu având 20. M-a corupt, am corupt-o… [intervievatul râde amuzându-se de subiect] .

Nu, m-a corupt ea pe mine, pentru că părinții voiau să o căsătorească cu o persoană de care ei nu-i plăcea. Am plecat cu ea spre Câmpulung [tușește], am ajuns acasă, am stat vreo două săptămâni împreună, după care a venit maică-sa la fetiță… Și m-au chemat la miliție, eu n-am știut de ce… Și mulțumesc lui Dumnezeu, că am avut noroc, că nu m-au băgat la pușcărie pentru corupere de minori. Fata a plecat, eu fiind îndrăgostit nebunește, am plecat înapoi la Constanța după ea… nu am mai aflat nimic despre ea. S-o fi căsătorit, o avea și copii… Acolo mi s-a întins o capcană, am luat trenul de la Constanța spre Câmpulung și, în părere de rău, că am pierdut o ființă dragă pe care o iubeam, am vrut să mă arunc din tren…”

12. Irina I. din Cernatu-Săcele, 79 de ani, i s-a destăinuit lui Raul-Ionut Lungu (specializare „Asistență Socială”, an.I )  despre căsătoria care a fost un eșec:

„Eu de tânără m-am căsătorit. Așa a fost situația că nu am fost învățată ce e aia căsătorie. Mama a băgat în chirie băieți. Erau trei camere, în casa părintească. Eu cu mama stăteam în față, în mijloc băgase băieții, dincolo era o cămară, unde se ținea mâncarea și zarzavaturile. Noi trebuia să trecem prin camera băieților… Și cam asta a fost. M-am măritat devreme, că n-a fost greu, cu un băiat care a stat acolo. Și am nimerit un băiat care nu mi-a adus… nici fericire. Atunci am început să văd ce-i viața.

În copilărie n-am simțit: ce mâncam aia mâncam, eram liberă, nu mă lua nimeni la răspundere. Și când m-am măritat, atunci am dat de greutăți. Am născut primul copil, pe Viorel. Eram foarte tânără. Nu știam ce e aia. [ochii i se umezesc] Aveam atunci nevoie de ajutor. Între timp au plecat chiriașii de aici și ne-am mutat noi aici, jos. Numai că nu aveam niciun sprijin, mai ales de la mama, Dumnezeu să o ierte, că nu înțelegeam, ca un copil cu copil…  Și în timp, așa de tare mă înrăisem din cauza greutăților, că nu putea nimeni nici să mă atingă măcar. Mama avea obiceiul să aducă pe acolo neamurile… Stăteam în curte, în mijloc acolo și spălam… Au vrut să mă bată, că lor nu le convenea să stau aici, fără să le plătesc. Eu nu eram de acord ca banii pe care îi câștiga soțul să îi dau lor, să-i dirijeze ei cum vor. Am zis că dacă am familie să ne dirijăm noi cu banii cum știm noi. Nu? Pentru asta că ar fi vrut să le dăm banii lor, Dumnezeu să-i ierte și pe ei și pe mine, să facă ei mâncare, o zeamă lungă, cum m-au obișnuit în copilărie, să mănânc ciorbă de salată și  ciorbă de mere. Ne-au făcut greutăți tot timpul. Între timp am mai venit și alt copil și alt copil… Patru. Și am rezistat. Asta a fost viața care am dus-o. Am văzut cât e de rău când n-ai nici măcar în familie pe cineva care să te susțină. Mi-a fost foarte greu. Și deja m-am înrăit, da. Nici soțul nu erau cum trebuie, că îi plăcea să bea. Și nu puteam să mă înțeleg nici cu el. Nu ieșeam din înjurături, așa… Nu știam de Dumnezeu. Dar de înjurat știam, am început să învăț să înjur. La asta mă priceam, mă pricepeam foarte bine. Dacă înjuri, înjurăm. N-am mai putut să suport. Aveam deja copiii, pe toți. Și deja nu se mai putea trăi în casă. A trebuit să plec. Am plecat și am stat în chirie cu fata și l-am luat și pe băiatul cel mic. Cei doi băieți mai mari, plecaseră deja înainte. Atunci soțul a zis „No, acum ți-au plecat copiii, cine te mai apără?” Dumnezeu mă apără. Între timp eu am început să o iau pe drumul credinței, că nu știam ce e, cum e, Atâta m-am rugat cum am știut eu, că Dumnezeu m-a ajutat, am dat de niște creștini la servici…

