Romania Sociala logo
Menu

MĂRTURII ȘI MĂRTURISIRI (I) Iancu Filipescu în dialog cu Septimiu Chelcea

autor:   3 April 2019   

Septimiu Chelcea

Profesorul Iancu Filipescu

Profesorul Iancu Filipescu (n. 18.04.1948) face parte din prima promoție de sociologi de după reinstituționalizarea învățământului sociologic în țara noastră. A fost cercetător științific în  cadrul Laboratorului de Sociologie al Universității din București, cercetător științific la Centrul de Sociologie al Academiei R.S.R., conferențiar de sociologie industrială și apoi de comportament organizațional la Catedra de Științe Sociale de la Politehnica din București, cercetător la  Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române. Cărțile sale „Teoria organizațiilor și management” (în colaborare cu Ștefan Bruno), „Sociologie românească 1900-2010” (coordonator, împreună cu Cătălin Zamfir) rămân  repere în literatura de specialitate, la fel ca și articolele și studiile de istorie socială publicate în reviste de prestigiu, dintre care amintim: „Eugen Ehrlich and Romanian Sociology(1999), „Pays. Confédération tribale, confédération villageoise (2004), „Consideraţii istorico-geografice privind judeţele Țării Româneştiˮ (2004). A cunoscut direct numeroase personalități ale științei și culturii. A alcătuit o arhivă a producției sociologice de la 1901 până la 2015. Este un observator participant, de bună credință, al avatarurilor sociologiei din România.

Septimiu Chelcea

Reinstituționalizarea învățământului sociologic

S. C. Amintirile din studenție se uită foarte greu, poate niciodată, ca și prima iubire – cum se spune. Faci parte din prima serie de sociologi din perioada comunistă. Cum a fost studenția ta?

I.F. Despre sociologie nu știam nimic, era un cuvânt încă interzis, mai târziu am aflat că bunul meu profesor de istorie, Ion Nicoară, a audiat seminarul de sociologie al lui H. H. Stahl. Dar cum am spus, noțiunea nu figura în vocabularul nostru. Cel care m-a informat de înființarea Secției de Sociologie a fost profesorul de filosofie, Horațiu Tatu. Eram în clasa a XI-a, anul școlar 1965-1966. Norocul a făcut ca un unchi al meu, ing. Aurel Bădițoiu, să dețină volumele Enciclopediei României de sub redacția lui D. Gusti. Așa am ajuns să am primele noțiuni despre sociologie și despre Școala monografiei sociologice. Urmasem secția reală (matematică-fizică); eram pregătit pentru a urma Politehnica din Brașov și a deveni inginer.

Tot profesorul Tatu Horațiu m-a convins să dau examen de admitere la sociologie, spunându-mi că sunt o grămadă de ingineri pe metru pătrat, dar sociologii sunt aproape inexistenți. Așa că am decis să mă pregătesc pentru examenul de admitere, învățând la istoria României și la filozofie, despre documente de partid nici vorbă. Gheorghe Gheorghiu-Dej murise în 1965, iar Nicolae Ceaușescu lupta pentru consolidarea puterii, pentru înlăturarea colaboratorilor lui Dej. M-am pregătit pentru examen în câteva luni, utilizând nu numai manualele, date semnificative din cărți, precum Tratatul de Istoriei a României, Dacii, a lui Constantin Daicoviciu și Adrian Daicoviciu, Bănia în Țara Românească a lui Ștefan Ștefănescu și altele.

S. C. Când, în 1966, s-a instituționalizat învățământul sociologic în România, admiterea se făcea pe baza unui examen scris și oral. Cum ai trecut peste acest hop?

I. F. M-am prezentat la examenul de admitere, care se ținea vara, după bacalaureat. Spre surprinderea mea, am fost declarat reușit pe locul al treilea. Nu pot să nu aduc un omagiu familiei Ciuceanu, respectiv doamnei Elena Ciuceanu, domnului Constantin (Țuți) Ciuceanu și domnului Radu Ciuceanu, care m-au susținut afectiv, și nu numai, găzduindu-mă și ajutându-mă în situații mai grele.

