Romania Sociala logo
Menu

MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI (V) Iancu Filipescu în dialog cu Septimiu Chelcea

autor:   18 April 2019   

Septimiu Chelcea

Lecţii de sociologie, lecţii de viaţă

Astăzi, 18 aprilie, profesorul Iancu Filipescu împlineşte 71 de ani. Amintirile sale nu sunt numai adevărate lecţii de sociologie, dar şi de viaţă. LA MULȚI ANI, minte iscoditoare!

Septimiu Chelcea

S. C. Ştiu că reinstituţionalizarea sociologiei la Universitatea din Bucureşti a fost un semnal pentru alte centre universitare că se pot înfiinţa secţii de sociologie. La Cluj, terenul era pregătit de activitatea unor intelectuali de excepţie. Cercetarea de teren de la Slatina a stârnit interesul unor sociologi consacraţi, ca şi a unora dintre universitarii tineri care au îmbrăţişat cu entuziasm „noua” ştiinţă.

Profesorul Iancu Filipescu

I. F. În vara anului 1967, la Slatina, au venit trei personalităţi din Cluj: George Em. Marica, Ion Aluaşşi Maria Demeter, care au vrut să vadă – presupun eu – modul în care se desfăşoară o campania de cercetare sociologică marxistă. De departe cel care se impunea prin statura intelectuală era George Em. Marica. M-a impresionat când am auzit că se declară mândru că este „oltean”. Se născuse în comuna Horezu din judeţul Vâlcea.

I. F. Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene este o carte fundamentală a sociologiei româneşti. Din păcate, George Em. Marica nu a putut reveni la Catedra de filozofie a „Universităţii Babeş-Bolyaiˮ, unde erau profesorii care s-au specializat în sociologie. Despre cercetările sociologice de la Slatina, George Em. Marica şi Ion Aluaş au scris un articol elogios: „Ancheta sociologică de la Slatinaˮ (Tribuna, 1967, XI, 35, p. 1).

S. C. Nu l-am întâlnit personal pe George Em. Marica, dar am conspectat două din lucrările lui: Despre patrie. Studiu sociologic şi Psihosociologia mahalalei, pe care le-am recomandat spre lectură şi doctoranzilor mei. Pe profesorul Ion Aluaş l-am cunoscut. Era prin anii 1972-1973. Am participat la un simpozion ştiinţific pe tema migraţiei de la sat la oraş. S-au prezentat comunicări mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Una dintre comunicări mi s-a părut că se bazează pe o cercetare de teren care se abate serios de la metodologia sociologiei. În pauza de cafea, s-a întâmplat să mă aşez la o masă lângă profesorul Ion Aluaş. Îi ascultasem comunicarea pe care o făcuse magistral. I-am spus că am admirat comunicarea domniei sale şi că după pauză, la discuţii, voi desfiinţa comunicarea celui care habar nu are ce înseamnă o anchetă sociologică. M-a îndemnat să nu fac asta: „În sală sunt şi activişti de partid care de abia aşteaptă să se ridice un sociolog şi să arate netemeinicia concluziilor cercetărilor sociologice, inutilitatea sociologiei”. Mi-a mai mai spus că legăm artificial migraţia tinerilor de la sat la oraş de factorii culturali, oraşul oferind mai multe posibilităţi de satisfacere a nevoilor culturale (teatru, film, expoziţii, biblioteci, librării). Adevărul este – mi-a spus profesorul Ion Aluaş – că tinerii fug la oraş ca să scape de munca grea a câmpului. „Nu ştii ce înseamnă să sapi o zi întreagă pe arşiţă. De fiecare dată când dai cu sapa în pământul uscat, simţi cum îţi zvâcneşte creierul”. Profesorul ştia! Am renunţat să mă mai înscriu la cuvânt…

I. F. Colegul meu, Andrei Negru, spre lauda lui, a încercat să repună în drepturi lucrările lui George Em. Marica. A scris studii despre relaţia dintre sociologia clujeană şi Şcoala monografiei sociologice de la Bucureşti, arătând respectul lui George Em. Marica faţă de iniţiativa lui Dimitrie Gusti de monografiere a satelor, dar şi rezervele acestuia faţă de teoria şi practica utilizării unui plan tip de cercetare a satelor. Andrei Negru s-a îngrijit de republicarea lucrărilor lui George Em. Marica („Satul ca structură psihică şi socială. Curs de sociologie rurală”, 2004; „Sociologia comunităţilor sociale”, 2005). Cu toate acestea, lucrările sociologului şi filozofului George Em. Marica par a fi date uitării de către sociologii bucureşteni. Opera lui Ion Aluaş are aceeaşi soartă?

