Autoamăgirea este contradictorie prin definiție.

Înainte de a răspunde la întrebarea „De ce”, să vedem ce este autoamăgirea, întreprindere nu tocmai ușoară din moment ce unii teoreticieni contestă existența acestui fenomen (spre exemplu, Gergen 1985; Haight, 1980; Kipp, 1980), citați de Alfred R. Mele (1997, p. 92). Termenul din limba engleză self-deception (în franceză auto-tromperie) poate fi tradus ca „înșelare de sine” sau „autoamăgire”. Pentru a nu mărturisi brutal că uneori ne mințim pe noi înșine, am preferat traducerea „autoamăgire”.

Ne aducem aminte din anii de școală de fabula lui Jean de la Fontaine (1621 – 1695) „Vulpea și strugurii”: „pribeagă și lihnită de foame”, vulpea tot încearcă să ajungă la „strugurii rumeni și frumoși” și, pentru că nu reușește, își spune:

– Ce struguri verzi și acri, oftează,

Nu sunt de teapă!

Și-s prea cruzi…

Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,

Nu-mi strepezesc eu dinții cu această aguridă.

Ne amintim și de comentariul comun al acestei fabule: vulpea întruchipează omul ipocrit, viclean, care nu își recunoaște neputința. Comentariul este neadecvat, de-a dreptul o calomnie. Vulpea nu le minte pe suratele ei, ci se minte pe ea însăși. Procedează precum persoanele care, pentru a-și proteja imaginea de sine, se autoamăgesc, încearcă să se convingă falsificând realitatea.

Autoamăgirea

Când îi mințim pe alții suntem conștienți că ceea ce susținem este fals și o facem cu intenție. Cum putem să credem, când ne autoamăgim, că ceva este în același timp fals și adevărat? Altfel spus, p și non p sunt simultan adevărați. Negăm astfel principiul aristotelian „Tertium non datur”. Dacă acceptăm că autoamăgirea nu reprezintă un raționament logic, ci un proces subconștient, o iluzie cognitivă, perspectiva asupra autoamăgirii se schimbă.

După profesorii de psihologie Ruben C. Gur, de la la University of Pennsylvania, și  Harold A. Sackeim, de la Columbia University, criteriile necesare și suficiente pentru identificarea autoamăgirii sunt: a) persoana are două convingeri contradictorii (p și non p); b) aceste două convingeri sunt simultane; c) persoana nu este conștientă decât de una dintre convingeri; d) determinarea care dintre cele două convingeri este conștientizată reprezintă un act motivațional (Gur, Sackeim, 1997, p. 149). Într-un studiu mai recent, Tatiana Bachkirova,   profesoară de psihologie la Oxford Brookes University (Marea Britanie), reține din literatura de specialitate următoarele note definitorii ale termenului de „autoamăgire”: a) persoana este convinsă despre ceva care contrazice informațiile pe care le are simultan; b) convingerea este persistentă și motivează persoana; c) persoana acționează în modalități contrare informațiilor nedorite; d) informațiile nedorite sunt verificabile (Bachkirova, 2015, p. 7). Tatiana Bachkirova, subliniază că autoamăgirea nu este o simplă eroare cognitivă și că persoanele preferă informațiile pe care le doresc, respingându-le pe cele neplăcute, pentru că au un scop sau un beneficiu. Dar, remarcă Tatiana Bachkirova, autoamăgirea poate avea urmări negative: diminuarea cunoașterii de sine, repetarea unor experiențe dureroase, vulnerabilizarea față de șarlatani (Bachkirova, 2015, p. 8).