Zece ani am spus că am fost plecată și apoi… Am venit și am vorbit cu vecinii, să mă anunțe dacă e vreo problemă cu soțul, că e bolnav soțul. Că acum mă gândeam că e soțul meu, nu? Trebuia totuși să-i port de grijă și lui dacă are nevoie de ajutor. Și m-au anunțat că a făcut infarct [atac cerebral, o corectează fiica ei, care asistă la interviu], că dacă a băut și era și bolnav, n-a ținut el….Așa a lucrat Dumnezeu, că n-a căzut în curte, că în curte nu-l mai știa nimeni, el era singur. Nu-l mai știa nimeni, putea să stea acolo să putrezească. Dar l-a dus Dumnezeu pe poarta afară și acolo a căzut. Și l-au văzut vecinii. L-au luat și l-au dus înăuntru. S-au uitat, au văzut ce medicamente are și și-au dat seama cu ce suferă. L-au dus la spital. Vecinii m-au anunțat că soțul e acolo, nu poate nici să miște, nici să ducă lingura la gură, are nevoie de ajutor. Și atunci m-am dus la spital și am stat șapte săptămâni, nu știu exact. El făcea pe el, trebuia să-l spăl, trebuia să-i dau să mănânce cu lingura, el nu putea să meargă la toaletă și…”

13. Maya Popovici ( specializare „Asistență Socială”, an.I )  a intervievat-o pe Angelica B. 67 de ani, Brașov care i-a povestit despre copilărie:

„Provin dintr-o familie cu 10 frați, eu sunt cea mai mare, dar n-am ajuns să copilăresc împreună cu toți, pentru că eu, după ce-am terminat școala gimnazială, am plecat la liceu. După ce eu am plecat de acasă, mama mea a mai născut încă 5 frați [zâmbește]. Și deci am copilărit doar cu 5, am fost cea mai mare… [se uită spre geam] fiind cea mai mare, a trebuit să am grijă de frații mei mai mici, tatăl meu lucrând pe șantier, la drumuri și poduri, și mama mea, cum era înainte, la colectiv. Așa munceau femeile în timpul comunismului. Odată cu „înaintarea” regimului a început să fie din ce în ce mai greu. Am cărat foarte mult lemne din pădure… cu spatele [face semn cu mâna peste umăr], m-au ajutat, crescând, și frații mei. Cu sora și fratele meu după mine, mergeam la pădure, aduceam lemne. Situația a început să fie mai grea, mama noastră, nu mai era așa sănătoasă și a trebuit să ajutăm foarte mult în gospodărie. Aveam animale, aveam porci, găini, rațe și trebuia să mergem să aducem buruiană, pentru a le crește. Că asta era hrana noastră, nu erau ca acum magazine, nu era nimic. Dacă nu aveai porc, să crești păsări sau să pui ceva în pământ, era greu… Na, făceam mereu pâine la cuptor, era cuptor de casă, făceam pâine. Făceam pâine pentru o săptămână, asta se întâmpla sâmbăta. Și făceam mâncare pentru o săptămână, ca să fie. Duminica noi nu lucram niciodată, așa eram crescuți. Mergeam la biserică, era slujbă dimineața…

Și am fost, să zic așa, privilegiată, pentru că am avut bunici din partea mamei, care mi-au fost un sprijin, m-au susținut cu școala. Făceam lecții, teme… Așa am reușit ca dintre toți frații mei să fac o școală, un liceu ”.