S. C. Profesorul Ion Aluaş a fost stimat şi iubit de colaboratorii săi, care i-au închinat o emoţionantă carte comemorativă: „Un intelectual-sociolog transilvănean cu viziune europeană. Profesorul Ion Aluaş. 1927-1994. Memoriile unui intelectual scrise de prietenii lui” (Floreşti-Cluj, Editura Limes, 2012, 300 p.) (fig. 1)   

I. F. Ion Aluaş şi Ion Drăgan au publicat o masivă antologie de sociologie franceză: „Sociologia franceză contemporană. Teorie – Metodologie – Tehnici – Ramuri” (Bucureşti, Editura Politică, 1971, 858 p.). Pentru sociologia de la Bucureşti, pentru sociologia din România, în general, această antologie a însemnat deschiderea unui orizont larg. Ni se punea la dispoziţie o selecţie de texte din autori despre care unii dintre noi doar auzisem: Georges Gurvitch, Armand Cuvillier, Jean Stoetzel ş.a.

S. C. Selecţia textelor fusese încheiată în anul 1968, dar prefaţa este scrisă – se vede treaba – în 1971 şi poartă amprenta climatului „Tezelor din iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu, care au marcat „minirevoluţia culturală”. Aşa îmi explic de ce autorii antologiei s-au simţit obligaţi să se acopere tocmai cu un citat din Nicolae Ceauşescu: „Noi nu putem să apărăm sau să promovăm ideologia noastră izolându-ne de mişcarea internaţională a ideilor. Noi putem face ca marxism-leninismul să capete influenţă tocmai confruntându-l cu concepţiile idealiste sau de altă natură” („Prefaţă”, 1971, p. IX). Cred că de această dată scopul (punerea în contact cu sociologia franceză) scuză mijloacele (reverenţa faţă de Nicolae Ceauşescu). Mulţi, dacă nu toţi sociologii care au publicat în „epoca de aur” au pus la începutul studiilor sau cărţilor lor câte un citat din Ceauşescu şi apoi au dezvoltat temele care îi preocupau. Am făcut şi eu un astfel de compromis.

După „Tezele din iulie” (1971) ale lui Nicolae Ceauşescu, deschiderea spre „mişcarea internaţională a ideilor” s-a îngustat continuu. „Sociologia franceză contemporană” a rămas singura antologie sociologică până în prezent. M-aş bucura să aflu că se pregătesc antologii din sociologiile americană, germană, rusă, braziliană sau sud-asiatică. Nu cunoaştem mai nimic despre sociologiile din ţările care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare cu cele de la noi. Problematica sociologiei braziliene este, de exemplu, mai apropiată de problematica sociologiei româneşti decât, să spunem, de problematica sociologiei germane. Au dovedit-o de curând cele două numere ale revistei ieşene „Psihologia socială” (2018, vol. 42, nr.1 şi 2), realizate în colaborare cu sociologi şi psihosociologi brazilieni.

Şi să-ţi mai spun ceva în legătură cu antologia „Sociologia franceză contemporană”. Proaspăt venit în Catedra de sociologie, am fost pus, alături de alte „tinere speranţe ale sociologiei româneşti”, să corectez de literă paginile cărţii. La început, mi s-a părut că este o corvoadă, apoi cartea m-a prins: am fost printre primii care au citit antologia cu creionul în mână.

I. F. Eu nu am avut şansa ta… Eram prea nou în Laboratorul de sociologie. De colaţionarea textelor s-a ocupat colega mea, Adina-Gabriela Apostol, absolventă de filozofie, excelentă cunoscătoare a limbii franceze, cea care a tradus „La Mécanique sociale” a lui Spiru Haret (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969).

S. C. Dacă tot ai amintit de Adina-Gabriela Apostol şi despre meritul ei de a fi repus în circulaţie o lucrare fundamentală a lui Spiru Haret, nu pot să nu adaug faptul că îi datorăm profesorului Constantin Schifirneţ îngrijirea retipăririi operelor lui Spiru Haret (12 volume) la Editura Comunicare.ro. Ultimul volum a apărut în anul 2010. Laboratorul de sociologie al Universităţii Bucureşti, unde în 1970 ai primit repartizare guvernamentală, avea sarcina de a traduce, de a pregăti pentru tipar cărţi de sociologie?

