Romania Sociala logo
Menu

MĂRTURII ȘI MĂRTURISIRI (I) Iancu Filipescu în dialog cu Septimiu Chelcea

autor:   3 April 2019   

Septimiu Chelcea

Profesorul Iancu Filipescu

Profesorul Iancu Filipescu (n. 18.04.1948) face parte din prima promoție de sociologi de după reinstituționalizarea învățământului sociologic în țara noastră. A fost cercetător științific în  cadrul Laboratorului de Sociologie al Universității din București, cercetător științific la Centrul de Sociologie al Academiei R.S.R., conferențiar de sociologie industrială și apoi de comportament organizațional la Catedra de Științe Sociale de la Politehnica din București, cercetător la  Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române. Cărțile sale „Teoria organizațiilor și management” (în colaborare cu Ștefan Bruno), „Sociologie românească 1900-2010” (coordonator, împreună cu Cătălin Zamfir) rămân  repere în literatura de specialitate, la fel ca și articolele și studiile de istorie socială publicate în reviste de prestigiu, dintre care amintim: „Eugen Ehrlich and Romanian Sociology(1999), „Pays. Confédération tribale, confédération villageoise (2004), „Consideraţii istorico-geografice privind judeţele Țării Româneştiˮ (2004). A cunoscut direct numeroase personalități ale științei și culturii. A alcătuit o arhivă a producției sociologice de la 1901 până la 2015. Este un observator participant, de bună credință, al avatarurilor sociologiei din România.

Septimiu Chelcea

Reinstituționalizarea învățământului sociologic

S. C. Amintirile din studenție se uită foarte greu, poate niciodată, ca și prima iubire – cum se spune. Faci parte din prima serie de sociologi din perioada comunistă. Cum a fost studenția ta?

I.F. Despre sociologie nu știam nimic, era un cuvânt încă interzis, mai târziu am aflat că bunul meu profesor de istorie, Ion Nicoară, a audiat seminarul de sociologie al lui H. H. Stahl. Dar cum am spus, noțiunea nu figura în vocabularul nostru. Cel care m-a informat de înființarea Secției de Sociologie a fost profesorul de filosofie, Horațiu Tatu. Eram în clasa a XI-a, anul școlar 1965-1966. Norocul a făcut ca un unchi al meu, ing. Aurel Bădițoiu, să dețină volumele Enciclopediei României de sub redacția lui D. Gusti. Așa am ajuns să am primele noțiuni despre sociologie și despre Școala monografiei sociologice. Urmasem secția reală (matematică-fizică); eram pregătit pentru a urma Politehnica din Brașov și a deveni inginer.

Tot profesorul Tatu Horațiu m-a convins să dau examen de admitere la sociologie, spunându-mi că sunt o grămadă de ingineri pe metru pătrat, dar sociologii sunt aproape inexistenți. Așa că am decis să mă pregătesc pentru examenul de admitere, învățând la istoria României și la filozofie, despre documente de partid nici vorbă. Gheorghe Gheorghiu-Dej murise în 1965, iar Nicolae Ceaușescu lupta pentru consolidarea puterii, pentru înlăturarea colaboratorilor lui Dej. M-am pregătit pentru examen în câteva luni, utilizând nu numai manualele, date semnificative din cărți, precum Tratatul de Istoriei a României, Dacii, a lui Constantin Daicoviciu și Adrian Daicoviciu, Bănia în Țara Românească a lui Ștefan Ștefănescu și altele.

S. C. Când, în 1966, s-a instituționalizat învățământul sociologic în România, admiterea se făcea pe baza unui examen scris și oral. Cum ai trecut peste acest hop?

I. F. M-am prezentat la examenul de admitere, care se ținea vara, după bacalaureat. Spre surprinderea mea, am fost declarat reușit pe locul al treilea. Nu pot să nu aduc un omagiu familiei Ciuceanu, respectiv doamnei Elena Ciuceanu, domnului Constantin (Țuți) Ciuceanu și domnului Radu Ciuceanu, care m-au susținut afectiv, și nu numai, găzduindu-mă și ajutându-mă în situații mai grele.