Unul dintre cei mai reputați cercetători ai fenomenului înșelării de sine, Alfred R. Mele, profesor în Departamentul de Filozofie de la Florida State University, consideră că acest fenomen, aflat la intersecția mai multor discipline, consideră că încercarea de a înțelege acest fenomen după modelul înșelării interpersonale este fundamental greșită (Mele, 1997, p. 91). Alfred R. Mele leagă autoamăgirea de motivație: credem că ceva este adevărat pentru că dorim să fie adevărat. În acest sens, face trimitere la un studiu experimental simplu, realizat de Ziva Kunda, profesoară de psihologie socială la University of Waterloo (Canada). Ca subiecți, la experiment au participat 75 femei și 86 bărbați. Subiecții au citit un articol dintr-o revistă științifică – așa au fost informați de către cercetătoare – în care se arăta că femeile riscă să se îmbolnăvească de cancer la sân din cauza cofeinei. În respectivul articol, femeile erau sfătuite să renunțe la consumul de cafea. Subiecților li s-a cerut apoi să indice, printre altele, cât de convinși sunt de legătura dintre cofeină și cancerul de sân. Femeile mari consumatoare de cafea, comparativ cu cei care rar beau cafea, au fost mai puțin convinse de existența unei legături cauzale între cofeină și cancerul de sân. Bărbații (și cei mai mari consumatori de cafea, și cei care beau ocazional cafea) au fost mult mai convinși de riscul îmbolnăvirii femeilor de cancer de sân decât au fost femeile mari consumatoare de cafea. Concluzia studiului: „Având în vedere că toți subiecții au fost expuși aceleiași informații și că numai femile mari consumatoare de cafea au fost direct vizate de riscul îmbolnăvirii, o ipoteză plauzibilă este că nivelul mai scăzut al convingerii se datorează proceselor motivaționale menite să păstreze optimismul cu privire la sănătatea lor” (Kunda, 1987, p. 644, apud Mele, 1997, p. 93). În altă fază a studiului experimental, în care se arăta că riscul îmbolnăvirii de cancer la sân din cauza consumului de cafea este moderat, femeile mari consumatoare de cafea nu au mai fost mai puțin convinse de dovezile din „articolul știinific” decât cele care consumau cafea ocazional. Cum se explică faptul că femeile mari consumatoare de cafea au fost mai puțin convinse de sfatul de a renunța la cafea, comparativ cu cele care beau cafea ocazional? Ziva Kunda apreciază că femeile mari consumatoare de cafea, fiind direct vizate, au fost motivate să adopte o atitudine foarte critică și au citit cu mai multă atenție articolul decât celelalte.

Relația dintre motivație și autoamăgire a fost pusă în evidență de un experiment, devenit clasic, realizat de George A. Quatttrone și Amos Tversky (1984). Experimentul a avut două faze. Subiecților de experiment (38 de persoane) li s-a spus că scopul cercetării este testarea fiziologică și psihologică a atleților; în realitate, adevăratul scop îl reprezenta evidențierea tendinței de autoînșelare. În prima fază, subiecților li s-a cerut să stea fiecare cu mâinile într-un recipient cu apă rece, informându-i că rezistența la temperaturi scăzute este un indicator relevant al stării lor de sănătate. Pentru a disimula importanța acestei probe, subiecții de experiment au avut de efectuat și alte probe, spre a-i convinge pe participanții la experiment că sunt implicați într-un studiu despre atletism. După toate probele, cercetătorii au discutat cu cele 38 de persoane despre speranța de viață, susținând – desigur, în mod fals – că speranța de viață depinde de tipul de inimă cu care ne naștem și că există două tipuri de inimi: inimă de tipul I, mai puțin vulnerabilă la îmbolnăviri, asigurând o speranță de viață mai mare, și inimă de tipul II, predispunsă îmbolnăvirilor, prognozând o speranță de viață mai redusă.

În faza a doua, subiecții au fost împărțiți în mod aleatoriu în două grupe. Celor din primul grup li s-a spus că cei care au inimă tip I vor putea sta cu mâinile mai mult timp în apa rece, iar celor din celălalt grup li s-a spus contrariul: că persoanele care au inimă tip I vor putea rezista mai puțin cu mâinile în apa rece. Apoi subiecții au fost rugați să introducă din nou mâinile în recipientele cu apă rece.

Așa cum se așteptau cercetătorii, subiecții din primul grup au ținut mâinile în apa rece mai mult decât cei din grupa a doua. Diferența de timp în care și-au ținut brațele în apa rece a variat, în medie, cu 10 secunde. Cei care în prima fază au rezistat 35 de secunde, în faza a doua a experimentului au rezistat 45 de secunde dacă făceau parte din prima grupă, iar cei care rezistaseră în prima fază a experimentului 35 de secunde au ținut mâinile în apa rece 25 de secunde dacă aparțineau grupei a doua. (Fig. 1)

Fig. 1. Datele experimentului realizat de Quatttrone și Tversky (1984)

În final, toți subiecții au fost întrebați dacă informațiile despre cele două tipuri de inimă i-a influențat în ceea ce privește rezistența lor cu mâinile în apa rece pentru a demonstra că au inima în stare de funcționare bună. Dintre cei 38 de subiecți, 29 au declarat că nu au fost influențați de informațiile primite. Apoi au fost întrebați dacă inima lor este în stare bună de funcționare. Dintre cei 29 de subiecți care au negat că au fost influențați de informațiile aflate, 17 (adică 60%) au răspuns pozitiv: da, inima este în stare de bună funcționare. Procedând astfel, ei au evitat situațiile îngrijorătoare, neplăcute, autoamăgindu-se.

