Romania Sociala logo
Menu

Istoria socială a României. Continuitate și schimbare

autor:   27 February 2019  

Emanuel Copilas

Cătălin Zamfir, (coord.), Istoria socială a României, Editura Academiei Române, București, 2018

Sociolog a cărui operă se întinde pe mai multe decenii, și care a inițiat de asemenea incursiuni în filosofia istoriei și nu numai, Cătălin Zamfir propune, cu ocazia centenarului, o lucrare minuțioasă și complexă despre istoria socială a României moderne. Volumul reprezintă un efort colectiv și a fost elaborat într-un timp record, ni se spune în prefața lucrării: aproximativ un an. Asta explică, probabil, anumite scăpări gramaticale, sintactice și bibliografice. Este de dorit ca următoarele ediții ale lucrării să țină cont de aceste aspecte. În rest, stilul lapidar și percutant al lucrării o face nu numai accesibilă, obiectiv destul de dificil de atins în cazul textelor sociologice, ci, cel puțin la fel de important, incisivă.

Conținutul cărții este în schimb instructiv și interesant. Se începe cu relatarea situației dificile a țărănimii la începutul și pe tot parcursul secolului XIX când, în plin proces de dizolvare a feudalismului și de conectare economică și intelectuală la Occident, mediul rural nu beneficiază de avantajele emancipării, deocamdată numai culturale, ci, dimpotrivă, poate fi considerat marele perdant al acestui proces. Feudalismul nu dispare, ci doar capătă un înveliș  modern, numit de Constantin Dobrogeanu Gherea neoiobăgie: „În secolul al XIX-lea, feudalismul nu a fost în fapt lichidat, ci a luat o nouă formă mult mai dură. Țăranul a fost eliberat de îndatoririle sale feudale față de boier, dar a devenit mai dependent față de acesta datorită proprietății de teren insuficientă. Pentru a supraviețui și a achita datoriile, țăranul trebuia să se împrumute la boier și să arendeze pământul suplimentar. În acest fel, țăranul este astfel obligat să presteze muncă pentru boier. Este ceea ce C. Dobrogeanu-Gherea numea o neoiobăgie, adică relații de muncă feudale suprapuse peste o proprietate presupus a fi capitalistă. Puținătatea terenurilor, în condițiile creșterii populației rurale a dus la o și mai adâncă fragmentare a pământului și o sărăcire a țărănimii. Neoiobăgia, dincolo de discuțiile teoretice și ideologice, exprimă o nouă relație socială de proprietate și de exploatare socială confirmată de revoltele țărănești accentuate spre sfârșitul secolului și de stagnarea agriculturii în tehnicile agricole tradiționale (p. 10). Situația țărănimii a fost agravată și de impozitul regresiv pe venit practicat în acea perioadă, ceea ce demonstrează că uriașele cheltuieli necesare dezvoltării infrastructurii capitaliste emergente au fost plătite tot de țărani (p. 11; subl. în orig.).

Despre perioada interbelică aflăm apoi că s-a remarcat printr-o criză economică de proporții, influențată evident de evoluțiile internaționale, respectiv că statul român, conectat destul de puternic la Occident prin importuri, nu își dorea să deterioreze relațiile cu partenerii economici externi și nu a recurs astfel la politicile protecționiste care se impun practic pe timp de criză. În România Mare, ni se comunică apoi, o mare parte din societate, aproximativ 30%, era alcătuită din etnici maghiari, evrei, germani, ucraineni, ruși etc., fapt care ar fi contribuit în mod suplimentar la tensionarea relațiilor sociale, mai ales că, în cadrul burgheziei urbane, acest procent creștea în mod semnificativ. Foarte mulți medici, bancheri, comercianți, și nu numai, nu erau de origine română. Pe cale de consecință, o mare parte a capitalului din țară se afla în mâinile acestora, fapt care explică, în accepțiunea profesorului Zamfir, opțiunea electorală pentru extrema dreaptă din anii 1930. Este menționată și o altă explicație a aderării multor studenți la mișcarea fascistă românească. În acei ani s-a conturat o profundă criză a tineretului studențesc: foarte mulți studenți cărora economia le-a oferit prea puține posturi. Aș adăuga și o altă cauză. În cărțile recente ale lui Dragoș Sdrobiș și Ionuț Butoi, oferă o explicație mai complexă: fondul problemei ține de economia politică a perioadei: un stat care a investit enorm în administrație după 1918 pentru a se dezvolta și pentru a gestiona în mod cât mai cuprinzător noile provincii alipite României, se trezește la sfârșitul anilor 1920 în plină criză geoeconomică. Un număr tot mai mare de absolvenți ai învățământului superior, alături, evident, de persoane fără studii superioare, nu își mai găseau un loc de muncă adecvat după terminarea studiilor. Aici se regăsește pepiniera urbană din care Legiunea „Arhanghelul Mihail” a recrutat masiv membri în a doua jumătate a perioadei interbelice[1].