S.C. Te înrudeai cu familia Ciuceanu?

I. F. Nu. Pe doamna Elena Ciuceanu și pe fiul acesteia, Constantin Ciuceanu, i-am cunoscut în anul 1958, în casa părintească. În 1966, când am venit la examenul de admitere la sociologie, nu cunoșteam Bucureștiul. Abia am nimerit sediul Facultății de Filozofie și Căminul studențesc de de-asupra Librăriei Mihai Eminescu, de pe Bulevardul „6 Martie” (azi Bulevardul „Regina Elisabeta”).

Tatăl meu mi-a dat voie să dau admitere la sociologie, cu o singură condiție: să nu mă bag în discuții politice. Nu trebuie uitată trauma pe pare a avut-o și tatăl meu, ca și cei mai mulți români de a fi arestați dacă spuneau ceva împotriva „democrației populare”. Povața tatălui meu, Vasile Filipescu, funcționar la Banca Națională, Sucursala Brașov, mi-a prins bine. Nu cred că întâmplător într-una din zile a venit la căminul studențesc și a intrat în dormitorul nostru, un dormitor cu 20-30 de paturi, un individ îmbrăcat cu veston militar fără epoleți, care s-a așezat pe un scaun lângă ușă și a început să-l „picteze” pe Ceaușescu: că a fost cizmar, că este analfabet, că taică-său este bețiv. Reacția mea a fost să-mi trag pătura peste cap, dar să-l ascult pe acest individ, despre care nu-mi dădeam seama ce hram poartă. Recunosc că mi-a fost frică. În Scheii Brașovului, un cartier cu oameni foarte religioși, mulți au fost arestați, dintre care trei unchi de-ai mei. Frica asta nu m-a părăsit complet niciodată. Mă crezi sau nu, chiar și H. H. Stahl avea frica în oase. Când în 1966, după o sesiune științifică, la masa festivă, l-am întrebat despre Mircea Vulcănescu, mi-a spus că nu îl cunoaște. Abia după 1989 am aflat motivul: Mircea Vulcănescu fusese declarat criminal de război.

S. C. Să ne întoarcem la examenul de admitere și la primul contact cu Capitala.

I. F. Constantin Ciuceanu m-a dus la Muzeul Satului și astfel am cunoscut o creație a lui Gusti și a unor colaboratori ai acestuia, H. H. Stahl și Victor Ioan Popa. Cu Radu Ciuceanu am făcut un inventar al temelor de istorie a României. El dădea examen de admitere la Facultatea de Istorie. De la Radu Ciuceanu am aflat despre martiriul lui Mircea Vulcănescu, acesta fiindu-i coleg de celulă.

La inaugurarea Mueului Satului, în 1936: Dimitrie Gusti, în st/nga, Regele Carol al II-lea, în centru.(Sursa: Muzeul Național al Satului „Dimirie Gusti”)

S. C. Profesorul Henri H. Stahl mi-a povestit odată cum a lucrat la amenajarea Muzeului Satului și la alte expoziții în satele cercetate de echipele Școlii: punea toate exponatele la locul lor spre a le evidenția frumusețea și funcționalitatea. Când totul era gata, deșternea intenționat o laviță sau lăsa la întâmplare vreun șergar să atârne să acopere ochiul de geam al casei. Profesorul Dimitrie Gusti verifica munca echipei. Îi lăuda, dar le arăta la plecare cum trebuie să stea învelitoarea peste laviță și care este poziția corectă a ștergarului. Eram cu toții foarte mulțumiți: noi că nu ne-a stricat planul de amenajare a expoziției, Dimitrie Gusti că ne-a ajutat să nu greșim – îmi spunea zâmbind nostalgic profesorul Henri H. Stahl.