I. F. Despre activitatea Laboratorului de sociologie îţi propun să vorbim mai detaliat altădată. Am multe lucruri de povestit. Acum aş vrea să mai spun câteva întâmplări de la Slatina. Într-o seară, în vara anului 1967, profesorul Stahl m-a întrebat dacă pot să mă scol foarte de dimineaţă pentru a merge la târg şi la intrarea în târg să-i întreb pe ţărani de unde vin şi cu ce marfă.

S. C. Cred că şi această „întâmplare” poate servi ca lecţie: nu întrebi la domiciliu ce s-a petrecut, ci la faţa locului când se petrec lucrurile; observi direct activităţile, eşti prezent, participi, nu notezi declaraţiile unora şi ale altora la intervale care pot afecta memoria chiar şi a celor mai sinceri informatori.

I. F. Practicam observaţia participativă, fără să ne fi planificat asta. De multe ori, după amiaza mergeam la „Fraţii albanezi” la „gura” pieţei din Slatina, pentru a discuta între noi, dar şi pentru a afla ce discută ceilalţi, cum se comportă „muncitorii-ţărani”, cei veniţi din mediul rural să muncească la Combinatul de Aluminiu. Nu am uitat ce bragă bună era la „Fraţii albanezi”. Unde mai pui că acolo fumam din narghilea. Erau mici întreprinzători în plin socialism. Ne fascina atmosfera orientală de acolo. „Fraţii albanezi” se bucurau de un statut special: aveau două cofetării proprii.

S. C. Constat că practicile de cercetare sociologică la care ai participat v-au „oferit oportunitatea de a socializa” – spun aşa, ca să fiu şi eu în pas cu moda.

I. F. Practicile ne-au permis să ne cunoaştem între noi, să formăm o comunitate. Din anul al treilea, o parte dintre studenţi, printre care mă număram şi eu, a rămas la Slatina, iar ceilalţi au mers la Braşov, unde se studia, comparativ, tot procesul de urbanizare, oraşul şi zona sa, acestea fiind considerate ca aflându-se într-o fază „avansatăˮ de dezvoltare. Aceeaşi temă de cercetare a fost abordată la Vaslui de Mihai Merfea şi colectivul său de la Institutul Pedagogic din Bacău, oraşul şi zona Vaslui fiind considerate a fi într-o fază „incipientăˮ a procesului de urbanizare. La investigaţiile sociologice din zona Slatina-Olt au participat, în intervalul 1967-1969, mai mult de 80 de studenţi.

S. C. Ştiu că în Bucureşti, pe întreaga durată a studenţiei, ai locuit la căminul studenţesc.

I. F. Căminul studenţesc reprezintă un loc aparte din viaţa mea. În anul I, II şi IV am stat la Complexul studenţesc „Grozăveşti”: câte doi în cameră, foarte curat. Femeia de serviciu făcea curăţenie în fiecare zi. Masa o luam la una din cantinele complexului. Mâncarea era foarte bună, iar cei care n-aveau cartelă de masă puteau să ia gratuit câte o ciorbă. Pâinea era la discreţie. La cămin aveam şi o curăţătorie pentru haine, iar lenjeria de pat se schimba săptămânal.

S. C. Chiar totul era foarte-foarte?! Nu te contrazic. În fond, sunt mărturisirile tale. Eu nu am locuit decât un an la Căminul studenţesc „Iustin Georgescu” al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Dormeam vreo 20 de studenţi într-o sală. Făceam singuri curat. Cantina funcţiona în curtea căminului. Nu-mi amintesc ce gust avea mâncarea. Personal, am împărţit cartela cu un coleg: o zi mergea el la masă, o zi eu. În zilele în care ne venea rândul să „postim”, pândeam ora de închidere a cantinei şi, dacă mai rămânea vreo ciorbă, doamnele de la bucătărie – da, da, erau doamne! – ne făceau fericiţi. Toamna, aveam desert gratuit: strugurii de la Bucium, din dealurile ce înconjurau capitala Moldovei. Foarte gustoşi! Îmi aduc aminte că odată am fost fugăriţi de un paznic neinspirat: „Hoţilor, pungaşilor, studenţilor!” – striga după noi. Dar mărturisesc şi eu că nu am făcut foamea ca student, că a fost bine. Şi încă ceva, eu am început studenţia în 1962, tu în 1967. În cinci ani, lucrurile s-au mai schimbat.

