Cătălin
Zamfir, (coord.), Istoria socială a
României, Editura Academiei Române, București, 2018
Sociolog a cărui operă se întinde
pe mai multe decenii, și care a inițiat de asemenea incursiuni în filosofia
istoriei și nu numai, Cătălin Zamfir propune, cu ocazia centenarului, o lucrare
minuțioasă și complexă despre istoria socială a României moderne. Volumul reprezintă
un efort colectiv și a fost elaborat într-un timp record, ni se spune în
prefața lucrării: aproximativ un an. Asta explică, probabil, anumite scăpări
gramaticale, sintactice și bibliografice. Este de dorit ca următoarele ediții
ale lucrării să țină cont de aceste aspecte. În rest, stilul lapidar și
percutant al lucrării o face nu numai accesibilă, obiectiv destul de dificil de
atins în cazul textelor sociologice, ci, cel puțin la fel de important,
incisivă.
Conținutul cărții este în schimb
instructiv și interesant. Se începe cu relatarea situației dificile a țărănimii
la începutul și pe tot parcursul secolului XIX când, în plin proces de
dizolvare a feudalismului și de conectare economică și intelectuală la
Occident, mediul rural nu beneficiază de avantajele emancipării, deocamdată
numai culturale, ci, dimpotrivă, poate fi considerat marele perdant al acestui
proces. Feudalismul nu dispare, ci doar capătă un înveliș modern, numit de Constantin Dobrogeanu Gherea
neoiobăgie: „În secolul al XIX-lea, feudalismul nu a fost în fapt lichidat, ci
a luat o nouă formă mult mai dură. Țăranul a fost eliberat de îndatoririle sale
feudale față de boier, dar a devenit mai dependent față de acesta datorită
proprietății de teren insuficientă. Pentru a supraviețui și a achita datoriile,
țăranul trebuia să se împrumute la boier și să arendeze pământul suplimentar.
În acest fel, țăranul este astfel obligat să presteze muncă pentru boier. Este
ceea ce C. Dobrogeanu-Gherea numea o neoiobăgie, adică relații de muncă
feudale suprapuse peste o proprietate presupus a fi capitalistă. Puținătatea
terenurilor, în condițiile creșterii populației rurale a dus la o și mai adâncă
fragmentare a pământului și o sărăcire a țărănimii. Neoiobăgia, dincolo de
discuțiile teoretice și ideologice, exprimă o nouă relație socială de
proprietate și de exploatare socială confirmată de revoltele țărănești
accentuate spre sfârșitul secolului și de stagnarea agriculturii în tehnicile
agricole tradiționale (p. 10). Situația țărănimii a fost agravată și de
impozitul regresiv pe venit practicat în acea perioadă, ceea ce demonstrează că
uriașele cheltuieli necesare dezvoltării infrastructurii capitaliste emergente
au fost plătite tot de țărani (p. 11; subl. în orig.).
Despre perioada interbelică aflăm
apoi că s-a remarcat printr-o criză economică de proporții, influențată evident
de evoluțiile internaționale, respectiv că statul român, conectat destul de
puternic la Occident prin importuri, nu își dorea să deterioreze relațiile cu
partenerii economici externi și nu a recurs astfel la politicile protecționiste
care se impun practic pe timp de criză. În România Mare, ni se comunică apoi, o
mare parte din societate, aproximativ 30%, era alcătuită din etnici maghiari,
evrei, germani, ucraineni, ruși etc., fapt care ar fi contribuit în mod
suplimentar la tensionarea relațiilor sociale, mai ales că, în cadrul
burgheziei urbane, acest procent creștea în mod semnificativ. Foarte mulți
medici, bancheri, comercianți, și nu numai, nu erau de origine română. Pe cale
de consecință, o mare parte a capitalului din țară se afla în mâinile acestora,
fapt care explică, în accepțiunea profesorului Zamfir, opțiunea electorală
pentru extrema dreaptă din anii 1930. Este menționată și o altă explicație a
aderării multor studenți la mișcarea fascistă românească. În acei ani s-a
conturat o profundă criză a tineretului studențesc: foarte mulți studenți
cărora economia le-a oferit prea puține posturi. Aș adăuga și o altă cauză. În cărțile
recente ale lui Dragoș Sdrobiș și Ionuț Butoi, oferă o explicație mai complexă:
fondul problemei ține de economia politică a perioadei:
un stat care a investit enorm în administrație după 1918 pentru a se dezvolta
și pentru a gestiona în mod cât mai cuprinzător noile provincii alipite
României, se trezește la sfârșitul anilor 1920 în plină criză geoeconomică. Un
număr tot mai mare de absolvenți ai învățământului superior, alături, evident,
de persoane fără studii superioare, nu își mai găseau un loc de muncă adecvat
după terminarea studiilor. Aici se regăsește pepiniera urbană din care Legiunea
„Arhanghelul Mihail” a recrutat masiv membri în a doua jumătate a perioadei
interbelice[1].