Cel de-al Doilea Război Mondial este tratat pe scurt, în niciun caz neglijat – se ia în considerare, pe un ton destul de conciliant, problema legitimității invaziei, alături de Germania nazistă, a Uniunii Sovietice, după recâștigarea Basarabiei, precum și posibilitățile geopolitice reale ale României la sfârșitul anilor 1930 și începutul următorului deceniu – pentru a se ajunge la perioada comunistă, căruia autorul îi dedică numeroase și importante pagini.

Se începe cu presiunile și privațiunile la care a fost supusă populația în primii ani de după instalarea regimului comunist și se accentuează importanța politică a obținerii obedienței prin teroare, chiar dacă propaganda oficială insista asupra convingerii și a muncii ideologice de anvergură necesară în acest sens. Este analizat în continuare rolul intelectualității în comunism, care devine gradual tehnocrată, în consonanță cu obiectivele macroeconomice ale regimului, axate pe creșterea ponderii industriei grele în produsul intern brut și pe mecanizarea agriculturii, procese care aveau nevoie din plin de ingineri. Intelectualitatea tehnocrată adoptă cât mai mult know-how posibil din Occident, păstrând în același timp cadrul oficial de exprimare, fapt care erodează, din interior, ideologia de acum național-comunistă.

Se trece apoi la colectivizarea agriculturii și la naționalizarea industriei, ambele procese având consecințe radicale asupra modului de proprietate anterior și asupra nivelului de trai, în special al țăranilor, clasă socială care a suportat, așa cum ne amintim costurile sociale ale modernizării anterioare ale României și, așa cum vom vedea, a fost una dintre cele mai afectate de turbulențele socio-economice postcomuniste. După o etapă inițială de ajustare, nivelul de trai a început să crească, iar colectivizarea, chiar dacă nu a oferit performanțe economice notabile, fiind mai mult un mijloc de presiune politică aplicat de regim țăranilor pentru a îi constrânge să livreze, cu costuri modice, produsele alimentare necesare „construirii socialismului” în mediul urban – „a oferit o condiție favorabilă modernizării agriculturii: asimilarea tehnologiei moderne, științei și tehnologiei agricole, absorbția de specialiști, dezvoltarea de programe de amploare, ca de exemplu sistemele de irigație” (p. 130).

Sănătatea și educația au fost ambele subfinanțate în comunism, mai ales ultima, în a doua jumătate a regimului, deși, la fel ca în cazul colectivizării, au fost atinse progrese notabile în ceea ce privește scăderea mortalității infantile, speranța de viață și nivelul de alfabetizare. Însă austeritatea din ultimul deceniu comunist, având la bază politici economice internaționale, amplificate de rigiditatea birocratică și de incompetența conducerii ceaușiste, a lovit direct în aceste două domenii, impulsionând corelativ și practicile de corupție aferente.