Adevărul este că nu rămînea întreaga perioadă a cercetărilor de teren. Era ocupat cu demnitățile de Stat și cu mari proiecte pe care le-a înfăptuit: a fost ministru al Instrucțiunii publice, cultelor și artelor (1932-1933), a fondat Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1918), din care s-a dezvoltat Institutul Social Român (1921-1948), a fost primul președinte al Societății Române de Statistică, (1937), președinte al Consiliului de Direcție și Administrație pentru întocmirea „Enciclopediei României” (o lucrare de nivel european, apărută în 4 volume între anii 1938 și 1941), președinte al Comisiei pentru Recensământul din 1938. A fost un mare sociolog teoretician, nu un sociolog de teren. Sigur, trecea în fugă să vadă cum lucrează echipele la teren, se lăsa fotografiat, mai nășea o nuntă sau un botez și… cam atât. Știi, pigmeii, când se uită la un uriaș, nu-i văd decât picioarele… Vorbind despre Școala monografiilor sociologice, un membru al Școlii, Mircea Vulcănescu (1904-1952) l-a văzut pe Dimitrie Gusti în întreaga lui postură, la fel ca și, mai târziu, profesorul Ioan Drăgan.

I. F. Să-ți povestesc despre examenul de admitere la facultate. Când am dat admiterea, concurența era de 8-10 candidați pe un loc. După primul examen scris s-a făcut curățenie. Am rămas doi pe un loc. Ca să-ți răspund la întrebare: l-am întâlnit pe colegul meu,Traian Rus. El era deja licențiat al Facultății de Teologie din Sibiu. Era aproape un erudit, poliglot, un foarte bun muzician. A fost repartizat, după absolvire, ca sociolog la Fabrica de autocamioane din urbea natală. Țin minte din ce mi-a povestit că directorul l-a întrebat dacă poate face ceva pentru creșterea productivității muncii și, implicit, pentru creșterea veniturilor muncitorilor. I-a spus că dacă nu poate să facă acest lucru, îi va da un birou în care să stea liniștit. A optat pentru a doua soluție. Nu după mult timp, s-a căsătorit, a fost hirotonisit și a primit o parohie în comuna Dumbrăvița-Bârsei. Soția lui, o femeie foarte frumoasă, era nepoata preotului Coman, protopopul Brașovului. Mitropolia Ardealului i-a acordat o bursă de studii în Anglia, dar o nenorocire s-a revărsat năprasnic asupra lui și a familiei sale: a decedat într-un cumplit accident de circulație, chiar în hotarul satului.

S. C. Ce alte amintiri mai ai din primul an de facultate?

I. F. În toamna lui 1966, la deschiderea festivă, noi, cei care am reușit, am fost invitați de conducerea Catedrei de sociologie să ne cunoaștem. La prezidiu, se aflau profesorii Costache Nicuță, decan al Facultății de Filozofie și șef al Catedrei de Istoria sociologiei, Miron Constantinescu, la vremea aceea ministru adjunct la Ministerului Învățământului, și Ion Drăgan, șeful Catedrei de sociologie. Ion Drăgan era și șef de sector la CC al PCR. În planul al doilea se afla grupul de colaboratori al lui Miron Constantinescu, dintre care unii făceau parte din catedră: Mihail și Stela Cernea, Ioan Matei, Ion Iordăchel, Aculin Cazacu și alții.

Reuniunea a fost deschisă de Constantin Nicuță. Când l-a prezentat pe Miron Constantinescu, a spus că acesta este un gustist, la care Miron Constantinescu a replicat că este marxist, nu gustist. Miron Constantinescu a fost, în toată perioada cuprinsă între 1965-1974, director al Laboratorul de sociologie. Șefii de catedră au fost, pe rând, Ion Drăgan (1966-1971), Constantin Nicuță (1971-1972), apoi din nou Ion Drăgan (1972-1977). Ion Drăgan a fost, după desființarea secției, șeful colectivului de sociologie din cadrul Catedrei de economie (1977-1989).