S.C. Te înrudeai cu familia Ciuceanu?

I. F. Nu. Pe doamna Elena Ciuceanu și pe fiul acesteia, Constantin Ciuceanu, i-am cunoscut în anul 1958, în casa părintească. În 1966, când am venit la examenul de admitere la sociologie, nu cunoșteam Bucureștiul. Abia am nimerit sediul Facultății de Filozofie și Căminul studențesc de de-asupra Librăriei Mihai Eminescu, de pe Bulevardul „6 Martie” (azi Bulevardul „Regina Elisabeta”).

Tatăl meu mi-a dat voie să dau admitere la sociologie, cu o singură condiție: să nu mă bag în discuții politice. Nu trebuie uitată trauma pe pare a avut-o și tatăl meu, ca și cei mai mulți români de a fi arestați dacă spuneau ceva împotriva „democrației populare”. Povața tatălui meu, Vasile Filipescu, funcționar la Banca Națională, Sucursala Brașov, mi-a prins bine. Nu cred că întâmplător într-una din zile a venit la căminul studențesc și a intrat în dormitorul nostru, un dormitor cu 20-30 de paturi, un individ îmbrăcat cu veston militar fără epoleți, care s-a așezat pe un scaun lângă ușă și a început să-l „picteze” pe Ceaușescu: că a fost cizmar, că este analfabet, că taică-său este bețiv. Reacția mea a fost să-mi trag pătura peste cap, dar să-l ascult pe acest individ, despre care nu-mi dădeam seama ce hram poartă. Recunosc că mi-a fost frică. În Scheii Brașovului, un cartier cu oameni foarte religioși, mulți au fost arestați, dintre care trei unchi de-ai mei. Frica asta nu m-a părăsit complet niciodată. Mă crezi sau nu, chiar și H. H. Stahl avea frica în oase. Când în 1966, după o sesiune științifică, la masa festivă, l-am întrebat despre Mircea Vulcănescu, mi-a spus că nu îl cunoaște. Abia după 1989 am aflat motivul: Mircea Vulcănescu fusese declarat criminal de război.

S. C. Să ne întoarcem la examenul de admitere și la primul contact cu Capitala.

I. F. Constantin Ciuceanu m-a dus la Muzeul Satului și astfel am cunoscut o creație a lui Gusti și a unor colaboratori ai acestuia, H. H. Stahl și Victor Ioan Popa. Cu Radu Ciuceanu am făcut un inventar al temelor de istorie a României. El dădea examen de admitere la Facultatea de Istorie. De la Radu Ciuceanu am aflat despre martiriul lui Mircea Vulcănescu, acesta fiindu-i coleg de celulă.

La inaugurarea Mueului Satului, în 1936: Dimitrie Gusti, în st/nga, Regele Carol al II-lea, în centru.(Sursa: Muzeul Național al Satului „Dimirie Gusti”)

S. C. Profesorul Henri H. Stahl mi-a povestit odată cum a lucrat la amenajarea Muzeului Satului și la alte expoziții în satele cercetate de echipele Școlii: punea toate exponatele la locul lor spre a le evidenția frumusețea și funcționalitatea. Când totul era gata, deșternea intenționat o laviță sau lăsa la întâmplare vreun șergar să atârne să acopere ochiul de geam al casei. Profesorul Dimitrie Gusti verifica munca echipei. Îi lăuda, dar le arăta la plecare cum trebuie să stea învelitoarea peste laviță și care este poziția corectă a ștergarului. Eram cu toții foarte mulțumiți: noi că nu ne-a stricat planul de amenajare a expoziției, Dimitrie Gusti că ne-a ajutat să nu greșim – îmi spunea zâmbind nostalgic profesorul Henri H. Stahl.