14. Daniela M. 57 de ani, din Jariștea, Vrancea i-a mărturisit studentei Andreea Mocanu ( specializare „Asistență Socială”, an.I ) despre drama care i-a marcat viața:

„Tata a fost un om foarte dificil, foarte răutăcios. Nu am zis niciodată că nu l-am iubit, poate. Dar nu l-am simțit niciodată, dar niciodată, apropiat de sufletul meu, ca tată. Poate sora mea, fiind mai mică, a fost iubită mai mult.

Eu am simțit acea răceală și, din cauza ei, mi s-a transmis sentimentul că nu m-a iubit niciodată. Poate că nu m-a vrut sau poate că nu m-a iubit pentru că nu am fost primul copil născut băiat. Acesta este unul dintre gândurile care m-au însoțit de-a lungul vieții. …La mine nu a venit niciodată nimeni la serbările școlare. Nimeni. Poate că nu eram cea mai bună la învățătură, însă aveam nevoie ca părinții mei să fie acolo. Eram copilul lor și aveam nevoie de sprijinul lor.

Nu am mers niciodată într-o tabără. Nu am fost lăsată să particip la expediții sau excursii. Nu am călătorit nicăieri. Se spunea că nu existau condiții, că nu erau bani. Poate că uneori era adevărat. Totuși, cred că, atunci când îți dorești cu adevărat ceva pentru copilul tău, găsești o cale.

Tatăl meu avea autoritate absolută în familie. Ceea ce spunea el devenea lege. Dacă își exprima o opinie, aceasta nu mai putea fi contestată. Dorințele celorlalți membri ai familiei nu aveau prea multă importanță. Mama nu îndrăznea nici măcar să își dorească anumite lucruri, cu atât mai puțin să spere că ele se vor împlini.

.. După ce m-am măritat, lucrurile au devenit și mai dificile. A fost mai rău decât înainte. El rămăsese la țară și intra adesea în conflicte cu oamenii din jur. Consuma alcool… Au existat multe scandaluri și multe bătăi. Eu nu le vedeam întotdeauna și nici nu le cunoșteam pe toate. Nu m-a lovit niciodată pe mine, însă o lovea pe mama. Acesta era lucrul care mă durea cel mai tare. Cred că atunci am început să-l urăsc cu adevărat, din cauza comportamentului său, a băuturii…

El spunea mereu că își iubește copiii, însă acea iubire nu se vedea. Noi, copiii lui, aveam nevoie de altceva. La fel ca și copiii de astăzi, nu aveam nevoie doar de bani sau de condiții materiale. Aveam nevoie de prezența lui.

Conflictul decisiv dintre noi a pornit dintr-un incident aparent banal. Locuiam în aceeași gospodărie, însă în spații separate. Într-o zi, tata a venit la noi cu intenția de a repara ceva. Era puțin „pilit”. Voia să urce pe un scaun pentru a interveni la un contor electric. I-am spus că ar fi mai bine să mă lase pe mine. Nu a acceptat. A insistat să urce el și m-a îndepărtat. În cele din urmă și-a pierdut echilibrul, a căzut de pe scaun și s-a lovit ușor la cap de tocul unei uși. Soțul meu a ieșit în acel moment deoarece auzise discuțiile dintre noi. Tata a interpretat situația ca și cum ar fi fost împins intenționat de către el. Deși nu a existat o asemenea intenție, incidentul a declanșat un conflict major. A fost momentul în care tensiunile acumulate de-a lungul anilor au ieșit la suprafață. Tata a început să strige și să îl acuze pe soțul meu că ar fi încercat să îi facă rău. Din punctul meu de vedere, acesta a fost momentul în care relația dintre noi s-a rupt definitiv.