Spre final, „Cu excepția cercetării, legată de industrie, în celelalte sfere ale serviciilor sociale, învățământ, cultură, artă, sănătate, numărul de angajați este în reducere. Obsesia importanței industriei este ilustrată și de politica utilizării excesului de forță de muncă din anii `80: se angaja peste nevoile reale în industrie, în timp ce în învățământ, sănătate, cultură deși era nevoie cronică de personal, nu se mai făceau angajări. Sintetic, situația economiei românești în 1989 poate fi caracterizată astfel: o creștere industrială rapidă depășind nivelul unei economii raționale, care nu mai poate să crească semnificativ. Rezultatul final, o industrie dezvoltată, dar cu probleme de performanță calitativă, slab competitivă pe piața externă. Ritmul inovației a fost blocat în principal de birocratizare și de nivelul scăzut al motivării. Sectorul servicii nu mai crește datorită deficitului de finanțare. Agricultura intră într-o fază de suprapopulare. România era pe punctul de a se confrunta cu un exces de forță de muncă, menținut artificial în agricultură și chiar în industrie, dar cu un deficit de suport economic pentru creșterea serviciilor, mai ales a celor sociale, pe măsura nevoilor. Putem conclude că pentru realizarea celui de al doilea obiectiv major al programului comunist, crearea unei societăți echilibrate, cu dezvoltare «multilaterală», a fost remarcabil în prima fază, dar aproape complet abandonat în faza a doua” (p. 140).

Postcomunismul, analizat exemplar de profesorul Zamfir în volumul O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”?[2], ocupă un loc aparte în economia lucrării. Sunt amintite, și dublate consistent de cifre, privatizările oneroase, dezindustrializare, explozia șomajului, mafia retrocedărilor, anticomunism manipulat, pentru a enumera doar câteva procese constitutive ale tranziției românești încheiată, conform profesorului Zamfir, în 2004, an în care produsul intern brut ajunge la nivelul celui din 1989. Acest interval de aproape cincisprezece ani în care economia s-a contractat masiv oferă cât de cât o panoramă a ceea ce am numit, într-un volum recent coordonat, Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului[3].

            După 2004, economia se află în prin proces de calibrare la cerințele Uniunii Europene. România intrase deja în etapa de pre-aderare încă de la sfârșitul anilor 1990. Nivelul de trai crește modic, dar provocările sociale, dintre care cea mai importantă este migrația masivă, sunt augmentate corelativ. Se ajunge astfel la un insolit paradox: „deşi statul este cel mai  «mic» din Europa, obiectivul declarat al actorilor politici a fost, până de curând, reducerea și mai mult a lui. În România a dominat opțiunea ideologică că statul trebuie să fie și mai mic. Atenția acordată creșterii eficienței funcționării statului este marginală. Semnificativ, în ultimii ani este dominantă în discursul politic tema așa zisului statul de drept, o altă formă a doctrinei statului mic. În fapt, se promovează o ideologie a reducerii statului la aceea de a asigura funcționarea vieții sociale în parametrii fixați de sistemul juridic, ignorând responsabilitatea importantă a statului în sfera susținerii dezvoltării economiei și a vieții sociale, mai ales într-o perioadă dificilă de schimbare, și asigurarea unei protecții sociale compensatorii” (p. 215; subl. în orig.).

La final, sunt de acord cu diagnoza oferită României contemporane: „O țară capitalistă subdezvoltată, cu o slabă eficiență economică, cu mari dezechilibre sociale și economice, cu un sistem public el însuși subdezvoltat, incapabil să echilibreze și să susțină funcționarea vieții sociale, cu un sistem politic dominat de lupta pentru putere, lipsit de programe de dezvoltare” (p. 263). Nu aș adăuga decât un amănunt de natură tehnică, menționat fugitiv în primul paragraf al prezentei recenzii: cartea ar fi fost cu siguranță mai bogată dacă ar fi inclus la bibliografie, pe lângă deja citatele lucrări semnate de Dragoș Sdrobiș și Ionuț Butoi, și contribuțiile la fel de recente ale lui Cornel Ban, Norbert Petrovici, sau Gail Kligman și Katherine Verdery[4].