Adevărul este că nu rămînea întreaga perioadă a cercetărilor de teren. Era ocupat cu demnitățile de Stat și cu mari proiecte pe care le-a înfăptuit: a fost ministru al Instrucțiunii publice, cultelor și artelor (1932-1933), a fondat Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1918), din care s-a dezvoltat Institutul Social Român (1921-1948), a fost primul președinte al Societății Române de Statistică, (1937), președinte al Consiliului de Direcție și Administrație pentru întocmirea „Enciclopediei României” (o lucrare de nivel european, apărută în 4 volume între anii 1938 și 1941), președinte al Comisiei pentru Recensământul din 1938. A fost un mare sociolog teoretician, nu un sociolog de teren. Sigur, trecea în fugă să vadă cum lucrează echipele la teren, se lăsa fotografiat, mai nășea o nuntă sau un botez și… cam atât. Știi, pigmeii, când se uită la un uriaș, nu-i văd decât picioarele… Vorbind despre Școala monografiilor sociologice, un membru al Școlii, Mircea Vulcănescu (1904-1952) l-a văzut pe Dimitrie Gusti în întreaga lui postură, la fel ca și, mai târziu, profesorul Ioan Drăgan.

I. F. Să-ți povestesc despre examenul de admitere la facultate. Când am dat admiterea, concurența era de 8-10 candidați pe un loc. După primul examen scris s-a făcut curățenie. Am rămas doi pe un loc. Ca să-ți răspund la întrebare: l-am întâlnit pe colegul meu,Traian Rus. El era deja licențiat al Facultății de Teologie din Sibiu. Era aproape un erudit, poliglot, un foarte bun muzician. A fost repartizat, după absolvire, ca sociolog la Fabrica de autocamioane din urbea natală. Țin minte din ce mi-a povestit că directorul l-a întrebat dacă poate face ceva pentru creșterea productivității muncii și, implicit, pentru creșterea veniturilor muncitorilor. I-a spus că dacă nu poate să facă acest lucru, îi va da un birou în care să stea liniștit. A optat pentru a doua soluție. Nu după mult timp, s-a căsătorit, a fost hirotonisit și a primit o parohie în comuna Dumbrăvița-Bârsei. Soția lui, o femeie foarte frumoasă, era nepoata preotului Coman, protopopul Brașovului. Mitropolia Ardealului i-a acordat o bursă de studii în Anglia, dar o nenorocire s-a revărsat năprasnic asupra lui și a familiei sale: a decedat într-un cumplit accident de circulație, chiar în hotarul satului.

S. C. Ce alte amintiri mai ai din primul an de facultate?

I. F. În toamna lui 1966, la deschiderea festivă, noi, cei care am reușit, am fost invitați de conducerea Catedrei de sociologie să ne cunoaștem. La prezidiu, se aflau profesorii Costache Nicuță, decan al Facultății de Filozofie și șef al Catedrei de Istoria sociologiei, Miron Constantinescu, la vremea aceea ministru adjunct la Ministerului Învățământului, și Ion Drăgan, șeful Catedrei de sociologie. Ion Drăgan era și șef de sector la CC al PCR. În planul al doilea se afla grupul de colaboratori al lui Miron Constantinescu, dintre care unii făceau parte din catedră: Mihail și Stela Cernea, Ioan Matei, Ion Iordăchel, Aculin Cazacu și alții.

Reuniunea a fost deschisă de Constantin Nicuță. Când l-a prezentat pe Miron Constantinescu, a spus că acesta este un gustist, la care Miron Constantinescu a replicat că este marxist, nu gustist. Miron Constantinescu a fost, în toată perioada cuprinsă între 1965-1974, director al Laboratorul de sociologie. Șefii de catedră au fost, pe rând, Ion Drăgan (1966-1971), Constantin Nicuță (1971-1972), apoi din nou Ion Drăgan (1972-1977). Ion Drăgan a fost, după desființarea secției, șeful colectivului de sociologie din cadrul Catedrei de economie (1977-1989).