În stânga sălii unde s-a desfășurat prima întâlnire cu profesorii, la fereastră, izolat de grup, stătea profesorul H. H. Stahl. A fost prezentat ca un ilustru sociolog. Când ni s-a adresat, H. H. Stahl ne-a spus doar că ne vom cunoaștem mai bine, pentru că ne va fi profesor. Într-adevăr, H. H. Stahl a predat și seminarizat cele mai multe discipline. Miron Constantinescu ne-a cerut, și acesta a devenit un ritual, să ne motivăm alegerea sociologiei. Eu am spus că îmi plac, deopotrivă, atât istoria, cât și filozofia și că Secția de sociologie îmi va permite studiul celor două discipline. După prezentarea motivației, H. H. Stahl mi-a dăruit un extras din Revista de Istorie, care se referea la necesitatea sociologizării istoriei.

În anul următor (1967/1968), la prima întâlnire a membrilor catedrei cu studenții, a stârnit senzație motivația alegerii sociologiei de către Corneliu Vadim. Acesta a spus sus și tare că de la Eminescu și până la el nu a mai existat un geniu. După această afirmație, a primit porecla de „Geniu”.

S. C. La acea întâlnire am participat și eu. Profesorul Miron Constantinescu a spus simplu: „La sociologie se pregătesc sociologi, nu genii”. Despre C. V. Tudor am o părere proastă: deși era foarte inteligent, era lipsit de moralitate. Dar morții… cu morții…

I. F. O serie de „exegeți”ai acestei perioade a istoriei sociologiei ignoră faptul că noua catedră era dedicată, în principal, cercetărilor sociologice de teren. Din acest punct de vedere, dincolo de ascensiunea politică, Miron Constantinescu era un autentic cercetător de teren, abordând fenomenele și procesele sociale din perspectivă marxistă. Acesta, împreună cu colaboratorii săi (H. H. Stahl, Ioan Matei, Stanciu Stoian, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.) au creat, în 1965, după modelul Institutului Social Român, Laboratorul de Sociologie al Ministerului Învățământului (1965-1968) și apoi Laboratorul de Sociologie al Universității din București (1968-1975), ca unitate de cercetare și loc de dezbatere a problemelor sociale ale țării, precum integrarea socială a tineretului, procesul de urbanizare, metodologia cercetării sociale, tendințele de modernizare a țării, migrația din rural spre urban etc.

Aceste dezbateri cu caracter multidisciplinar au fost publicate în Caietele Laboratorului, oferind o imagine sugestivă asupra sociologiei acelor vremuri. În 1972,  la una dintre ședințele Laboratorului, Miron Constantinescu a subliniat necesitatea înființării unei reviste de sociologie, care să poarte numele de Era socialistă. Acest nume, însă, a fost dat de  Ștefan Voicu revistei  Lupta de clasă, așa că Miron Constantinescu a schimbat numele revistei de sociologie în Viitorul social. Despre rolul lui Miron Constantinescu la reinstituționalizarea sociologiei, Ion Iliescu își amintește:

S. C. Cred că merită să se știe că profesorul Miron Constantinescu a reprezentat sociologia din România la congresele Asociației Internaționale de Sociologie (ISA); a condus delegația sociologilor români la Congresul de la Varna (1970), unde  a fost ales vicepreședinte al ISA. În această calitate a contribuit la organizarea Congresului de la Toronto. La acest congres profesorul Miron Constantinescu nu a participat. S-a stins din viață la 18.06.1974.

I. F. Se vorbea că la Congresul ISA din Canada (Toronto, 1974), Miron Constantinescu intenționa să ceară mutarea sediului Institutului Internațional de Sociologie în clădirea de pe Str. Rafael Sanzio, unde era Laboratorul de sociologie al Universității și să propună ca  următorul congres ISA să se țină la București. Exista o justificare: în 1939, era programat să se desfășoare la București, sub președinția profesorului Dimitrie Gusti, lucrările celui de-al XIV-lea Congres al ISA, începând de la 29 august, timp de două săptămâni (participanții erau invitați în excursii să cunoască frumusețile României). Cu doar douăsprezece zile înaintea deschiderii programate, congresul a fost amânat: începuse cel de-Al Doilea Război Mondial.