Cel de-al Doilea Război Mondial
este tratat pe scurt, în niciun caz neglijat – se ia în considerare, pe un ton
destul de conciliant, problema legitimității invaziei, alături de Germania
nazistă, a Uniunii Sovietice, după recâștigarea Basarabiei, precum și
posibilitățile geopolitice reale ale României la sfârșitul anilor 1930 și
începutul următorului deceniu – pentru a se ajunge la perioada comunistă,
căruia autorul îi dedică numeroase și importante pagini.
Se începe cu presiunile și
privațiunile la care a fost supusă populația în primii ani de după instalarea
regimului comunist și se accentuează importanța politică a obținerii obedienței
prin teroare, chiar dacă propaganda oficială insista asupra convingerii și a
muncii ideologice de anvergură necesară în acest sens. Este analizat în
continuare rolul intelectualității în comunism, care devine gradual tehnocrată,
în consonanță cu obiectivele macroeconomice ale regimului, axate pe creșterea
ponderii industriei grele în produsul intern brut și pe mecanizarea
agriculturii, procese care aveau nevoie din plin de ingineri. Intelectualitatea
tehnocrată adoptă cât mai mult know-how posibil din Occident, păstrând în
același timp cadrul oficial de exprimare, fapt care erodează, din interior,
ideologia de acum național-comunistă.
Se trece apoi la colectivizarea
agriculturii și la naționalizarea industriei, ambele procese având consecințe
radicale asupra modului de proprietate anterior și asupra nivelului de trai, în
special al țăranilor, clasă socială care a suportat, așa cum ne amintim
costurile sociale ale modernizării anterioare ale României și, așa cum vom
vedea, a fost una dintre cele mai afectate de turbulențele socio-economice
postcomuniste. După o etapă inițială de ajustare, nivelul de trai a început să
crească, iar colectivizarea, chiar dacă nu a oferit performanțe economice
notabile, fiind mai mult un mijloc de presiune politică aplicat de regim
țăranilor pentru a îi constrânge să livreze, cu costuri modice, produsele
alimentare necesare „construirii socialismului” în mediul urban – „a oferit o
condiție favorabilă modernizării agriculturii: asimilarea tehnologiei moderne,
științei și tehnologiei agricole, absorbția de specialiști, dezvoltarea de
programe de amploare, ca de exemplu sistemele de irigație” (p. 130).
Sănătatea și educația au fost
ambele subfinanțate în comunism, mai ales ultima, în a doua jumătate a
regimului, deși, la fel ca în cazul colectivizării, au fost atinse progrese
notabile în ceea ce privește scăderea mortalității infantile, speranța de viață
și nivelul de alfabetizare. Însă austeritatea din ultimul deceniu comunist,
având la bază politici economice internaționale, amplificate de rigiditatea
birocratică și de incompetența conducerii ceaușiste, a lovit direct în aceste
două domenii, impulsionând corelativ și practicile de corupție aferente.