În stânga sălii unde s-a desfășurat prima întâlnire cu profesorii, la fereastră, izolat de grup, stătea profesorul H. H. Stahl. A fost prezentat ca un ilustru sociolog. Când ni s-a adresat, H. H. Stahl ne-a spus doar că ne vom cunoaștem mai bine, pentru că ne va fi profesor. Într-adevăr, H. H. Stahl a predat și seminarizat cele mai multe discipline. Miron Constantinescu ne-a cerut, și acesta a devenit un ritual, să ne motivăm alegerea sociologiei. Eu am spus că îmi plac, deopotrivă, atât istoria, cât și filozofia și că Secția de sociologie îmi va permite studiul celor două discipline. După prezentarea motivației, H. H. Stahl mi-a dăruit un extras din Revista de Istorie, care se referea la necesitatea sociologizării istoriei.

În anul următor (1967/1968), la prima întâlnire a membrilor catedrei cu studenții, a stârnit senzație motivația alegerii sociologiei de către Corneliu Vadim. Acesta a spus sus și tare că de la Eminescu și până la el nu a mai existat un geniu. După această afirmație, a primit porecla de „Geniu”.

S. C. La acea întâlnire am participat și eu. Profesorul Miron Constantinescu a spus simplu: „La sociologie se pregătesc sociologi, nu genii”. Despre C. V. Tudor am o părere proastă: deși era foarte inteligent, era lipsit de moralitate. Dar morții… cu morții…

I. F. O serie de „exegeți”ai acestei perioade a istoriei sociologiei ignoră faptul că noua catedră era dedicată, în principal, cercetărilor sociologice de teren. Din acest punct de vedere, dincolo de ascensiunea politică, Miron Constantinescu era un autentic cercetător de teren, abordând fenomenele și procesele sociale din perspectivă marxistă. Acesta, împreună cu colaboratorii săi (H. H. Stahl, Ioan Matei, Stanciu Stoian, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.) au creat, în 1965, după modelul Institutului Social Român, Laboratorul de Sociologie al Ministerului Învățământului (1965-1968) și apoi Laboratorul de Sociologie al Universității din București (1968-1975), ca unitate de cercetare și loc de dezbatere a problemelor sociale ale țării, precum integrarea socială a tineretului, procesul de urbanizare, metodologia cercetării sociale, tendințele de modernizare a țării, migrația din rural spre urban etc.

Aceste dezbateri cu caracter multidisciplinar au fost publicate în Caietele Laboratorului, oferind o imagine sugestivă asupra sociologiei acelor vremuri. În 1972,  la una dintre ședințele Laboratorului, Miron Constantinescu a subliniat necesitatea înființării unei reviste de sociologie, care să poarte numele de Era socialistă. Acest nume, însă, a fost dat de  Ștefan Voicu revistei  Lupta de clasă, așa că Miron Constantinescu a schimbat numele revistei de sociologie în Viitorul social. Despre rolul lui Miron Constantinescu la reinstituționalizarea sociologiei, Ion Iliescu își amintește:

S. C. Cred că merită să se știe că profesorul Miron Constantinescu a reprezentat sociologia din România la congresele Asociației Internaționale de Sociologie (ISA); a condus delegația sociologilor români la Congresul de la Varna (1970), unde  a fost ales vicepreședinte al ISA. În această calitate a contribuit la organizarea Congresului de la Toronto. La acest congres profesorul Miron Constantinescu nu a participat. S-a stins din viață la 18.06.1974.