[1] Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Editura Polirom, Iași, 2015; Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015.

[2] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”?, Editura Polirom, Iași, 2004.

[3] Emanuel Copilaș, (coord.), Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Editura Adenium, Iași, 2017.

[4] Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014; Norbert Petrovici, Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc, Editura Tact, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017; Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962), Editura Polirom, Iași, 2015.

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017; Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962), Editura Polirom, Iași, 2015.



Facebook

Apariții editoriale: O bibliografie a receptării și Rediscovering Eastern-European Universities. Perpectives from the interwar period

Ne face plăcere să anunțăm apariția în toamna anului 2020 a volumelor Dimitrie Gusti, Bibliografia receptării, coordonat de Zoltán Rostás, Editura Universității din București, 2020 (493 pagin)   și Rediscovering Eastern-European Universities. Perpectives from the interwar period, co-coordonat de Irina Nastasă-Matei și Zoltan Rostas, Editura ProUniversitaria, 2020 (278 pagini). Volumul Rediscovering Eastern-European ...

Starea socială a României: tranziție și post-tranziție

Am fost solicitat să particip la Volumul IX al Istoriei României al Academiei Române cu două capitole: Starea socială a României în perioada socialistă și Starea socială a României în tranziție și post-tranziție. Despre perioada de după 1989 s-a scris mult, dar analize globale sunt foarte rare. E o perioadă foarte ...

Apariție editorială: Septimiu Chelcea – OPINIA publică. Persuasiune, propagandă, manipulare

Ne face plăcere să anunțăm publicarea lucrării profesorului Septimiu Chelcea OPINIA publică. Persuasiune, propagandă, manipulare, apărută la Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion C. Brătianu” (București, 2020, 424 de pagini). Cartea include două părți. În prima parte este analizată opinia publică. Cele cinci capitole (Opinia publică: o perspectivă ...

Semnalăm apariția volumului 18, Nr. 2, 2020 al revistei Sociologie Românească

Semnalăm apariția volumului 18, Nr. 2, 2020 al revistei Sociologie Românească, Asociația Română de Sociologie, Expert Projects, Iași. Revista a fost înfiinţată în 1936 de reputatul sociolog român Dimitrie Gusti, membru al Academiei Române din anul 1919 și președinte al Academiei Române (1944-1946). Revista a fost desfiinţată în 1946 de regimul comunist ...

Sociologia românească și sociologia occidentală

România s-a gândit mereu pe sine ca o parte a societății occidentale. România, o societate occidentală, dar în curs de dezvoltare, de lichidare a decalajul față de modelul occidental. Această viziune se regăsește, însă doar parțial, și în relația sociologiei românești cu sociologia occidentală. Cu un decalaj doar de câteva decenii, ...

O boală veche : filoxenia

În urmă cu peste un secol și jumătate, gazetarul Mihai Eminescu, umilit peste măsură de temenelele autorităților românești din Acel timp, față de un Occident care suferea de complexe de superioritate (glazurate de megalomanie egolatră) cu nimic diferite de cele de astăzi, făcând un succint examen al etiologiei lipsei de ...

Interviu cu Iuliana Precupețu, coordonatoarea proiectului AMASE finanțat de Norway Grants și UEFISCDI

Iuliana Precupețu, cercetător științific I în cadrul Institutului de Cercetare a Calității Vieții, Academia Română, este coordonatoarea proiectului  AMASE A multidimensional approach to social exclusion in later life – health consequences for ageing populations finanțat de Norway Grants și UEFISCDI pentru perioada 1.09.2020–31.08.2023. Buna ziua si felicitări pentru câștigarea proiectului! Cum ...

Opțiuni politice în fața alegerilor din decembrie

Urmează, posibil, alegerile. Cum se prezintă partidele, ce propun ele electoratului ? La ce ne așteptăm noi, alegătorii ? România e de mult timp în criză. Sistemul nostru politic se confruntă acum, înainte de alegeri, cu o criză medicală care pare a sintetiza fondul profund al crizei României din ultima perioadă. ...