Facebook

Umorul în comunicarea persuasivă

La premiera uneia dintre piesele sale, George Bernard Shaw i-a trimis lui Winston Churchill o invitaţie însoţită de câteva rânduri: „Vă trimit o invitaţie pentru dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră – dacă aveţi vreunul”. Churchill i-a trimis înapoi invitaţia, împreună cu următorul mesaj: Nu pot participa la premieră, dar mi-ar plăcea ...

O pierdere grea pentru Sociologia Românească: Iancu Filipescu

S-a stins unul dintre marii sociologi români contemporani. O spun din toată inima. Stilul sociologului Iancu Filipescu a fost unic. Iancu a trăit sociologia. Iancu, poate cel mai mult dintre sociologi, a vorbit cu inima despre sociologie. A fost un erudit al istoriei sociologie românești. Un excelent coleg. Am lucrat ...

Ștefan Boncu și Andrei Holman (coord.). „Cum gândim în viața de zi cu zi”

În volumul coordonat de Ștefan Boncu și Andrei Holman, profesori în Departamentul de psihologie din Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației ( Universitatea „Al. I Cuza” din Iași), 43 de cercetători științifici și profesori din centrele universitare București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara și-au reunit competențele pentru a explica, pe baza studiilor teoretice și a cercetărilor ...

Un bilanț al ”tranziției” României: perspectiva românilor

Schimbări în relația comunitate/ guvernare Revoluția Română 1989. S-au produs schimbări de structură a societății românești. Dar și în starea de spirit a populației. Câteva reflecții asupra ce simțeau oamenii înainte, ce simțeau ei în scurtul moment al Revoluției și ce s-a întâmplat după. Înainte. În anii 70-80 s-a consolidat un larg consens negativ: populația în ...

Influenţa mass-media: „Ce?” sau „Cum?”

În lumea cercetătorilor influenţei mass-media asupra opiniei publice este bine cunoscută teza profesorului Bernard C. Cohen, şeful Departamentului de ştiinţe politice de la Universitatea Wisconsin–Madison, despre presă: „Este posibil să nu aibă succes, în cea mai mare parte a timpului, în a le spune oamenilor cum să gândească, dar are ...

Iancu Filipescu, Mărturii și mărturisiri, 2019 (Plachetă omagială, 41 p.)

Am strâns laolaltă interviurile cu profesorul Iancu Filipescu, publicate în revista „România Socială” în intervalul 4 aprilie - 18 mai a.c. (ziua de naștere a autorului), la care am adăugat amintirile sale despre activitatea Laboratorului de Sociologie al Universității din București, unde Iancu Filipescu, absolvent al primei promoții de sociologi (1966-1970), și-a desfășurat activitatea ca ...

In memoriam Iancu Filipescu

Plecarea dintre noi a sociologului Iancu Filipescu lasă un gol în sociologia românească. Contribuțiile sale la cunoașterea istoriei sociologiei din România au reprezentat o prioritate a activității științifice desfășurate de-a lungul vieții. Perseverența și dăruirea prin care a adus către publicul specializat, și nu numai, activitatea sociologilor din perioada interbelică au fost ...

Cum ne încurcăm într-o ideologie imprecis formulată

Sebastian Fitzek, în eseul alăturat, pune o problemă extrem de interesantă: urgența unui proiect european centrat pe familie. Înțeleg mesajul lui Sebastian: pentru a avea viitorul pe care îl dorim trebuie să alegem un tip de familie care va genera viitorul pe care îl dorim prin copiii săi. Este nu numai interesantă filozofic, dar ...