Spre final, „Cu excepția cercetării, legată de industrie, în celelalte sfere ale serviciilor sociale, învățământ, cultură, artă, sănătate, numărul de angajați este în reducere. Obsesia importanței industriei este ilustrată și de politica utilizării excesului de forță de muncă din anii `80: se angaja peste nevoile reale în industrie, în timp ce în învățământ, sănătate, cultură deși era nevoie cronică de personal, nu se mai făceau angajări. Sintetic, situația economiei românești în 1989 poate fi caracterizată astfel: o creștere industrială rapidă depășind nivelul unei economii raționale, care nu mai poate să crească semnificativ. Rezultatul final, o industrie dezvoltată, dar cu probleme de performanță calitativă, slab competitivă pe piața externă. Ritmul inovației a fost blocat în principal de birocratizare și de nivelul scăzut al motivării. Sectorul servicii nu mai crește datorită deficitului de finanțare. Agricultura intră într-o fază de suprapopulare. România era pe punctul de a se confrunta cu un exces de forță de muncă, menținut artificial în agricultură și chiar în industrie, dar cu un deficit de suport economic pentru creșterea serviciilor, mai ales a celor sociale, pe măsura nevoilor. Putem conclude că pentru realizarea celui de al doilea obiectiv major al programului comunist, crearea unei societăți echilibrate, cu dezvoltare «multilaterală», a fost remarcabil în prima fază, dar aproape complet abandonat în faza a doua” (p. 140).
Postcomunismul, analizat exemplar de profesorul Zamfir în volumul O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”?[2], ocupă un loc aparte în economia lucrării. Sunt amintite, și dublate consistent de cifre, privatizările oneroase, dezindustrializare, explozia șomajului, mafia retrocedărilor, anticomunism manipulat, pentru a enumera doar câteva procese constitutive ale tranziției românești încheiată, conform profesorului Zamfir, în 2004, an în care produsul intern brut ajunge la nivelul celui din 1989. Acest interval de aproape cincisprezece ani în care economia s-a contractat masiv oferă cât de cât o panoramă a ceea ce am numit, într-un volum recent coordonat, Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului[3].
După
2004, economia se află în prin proces de calibrare la cerințele Uniunii
Europene. România intrase deja în etapa de pre-aderare încă de la sfârșitul
anilor 1990. Nivelul de trai crește modic, dar provocările sociale, dintre care
cea mai importantă este migrația masivă, sunt augmentate corelativ. Se ajunge
astfel la un insolit paradox: „deşi statul este cel mai «mic» din Europa, obiectivul declarat al
actorilor politici a fost, până de curând, reducerea și mai mult a lui. În România
a dominat opțiunea ideologică că statul trebuie să fie și mai mic. Atenția acordată
creșterii eficienței funcționării statului este marginală. Semnificativ, în ultimii
ani este dominantă în discursul politic tema așa zisului statul de drept,
o altă formă a doctrinei statului mic. În fapt, se promovează o ideologie a
reducerii statului la aceea de a asigura funcționarea vieții sociale în
parametrii fixați de sistemul juridic, ignorând responsabilitatea importantă a
statului în sfera susținerii dezvoltării economiei și a vieții sociale, mai
ales într-o perioadă dificilă de schimbare, și asigurarea unei protecții
sociale compensatorii” (p. 215; subl. în orig.).
La final, sunt de acord cu diagnoza oferită României contemporane: „O țară capitalistă subdezvoltată, cu o slabă eficiență economică, cu mari dezechilibre sociale și economice, cu un sistem public el însuși subdezvoltat, incapabil să echilibreze și să susțină funcționarea vieții sociale, cu un sistem politic dominat de lupta pentru putere, lipsit de programe de dezvoltare” (p. 263). Nu aș adăuga decât un amănunt de natură tehnică, menționat fugitiv în primul paragraf al prezentei recenzii: cartea ar fi fost cu siguranță mai bogată dacă ar fi inclus la bibliografie, pe lângă deja citatele lucrări semnate de Dragoș Sdrobiș și Ionuț Butoi, și contribuțiile la fel de recente ale lui Cornel Ban, Norbert Petrovici, sau Gail Kligman și Katherine Verdery[4].
[1] Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate
agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România
interbelică, Editura Polirom, Iași, 2015; Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015.
[2] Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției. Ce va fi
„după”?, Editura Polirom, Iași, 2004.
[3] Emanuel Copilaș,
(coord.), Marele jaf postcomunist.
Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Editura Adenium, Iași, 2017.
[4] Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2014; Norbert Petrovici, Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc, Editura Tact, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017; Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962), Editura Polirom, Iași, 2015.
Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2017; Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România, 1949-1962),
Editura Polirom, Iași, 2015.