Așa cum rezultă din studiul de caz prezentat în continuare, hidrocarburile reprezintă călcâiul lui Ahile pentru cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene (UE 27). Din cel puțin trei motive. În primul rând, consumul de hidrocarburi din UE 27 reprezenta 11,2% din nivelul global al anului 2018, în timp ce numărul de locuitori din aceste state reprezenta în același an doar 5,9% din populația planetei. Datorită acestui fapt, UE 27 ocupa în anul menționat un nedorit loc doi, după SUA, într-un clasament al celor mai mari consumatori de hidrocarburi din lume.

Surse: 1. https://data.worldbank.org/indicator; 2. http://www.bp.com/statisticalreview.
NL – număr de locuitori
(milioane, 2018); CP – consum de
petrol (milioane tone echivalent petrol, 2018); CG – consum de gaz natural (milioane tone echivalent petrol, 2018);
CH – consum de hidrocarburi
(milioane tone echivalent petrol, 2018); HPC
– consum de hidrocarburi per capita (tone echivalent petrol, 2018).
În al doilea rând, dacă ținem cont că în 2018 producția de petrol din UE 27 a fost de 22,6 milioane tone echivalent petrol (mtep), iar cea de gaz natural a fost 59 mtep, rezultă că dependența de importuri a consumului de petrol a fost în acel an de 96%, iar dependența de importuri a consumului de gaz natural a fost de 82%. Cu alte cuvinte, producția de petrol din UE 27 reprezenta în anul menționat doar 4% din consum, iar cea de gaz natural, doar 18% din consum!
În al treilea rând, nivelul importurilor de petrol și cel al importurilor de gaz natural din UE 27 au atins în 2018 praguri critice în raport cu exporturile acestor resurse la nivel global. Astfel, importurile de petrol din UE 27 (607,1 milioane tone) reprezentau în 2018 peste 30% din exporturile globale de petrol, iar importurile de gaz natural (389,9 miliarde metri cubi), peste 58% din nivelul global al exporturilor de gaz natural. Datorită acestui fapt, UE 27 a devenit cel mai mare importator de hidrocarburi din lume, ponderea sa în exporturile globale de hidrocarburi fiind de 37,2%! [1]

Sursa: http://www.bp.com/statisticalreview.
RP – rezerve de petrol (% din
nivelul global, 2018); ENP –
exporturi nete de petrol brut (milioane tone, 2018); RG – rezerve de gaz natural (% din nivelul global, 2018); ENG – exporturi nete de gaz natural
(miliarde metri cubi, 2018); TOM –
țări exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Iran, Irak,
Kuwait și Emiratele Arabe Unite); ALN –
Algeria, Libia și Nigeria; IQ – Iran
și Qatar; AN – Algeria și Nigeria; AS – alte state; NG – nivel global.
Ar mai fi de adăugat că cele 607,1 milioane tone de petrol importate de țările din UE 27 în 2018 au fost achiziționate din Rusia (25,3%), din Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuwait și Emiratele Arabe Unite (20,4%), din Algeria, Libia și Nigeria (20%), din Norvegia (12%) și din alte state (22,3%). În ceea ce privește cele 389,9 miliarde de metri cubi de gaz natural importate în același an de țările din UE 27, acestea au fost achiziționate din Rusia (49,2%), din Norvegia (21%) și din alte țări (29,8%). [1]
Și ca și cum aceste grave disfuncții nu ar fi fost suficiente, exporturile masive de gaz natural din Rusia în țările din UE 27 au fost grav perturbate în ultimii ani, mai ales după 2014, datorită deteriorării fără precedent a relațiilor Rusiei cu țările traversate de conductele prin care sunt livrate aceste exporturi (Ucraina, Polonia și Bielorusia), pe de o parte, respectiv a relațiilor Rusiei cu SUA, Marea Britanie și aliatele acestora din NATO, pe de altă parte.
În acest context, liderii de la Bruxelles au încercat să substituie intempestiv importurile rusești de gaz natural prin construirea unei rețele de conducte care să permită accesul europenilor la imensele rezerve de gaz natural din Iran, Irak, Azerbaijan, Turkmenistan, Kazahstan și Qatar. Drept urmare, Bruxellesul a decis construirea unei rețele de mare capacitate pentru transportul gazului natural din Orientul Mijlociu și zona Mării Caspice spre Europa, o rețea formată din gazoductele Nabucco, Trans-Adriatic Pipeline (TAP) și BRUA. Însă, dintre acestea, doar proiectele TAP și BRUA par să fie fezabile, proiectul Nabucco fiind abandonat.