După acel episod am decis să plecăm, nu mai putem continua în aceleași condiții….Când am părăsit casa, nu am putut lua aproape nimic cu noi, însă chiar și acest lucru a părut să îl afecteze profund. Tata amenințase că va da foc locuinței dacă vom încerca să luăm mobilierul sau alte bunuri. Am plecat doar cu strictul necesar și cu câteva animale pe care le aveam în gospodărie. Ne-am mutat la mătușa mea și am locuit acolo aproape patru ani. În toată această perioadă, mama a încercat în repetate rânduri să îi explice că plecarea noastră nu s-a produs din răutate și nici pentru a-l pedepsi. Noi plecaserăm pentru că nu mai puteam trăi în acea atmosferă tensionată. Cu toate acestea, el a continuat să creadă că fusese abandonat.

Nici după plecarea noastră conflictul nu s-a stins. Îmi amintesc că, într-o seară târzie, el a venit înarmat cu o secure, hotărât să continue disputa. Am avut sentimentul că furia lui nu mai putea fi controlată și că situația devenise periculoasă. După aproximativ trei ani și jumătate sau patru ani de la plecarea noastră, a încercat să își pună capăt vieții și, de această dată, a reușit.

Mama a încercat să îl oprească. La început și-a provocat o rană cu un cuțit. Văzând că nu și-a atins scopul, a continuat. Mama s-a luptat să îl împiedice, însă el s-a smuls din brațele ei, a coborât scările și s-a aruncat într-un bazin cu apă…”.

Câteva cuvinte cheie: fidelitate în căsătorie, deontologie profesională, accident grav de muncă, trauma generată de tată, suferința mamei ce are un copil cu handicap grav, injustiția în evaluarea școlară, căsătoria ca eșec, sinuciderea tatălui.

Cum au evaluat studenții experiența legată de  proiect  la care au fost autori? Vă prezentăm mai jos câteva din comentariile pe care ei le-au făcut după interviu.

„Provocatoare, interesantă, memorabilă” și că „ mi-a deschis ochii”, „ m-a făcut să mă implic emoțional în povestea ei”, „ mi-a format o imagine mai amplă a contextului istoric”  susține Ștefania-Eveline Bordea.

„Dincolo de sarcina academică am avut o experiență „vie” din care am învățat despre mine, despre celălalt și despre felul în care o simplă discuție poate deveni un exerciție de empatie și analiză personală” consemnează Ingrid-Gabriela Kadar.

„Interviul  m-a învățat cât de important este să asculți cu atenție și să creezi un spațiu în care celălalt se simte în siguranță pentru a-și împărăși experiențele” a scris în raportul ei de cercetare Ștefania Marinescu.

„ Această experiență m-a învățat să fiu mai înțelegătoare, dar și să nu judec oamenii după aparențe, deoarece niciodată nu voi ști tot ce se află în sufletul lor”  susține Nicoleta-Denisa Pîrău.

Proiectul „ m-a schimbat și în privința ritmului meu interior, parcă mi-am dorit să fiu mai prezentă, să nu trec grăbită peste oameni și situații, să observ mai mult, să simt mai mult. M-am întors la anumite valori  pe care le știam, dar pe care nu le mai trăiam conștient:modestia, solidaritatea, bunătatea sinceră, respectul pentru familie” afirmă Dănuța-Maria Stoenciu.

Am mai  spus-o și cu alte ocazii. „Prin aceste interviuri  se întâmplă ceva miraculos, întâlnirea dintre două suflete. Proiectul didactic ajunge să fie o incursiune în problematica Relației, o relație cumva simetrică, unul mărturisește și celălalt dedică timp  și energie pentru a asculta, unul poartă cu el experiențe excepționale, celălalt vine cu mirarea, cu uluirea.  

Fiecare interviu din cele treizeci și opt de exponate se dovedește  a fi și un exercițiu de pedagogie. Fiecare intervievat a dorit să dăruiască tinerei  sau tânărului  din fața sa o fărâmă din lumea sa, să fie o amintire și o bucurie. Prin ea afli și despre o parte din istoria națională care nu apare în manualul de specialitate. În ansamblul ei expoziția reprezintă o mărturie a eroismului cotidian, a multiplelor posibilități de a trăi și a devenirilor în viață”.