I.F. Am avut şi eu parte de condiţii de cazare mult mai proaste. În anul al III-lea, studenţii de la Filozofie au fost mutaţi la Căminul „Panduri”: stăteam câte 10-15 studenţi într-un dormitor, era o adevărată babilonie, o dezordine aproape totală. Aici am aflat despre mişcarea de stradă a studenţilor din decembrie 1968, la care au luat parte şi cei din corul Universităţii din Bucureşti, care repetau colinde de Crăciun. A fost o mişcare de protest studenţesc împotriva regimului. Unii din participanţi au fost arestaţi, dar, dintre cei pe care îi cunoşteam, a doua zi au fost eliberaţi. Una din măsurile luate de conducerea de partid a fost introducerea vacanţiei studenţeşti de Crăciun, aşa se explică şi participarea mai redusă a studenţilor la Evenimentele din 1989. 

Legat de anul 1968, vreau să povestesc şi despre o altă întâmplare. Eram singur în dormitorul de la Căminul „Panduri”¸ o fostă cazarmă. În cameră au intrat colegii mei Dorel Abraham, Florin Ciotea şi Corneliu Vadim Tudor. Între Dorel şi Vadim a avut loc o altercaţie. Rezultatul a fost că toţi cei prezenţi, cu excepţia lui Corneliu Vadim Tudor, am fost puşi în discuţia adunării de partid. Unii profesori, printre care şi A.V. (după 1989, devenind un fervent anticomunist), au făcut o legătură între altercaţia la care am fost martor şi revolta studenţească. Dacă eram daţi afară din partid, eram daţi afară şi din facultate, cariera noastră se încheia. Se pare că tot Miron Constantinescu a intervenit pentru a stopa această înscenare.

S. C. Mi se pare semnificativ faptul căV. C. Tudor nu a fost admonestat. Dacă eraţi excluşi din PCR, acum puteaţi pretinde că aţi luptat împotriva comunismului!

I. F. În anul 1968, generalul Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, se afla în vizită oficială în România. Unul dintre momentele importante ale vizitei a fost acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către conducerea Universităţii din Bucureşti. Eu nu mă aflam în aula Universităţii, ci în afara clădirii, pe trotuarul de peste drum de sediul Rectoratului. Am avut surpriza să-l văd pe General în maşină, escortat. Ieşind dintr-o clădire, unde se ascunsese, o femeie a alergat spre coloana oficială să-i dea o scrisoare. Charles de Gaulle a rămas impasibil, cu privirea înainte, iar securiştii au arestat-o. Sunt în viaţa omului întâmplări miraculoase, de necrezut. Un student român să fie în apropierea unui mare om de stat. Izbucnirea revoltei studenţeşti de la Paris, avându-i în frunte pe studenţii de la sociologie, l-a determinat pe General să părăsească România rapid. Apoi şi-a dat demisia. 

Demonstraţiile studenţeşti din Franţa au avut ecou şi în România. De exemplu, s-a redus numărul de ore şi de examene. În acest context, a fost creat  Ministerul Tineretului, condus de Ion Iliescu, şi a luat fiinţă Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului de pe lângă C.C. al UTC, care l-a avut director pe sociologul Ovidiu Bădina, fost colaborator al lui Iliescu la Secţia de propagandă a CC al PCR. Ovidiu Bădina a fost şi consilierul lui Ion Iliescu. Scopul principal al Centrului era de a cunoaşte, pe baza cercetărilor de teren, problemele sociale ale tinerilor, pentru a se preveni eventuale conflicte sociale în care aceştia puteau deveni actori.

Dincolo de aceste consideraţii, mai ales în timpul cât a fost director Ovidiu Bădina, CCPT a realizat cercetări sociologice valoroase. Ovidiu Bădina a cooptat în activitatea Centrului câteva personalităţi ale Şcolii monografice, precum Octavian Neamţu, Paul Sterian, Gheorghe Filip. După anul 1989, când m-am întâlnit cu Ovidiu Bădina, l-am întrebat de ce nu ocupă vreo demnitate, din moment ce fusese consilierul şi colaboratorul lui Ion Iliescu. Mi-a răspuns: „Pentru că am avut gura prea mare”. Ovidiu Bădina şi-a continuat activitatea sociologică la Chişinău, înfiinţând prima catedră de sociologie la Academia de Studii Economice de la Chişinău.

S.C. Am vizitat împreună, la invitaţia profesorului Vasile Şoimaru, ASE-ul din Chişinău şi am constata cât de mult îl preţuiesc cei de acolo pe profesorul Ovidiu Bădina. Cu care dintre amintirile tale vrei să punem punct discuţiei noastre?