La rândul său, Rusia a contracarat strategia de tip Anaconda practicată de Bruxelles și susținută extrem de agresiv de SUA și de Marea Britanie, prin construirea unor conducte care să îi permită accesul direct la consumatorii din UE 27, fără tranzitarea Ucrainei, a Bielorusiei și a Poloniei, și, în același timp, o diversificare semnificativă a exporturilor sale de gaz natural orientate excesiv spre UE 27. Și astfel au apărut conductele Nord Stream 1 (NS 1), care a fost dat în funcțiune în 2012, respectiv Nord Stream 2 (NS 2), care va fi foarte probabil pus în funcțiune la sfârșitul acestui an, conducte care leagă Rusia de Germania prin Marea Baltică. În plus, au fost date parțial în funcțiune conducta Power of Siberia (PoS), prin care Rusia va exporta gaz natural în China, respectiv conducta TurkStream (TS), conductă prin care Gazprom va livra gaz natural Turciei, Bulgariei, Serbiei și Ungariei, fără tranzitarea Ucrainei. Nu în ultimul rând, voi menționa recenta dare în funcțiune a conductei Balticconector, o conductă care va permite livrări de gaz natural rusesc Finlandei și Estoniei, fără tranzitarea Ucrainei, a Bielorusiei sau a Poloniei. [2], [3]
Dar cine a câștigat și cine a pierdut acest război dintre cel mai mare importator și cel mai mare exportator de gaz natural din lume? Oricum am judeca lucrurile, este evident, în opinia mea, că strategia proactivă utilizată de Moscova în acest război fără precedent s-a dovedit, cel puțin până în acest moment, mult mai eficace comparativ cu strategia rusofobă și obstrucționistă a Bruxellesului, a Washingtonului și a Londrei.
În primul rând, dacă vom cuantifica volumul total de gaz natural pe care Rusia îl va putea exporta prin noile sale conducte (182 miliarde de metri cubi), vom constata că, începând cu anul 2025, exporturile rusești de gaze în UE 27 nu vor mai tranzita nici Ucraina, nici Bielorusia și nici Polonia. Pe de altă parte, creșterea explozivă a consumului și a importului de gaz natural din economia Chinei implică o foarte probabilă dublare sau triplare în următorul deceniu a volumului de gaz rusesc livrat Chinei prin actuala conductă PoS (38 de miliarde metri cubi). [3] În sfârșit, există cel puțin doi mari consumatori care au și vor avea mare nevoie de Gazprom: India și Japonia. Datorită acestui fapt, Gazpromul va putea renunța în anii care vor urma la clienții dificili și indezirabili.
Spre deosebire, strategia de „îndiguire” a exporturilor rusești utilizată de liderii occidentali s-a dovedit a fi falimentară până în acest moment. Fără îndoială, pierderea controlului militar asupra Siriei în beneficiul Rusiei și alianța de tip postmodern dintre Rusia și Turcia reprezintă cauzele esențale care au determinat acest eșec. Pentru că atâta timp cât Rusia va deține controlul asupra Siriei, iar Rusia și Turcia își vor susține reciproc interesele, uriașele rezerve de gaz natural din Iran, Irak și Qatar vor fi inaccesibile pentru guvernele și companiile occidentale. Și din acest motiv, marile companii petroliere occidentale vor trebui să se mulțumească cu resurse de gaz natural de mâna a doua. Spre exemplu, o eventuală punere în funcțiune a conductelor TAP și BRUA ar însemna substituirea a doar 15 miliarde de metri cubi din cele aproape 192 de miliarde de metri cubi de gaz importate din Rusia!
În sfârșit, sancțiunile aplicate de estabishmentul american companiilor rusești și occidentale (Gazprom, Engie, OMV, Royal Dutch Shell, Uniper, Wintershall și Allses) implicate în finalizarea NS 2 s-au dovedit a fi tardive și lipsite de eficacitate, deoarece stoparea execuției proiectului de către firma elvețiană Allses implică doar o amânare de scurtă durată a finalizării și nu abandonarea acestuia. [3] Iar punerea în circulație a tezei conform căreia europenii ar trebui să substituie gazul rusesc nelichefiat prin gaz natural lichefiat reprezintă, în mod evident, un oximoron propagandistic de prost gust. Pentru că țările din UE 27 au importat 289,9 miliarde metri cubi de gaz natural în 2018, din care 52,7 miliarde metri cubi în stare lichefiată (LNG) și 337,2 miliarde metri cubi în stare nelichefiată (NG), plătind următorele prețuri medii: 290 de milioane dolari per miliard de metri cubi pentru gazul nelichefiat și 380 de milioane dolari per miliard de metri cubi pentru gazul lichefiat. [1] Rezultă, deci, că substituirea gazului natural nelichefiat prin gaz natural lichefiat implică un cost suplimentar de 90 de milioane dolari pentru fiecare miliard de metri cubi de gaz natural importat! Cu toate acestea, niciun lider european nu a avut curajul să pună măcar în discuție această „prețioasă indicație” a Washingtonului. Oare de ce?
_______________________________________________________________
Surse:
- https://www.bp.com/statisticalreview;
- https://www.bursa.ro/primul-gazoduct-rusia-china-puterea-siberiei-pregatita-sa-schimbe-calculele-in-energie-03155835;
- https://tass.comeconomy/1118349.