Facebook

Adela-Georgiana Alexandru (2025). Drumul nedreptății: gen și infrastructură – o analiză a zonelor rurale marginalizate. Editura Tritonic, București

Felicitări pentru publicarea volumului! În paginile cății atrageți atenția asupra impactului politicilor și a infrastructură asupra vieții femeilor din zonele rurale marginalizate. Vă rugăm să ne spuneți cum a luat naștere acest volum? În spatele acestui volum se află teza mea de doctorat, dar și câțiva ani de muncă pe teren, alături ...

O zi la Academie despre România lui 2030

Pe 27 octombrie 2026, Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române a găzduit evenimentul dedicat Zilei Naționale a Sustenabilității, cu titlul „România la orizontul anului 2030”, organizat de Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) și Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” ale Academiei Române, împreună cu Departamentul pentru ...

Geta Mitrea (coord.) (2026). Asistența socială în România modernă: provocări, resurse europene și răspunsuri comunitare pentru copil și familie. Editura Pro Universitaria, București

Felicitări pentru publicarea volumului! Cartea pe care ați coordonat-o aduce în prim plan diferite aspecte ale asistenței sociale contemporane. Ce v-ați propus prin acest volum? Prin acest volum mi-am propus, în primul rând, să arăt cum răspunde asistența socială din România schimbărilor prin care trece familia: migrația părinților, rolul tot mai mare ...

Decretul nr. 770/1966 și politicile demografice în România comunistă. Perspective asupra controlului social și biopolitic

Miercuri, 14 octombrie 2026, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului ale Academiei Române au organizat Conferința științifică dedicată Decretului nr. 770/1966 și politicilor demografice din România comunistă care a reunit cercetători științifici din domeniul istoriei, sociologiei și demografiei, într-un demers interdisciplinar menit să analizeze implicațiile ...

Interviu cu Horia MIHAI – Sărăcia: conceptualizare și ameliorare. Editura Pro Universitaria București

Felicitări pentru publicarea volumului! Cartea abordează un subiect de mare actualitate pentru politicile sociale din România.. În carte menționați precaritatea lucrătorilor. Vă rugăm să ne spuneți care au fost premizele publicării acestui volum? Ipoteza principală a volumului este aceea conform căreia menținerea unor salarii mici și a unei forțe de muncă ieftine ...

Interviu cu Nicoleta Mereș-Cojocaru, câștigătoarea premiului internațional Hans-Uwe Otto

În cadrul evenimentului științific The International Social Work & Society Academy (TISSA), Varșovia în perioada 28 august-2 septembrie, 2026, doamna Nicoleta Mereș - Cojocaru a primit Premiul „Hans-Uwe Otto” pentru lucrarea „Structural Neglect in Elderly Care: A Comparative Analysis of Public and Private Home Care Social Services in Romania”. Cu o ...

Interviu cu Manuela Iftimoaei, director general adjunct al AFIN IFN S.A.

AFIN singura instituţie financiară socială înregistrată la BNR, cu acţionariat majoritar românesc. Vă rugăm să ne spuneți cum a luat naștere această idee! Manuela Iftimoaei: AFIN a apărut ca răspuns la accesul limitat la finanțare pentru sectorul economiei sociale din România. Ne adresăm întreprinderilor sociale atestate în conformitate cu Legea nr. ...

Recenzie: Dumitru Otovescu și Cristina Otovescu (coord.), Sociologia contemporană. Domenii de studiu și concepte reprezentative, vol. I–II, Craiova, Editura Beladi, 2025, p. 1152

Sergiu-Lucian Raiu Lector univ. dr. Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava Facultatea de Istorie, Geografie și Științe Sociale Universitarul Dumitru Otovescu, după cum ne-a obișnuit, printr-un demers de anvergură, de această dată împreună cu fiica domniei sale, Cristina Otovescu oferă sociologiei românești din nou o amplă lucrare de sinteză: Sociologia contemporană. Domenii de studiu ...