În Encyclopedia of Social Psychology editată de Roy F. Baumeister și Kathleen D. Vohs (2007), Delroy L. Paulhus, profesor în Departamentul de Psihologie de la University of California, explică autoamăgirea prin constatările neuroștiinței, care relevă că informațiile contradictorii pot fi stocate în două părți diferite ale creierului și prin aceea că partea emoțională a unui stimul este procesată mai repede decât conținutul acestuia (Paulhus, 2007, p. 803).

Preiau de la Delroy L. Paulhus câteva exemple tipice de autoamăgire.

Un tânăr, de altfel simpatic, consumă alcool în exces, dar se înfurie dacă cineva sugerează că are o problemă cu băutura. Refuză să creadă că este alcoolic, chiar dacă dovezile sunt evidente: sticle goale sunt peste tot în apartamentul lui, iar șeful lui l-a trimis de mai multe ori acasă pentru că era mahmur. Se minte singur că nu este dependent de alcool.

O tânără resimte ură față de mama ei: se enervează repede când mama îi face cea mai mică observație, ridică tonul când îi răspunde etc. Nu recunoaște că își urăște ființa care i-a dat viață, pentru că s-ar simți vinovată și i-ar fi rușine dacă cei din familie ar afla. Se complace în autoînșelare.

Mama unui delincvent nu poate să creadă lucrurile pe care le află de la polițiștii care l-au surprins pe fiul ei jefuind o femeie în vârstă și l-au încătușat. Motivația ei de a trăi, mândria și bucuria ei ar fi distruse dacă ar recunoaște adevărul, așa că se autoamăgește. Totuși, ea tresare la fiecare sunet al telefonului, sperând că fiul ei va fi găsit nevinovat.

 (Paulhus, 2007, p. 802).

Din aceste exemple tipice și din observarea mai atentă a propriului comportament și al altora putem deduce că autoamăgirea are și părți bune, și părți rele. Datorită autoînșelării, tânăra care are sentimente nedemne față de mama ei este acceptată de familie, putând astfel să-și diminueze sentimentele neacceptabile față de mama ei. Tânărul care se înfurie când cineva face aluzie că este alcoolic va ajunge, probabil, într-o clinică de dezalcoolizare. Dacă ar fi recunoscut din timp realitatea, ajutat de suportul familiei și al prietenilor, poate că și-ar fi normalizat comportamentul. În fine, mama tânărului delincvent care supraviețuiește datorită autoamăgirii ar fi intrat în pământ (la propriu) dacă ar fi convinsă că fiul ei, pe care l-a crescut cu atâta dragoste, este un răufăcător.

Bibliografie

Bachkirova, Tatiana (2015). „Self-deception in coaches: an issue in principle and a challenge for supervision”, Coaching: An International Journal of Theory, Research and Practice, 8, 1, pp. 4-19.

Gur, Ruben C., Sackeim, Harold A. (1979). „Self-deception. A Concept in search of a phenomenon”, Journal of Personality and Social Psychology, 37, 2, pp. 147-169.

Kunda, Ziva (1987). „Motivated inference. Self-serving generation and evaluation of causal theories”, Journal of Personality and Social Psychology, 53, 4, pp. 636-647.

Mele, Alfred R. (1983). „Self-deception”, Philosophical Quarterly, 33, 133, pp. 365-377.

Mele, Alfred R. (1997). „Real self-deception”, Behavioral and Brain Sciences, 20, pp. 91-136.

Paulhus, Delroy L., Reid, Douglas B. (1991). „Enhancement and denial in socially desirable responding”, Journal of Personality and Social Psychology, 60, 2, pp. 307-317.

Paulhus, Delroy L. (2007). „Self-deception”, în R. F. Baumeister, K. D. Vohs (eds.). Encyclopedia of Social Psychology (vol. 2, pp. 802-804). Thousand Oaks, Sage Publications, Inc.

Quattrone, George A., Tversky, Amos (1984). „Causal versus diagnostic contingencies. On self-deception and on the voter’s illusion”, Journal of Personality and Social Psychology, 46, 2, pp. 237-248.