I. F. Se vorbea că la Congresul ISA din Canada (Toronto, 1974), Miron Constantinescu intenționa să ceară mutarea sediului Institutului Internațional de Sociologie în clădirea de pe Str. Rafael Sanzio, unde era Laboratorul de sociologie al Universității și să propună ca  următorul congres ISA să se țină la București. Exista o justificare: în 1939, era programat să se desfășoare la București, sub președinția profesorului Dimitrie Gusti, lucrările celui de-al XIV-lea Congres al ISA, începând de la 29 august, timp de două săptămâni (participanții erau invitați în excursii să cunoască frumusețile României). Cu doar douăsprezece zile înaintea deschiderii programate, congresul a fost amânat: începuse cel de-Al Doilea Război Mondial.



Facebook

Despre infracționalitate în contextul pandemiei COVID-19

Structurile internaționale din domeniul ordinii și securității publice, precum Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația Internațională a Forțelor de Poliție (INTERPOL) și Oficiul European de Poliție (EUROPOL), semnalează faptul că în contextul pandemiei COVID-19, ne confruntăm cu noi forme de activități criminale, aflate în continuă creștere numerică. Suntem avertizați cu privire la faptul că grupările infracționale ...

Recenzie: Vlad Ovidiu Cioacă, Viața cotidiană în România comunistă, Ed. Beladi & Sitech, Craiova, 2019

Prof.univ.dr. Stefan Buzărnescu; Asist.univ.dr. Liliana Gabriela Ilie Schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989, dincolo de controversele inevitabile, a generat scrieri de factură impresionistă și continuă să genereze și astăzi, după trei decenii, scrieri de profiluri foarte deosebite: de la mărturii ale participanților nemijlociți la Eveniment, la pretinse analize ”obiective” ale ...

„Femei în noapte”. Lumea în care am intrat

Ieri am văzut un film serial, Women in Night. De regulă filmele mă relaxează și aproape le uit. Acesta a fost o excepție. M-a tulburat cum rar mi se întâmplă. La terminarea filmului m-am simțit bolnav. Fragmente ale filmului m-au obsedat toată noaptea.  O agenție olandeză: se aranja participarea unui grup ...

Avem o problemă: ce facem cu creșterea perioadei de viață?

Crizele creează probleme noi, dar și pune în centrul atenției problemele latente.   Eram puști și mă pasionau cărțile științifico-fantastice. Am citit o carte despre conflictul mașinilor cu oamenii. Stăteam sub un pom și în minte îmi compuneam și eu o poveste pe această temă. „Povestea” mea mi-o aduc aminte. O hală imensă ...

Sensibilitatea sociologică. În timp ce…

În stare de urgență sanitară (pandemia cu coronavirus obligă), focul actualității pune la încercare sensibilitatea sociologică. Sociologul încearcă să practice gîndirea vie și să descifreze jocul de umbră și lumină a «anormalității». Sau  poate a unei «noi normalități », care ar putea fi prelungită.  Ce se simte, ce se vede ...

COVID 19 și ce va fi după: Digitalizarea

Auzim tot mai des vehiculată sintagma „după COVID 19 lumea nu va mai arăta la fel ca înainte”. Este un adevăr incontestabil, care implică schimbări în bine, dar nu numai. Crizele provocă pagube umane sau/și materiale și aduc multă suferință pe diverse paliere ale vieții. Efortul de a găsi soluții ...

Să reînvățăm alfabetul empatiei

În plină euforie a globalizării cotată, deja, ca ”mișcare istorică ireversibilă” coronavirus a trimis la coșul de gunoi al prognozelor toate așteptările globaliștilor: o anonimă epidemie a evoluat, fulgerător, către stadiul de pandemie, sfidând vremelnicele alcătuiri ale limitelor de decizie ale tuturor autorităților de pe toate continentele! După cum se știe, Globalizarea, ca proiect, și-a propus ...

Drepturi și responsabilități în contextul pandemiei COVID-19

La data de 11 martie 2020, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a semnalat faptul că infecția cu virusul COVID-19, identificat pentru prima dată în decembrie 2019 la Wuhan - China, a atins nivelul unei pandemii. În ultimul deceniu, OMS a declarat stare de pandemie în alte cinci situații de urgență pentru sănătatea publică: „gripa porcină” ...