I. F. Cu amintirea sâmbetelor studenţiei mele. În fiecare sâmbătă se organizau activităţi la Căminul studenţesc „303”, în curtea fostului grajd regal, unde se află acum Academia de Educaţie Fizică şi Sport. La „303”, dansam pe muzica formaţiei „Romanticˮ. Şi alte facultăţi aveau propriile orchestre, care interpretau mai ales muzică pop. Activităţi culturale se desfăşurau şi la Casa de cultură  a studenţilor „Grigore Preoteasaˮ, dar şi la Clubul Asociaţiei Studenţilor din Universitatea din Bucureşti (actualul sediu al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială). Câteodată, zâmbesc când, intrând în sediul facultăţii, la bătrâneţe, îmi amintesc că în tinereţe dansam aici cu colegele mele. Şi clădirile au propriul lor destin.



Facebook

Influențează participarea în rețelele de socializare orientarea opiniei publice spre dreapta?

Când recurgem la rețelele de socializare ca să comunicăm, suntem la cheremul celor care controlează platformele respective. Jamie Susskinds (2018/2019, p. 172)   Trăim într-o lume a comunicării digitale. În prezent, există mai multe telefoane mobile în lume decât totalul locuitorilor Terrei (peste 7,7 miliarde). Conform Society Raport Measuring the Information Society Report 2018 (vol. 1, ...

Immanuel Wallerstein (1930-2019)

A încetat din viaţă marele sociolog american Immanuel Wallerstein. Personalitate de prim rang a sociologiei mondiale, critic al capitalismului global, participant la Forumul Social Mondial, Wallerstein a fost unul dintre cei mai influenţi intelectuali din a doua a parte a secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. În lunga sa carieră de profesor şi ...

Exploatarea sexuală criminală: o problemă globală a României (1)

Sunt două posibilități ca o problemă socială gravă să rămână netratată: să fie ignorată sau natura ei să fie definită greșit.  În ultima lună a izbucnit în atenția publică problema traficului de ființe vii. La început, a apărut ca o problemă punctuală într-o comunitate: două fete adolescente au dispărut. Pe baza ...

Septimiu Chelcea, Adina Chelcea, De Gustibus. Eseuri psihosociologice

Cu deosebire începând cu Iluminismul, filosofii, cărturarii în general au fost preocupaţi de popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice, de răspândirea lor în rândul maselor, printr-un limbaj accesibil şi prin exemple concrete. Scopul nu era doar culturalizarea, ci și oferirea de sfaturi practice pentru munca şi viaţa de zi cu zi. Odată cu dezvoltarea ştiinţelor socioumane, şi mai ...

Neadevăruri despre Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului

Regret sincer eroarea conținută în cartea mea cu privire la poziția instituțională a Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului. Te rog sa fii convins că s-a datorat informației eronate. Imi asum integral responsabilitatea pentru ca nu am verificat. Cu sincere păreri de rău, Cătălin Zamfir ______________________________________________________________________________ Așa cum am spus în articolul Treizeci de ani ...

Exerciții de sociologie: cum cercetăm realitatea socială?

Stimați colegi sociologi vă invit să facem împreună câteva exerciții de analiză care duc la o înțelegere mai bună a cum facem noi sociologie. O analiză sociologică[1] are două nivele: primul nivel, descriptiv, descrierea realității sociale. Această operație produce fapte sociale/ sociologice, rezultatul înregistrării realității sociale cu instrumentele cercetătorului. Al doilea nivel, explicația. ...

Invitație la dezbatere: Proiectul de țară al României

Schimbările structurale ale Românie, care au constituit conținutul ”tranziției”, s-au finalizat. După 30 de ani, România este o țară schimbată, dar încă, din multe puncte de vedere,o țară subdezvoltată. Ne confruntăm cu dificultăți economice, dar și cu complexe probleme sociale. Este normal să ne întrebăm dacă în viitorii 10-20 de ani România ...

Umorul în comunicarea persuasivă

La premiera uneia dintre piesele sale, George Bernard Shaw i-a trimis lui Winston Churchill o invitaţie însoţită de câteva rânduri: „Vă trimit o invitaţie pentru dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră – dacă aveţi vreunul”. Churchill i-a trimis înapoi invitaţia, împreună cu următorul mesaj: Nu pot participa la premieră, dar mi-ar plăcea ...