Cine se scuză se acuză.
Proverb românesc

Întradevăr, cine se scuză își recunoaște vinovăția pentru ofensarea (jignirea, insultarea, înjosirea, defăimarea) intenționată sau neintenționată a unei persoane sau a unei colectivități, faptă sancționabilă moral și/sau judiciar. Tot atât de adevărat este că vinovăția recunoscută se soldează, de cele mai multe ori, cu iertarea făptuitorului. De aici decurge necesitatea deosebirii „scuzelor sincere”, care presupun recunoașterea transgresării normelor sociale și regretul pentru cele întîmplate, de „scuzele instrumentale”, superficiale, făcute doar pentru a scăpa de blamare și/sau de pedeapsa prevăzută de lege. Ambele tipuri de scuze, exprimate de regulă verbal, pot fi însoțite de gesturi și de mimică specifice tristeții. Astfel de gesturi, precum acoperirea feței cu palmele, îngenuncherea sau aplecarea adâncă a capului, reduc furia persoanelor ofensate. În sens contrar, afișarea unor gesturi care arată satisfacție (zâmbet, înclinarea capului spre spate, bombarea pieptului) diminuează efectul pozitiv al scuzelor verbale. 

După Steven J. Scher și John M. Darley, cererea verbală a scuzelor conține opt elemente: 1. remușcarea („Îmi cer scuze”); 2. acceptarea responsabilității („Este greșeala mea”); 3. recunoașterea faptelor greșite („Nu ar fi trebuit să fac asta”); 4. recunoașterea suferinței celuilalt („Știu că te doare”); 5. toleranța sau promisiunea că se va comporta mai bine („Nu voi mai face niciodată”); 6. cererea iertării („Te rog, nu fi supărat pe mine”); 7. oferirea compensației („Mă voi revanșa”); 8. explicații („S-a întîmplat pentru că…”) (Scher, Darley, 1997, p. 127). Această structură a scuzelor este acceptată de mulți cercetători, deși în condițiile cotidiene un element sau altul poate lipsi. Nu ne așteptăm ca o persoană care, avînd mîinile ocupate, ne-a îmbrâncit sprijinindu-se de noi când s-a oprit brusc tramvaiul, să își ceară scuze înșirînd cele opt elemente. Este suficient dacă spune doar „Îmi cer scuze”. 

Din perspectivă lingvistică, profesoarele de limba engleză de la Islamic Azad University (Najafabad, Iran) Sousan S. Boroujeni și Sara Mansouri recomandă structura scuzelor propusă de Gary Chopman și Jannifer M. Thomas (2008). (Tabelul 1)

Tabelul 1. Elementele structurale ale scuzelor (Chopman, Thomas, 2008)

(după Boroujeni, Mansouri, 2023, p. 106)

Mai multe cercetări au arătat că persoanele ofensate îi privesc cu empatie pe cei care le-au adus prejudicii dacă percep că aceștia își cer scuze în mod sincer. Evaluarea calității scuzelor (sincere versus instrumentale) este influențată de emoțiile trăite anterior cererii lor în cazul în care ofensatorul și ofensatul se cunosc. Într-un studiu relativ recent, Karina Schumann, profesoară de psihologie la Stanford University (SUA), a testat legătura dintre satisfacția în relațiile romantic și iertarea celui/celei care a ofensat prin influențarea precepției sincerității scuzelor. La acest studiu au participat 120 de persoane (60 de bărbați și 60 de femei), cu media vârstei de 27,06 ani (abaterea standard: 4,07), căsătorite, logodite sau trăind în uniuni libere (concubinaj). Durata medie a relațiilor era de aproape cinci ani (media: 4,93 ani; abaterea standard: 2,89). Participanții la studiu au primit câte 25 de dolari. În prima fază a cercetării, paricipanților (bărbați și femei) li s-a cerut să-și evalueze gradul satisfacției în relația de cuplu, folosind un chestionar cu patru itemi: 1) Sunt foarte mulțumit(ă) cu relația mea romantică; 2) Am o relație foarte bună cu partenerul/partenera de cuplu; 3) Nu cred că relația mea de cuplu este un succes; 4) Relația cu partenerul/partenera de cuplu este plină de satisfacție. Răspunsurile erau cotate de la 1 (total neadevărat) la 7 (pe deplin adevărat). La itemul al treilea, punctajul era inversat. Apoi, cei 120 de participanți au completat într-un jurnal zilnic ofensele aduse de partenerii de cuplu, cât de grave au fost, dacă ofensatorul și-a cerut scuze și dacă a fost iertat.

Analiza evaluării satisfacției cu relația de cuplu, raportată cu trei zile înainte de a începe completarea jurnalui zilnic, a relevat o satisfacție medie ridicată (6,7). Au fost raportate 278 de ofense percepute (media per capita: 2,32; abaterea standard: 1,89). S-a constatat că relația dintre nivelul satisfacției și numărul ofenselor este negativă: cu cât satisfacția cu relațiile romantice este mai mare, cu atât numărul ofenselor este mai mic și că satisfacția corelează pozitiv cu iertarea persoanei care a ofensat. De asemenea, s-a constatat că nivelurile de satisfacție ridicate corelează negativ cu gravitatea percepută a ofenselor (Schumann, 2012, pp. 1002-1003). În ceea ce privește percepția calității scuzelor, studiul profesoarei Karina Schumann a evidențiat că satisfacția în relația de cuplu prezice sinceritatea percepută a scuzelor. Altfel spus, persoanele foarte mulțumite cu relația de cuplu apreciază în mai mare măsură decât cele care sunt mai puțin satisfăcute că scuzele partenerului/partenerei sunt sincere.

Într-o cercetare anterioară, Karina Schumann și Michael Ross, folosind de asemenea tehnica jurnalelor zilnice în care bărbații și femeile au menționat ofensele aduse altora, precum și ofensele pe care le-au resimțit ei și dacă li s-au cerut scuze, au raportat că femeile și-au cerut de mai multe ori scuze decât bărbații, dar și că au comis mai multe ofense decât bărbații. Cei doi profesori au explicat că bărbații își cer mai rar scuze decât femeile datorită faptului că au un prag mai ridicat pentru ceea ce ei consideră că este un comportament ofensator (Schumann, Ross, 2010, p. 1649). Explicația este plauzibilă: o femeie poate să se simtă ofensată dacă un funcționar public nu i se adresează cu apelativul „Doamnă”, ceea ce pentru un bărbat nu este o ofensă dacă i se adreseză fără apelativul „Domnule”. Asistenta medicală de la cabinetul medicului de familie anunță ordinea pacienților: „Vasilescu”, „Matei”, „Chelcea”. Nu îmi place, dar nici nu consider o ofensă că mă strigă pe numele de familie, fără a mai adăuga cuvântul „Domnul”, cum ar fi politicos: „Domnul Chelcea” (respectiv, „Domnul Vasilescu”, „Domnul Matei”.                      

O metaanaliză a unui număr de 175 de studii având ca temă scuzele a relevat că acestea sunt un predictor puternic al iertării persoanelor care au avut un comportament ofensator (Fehr et al., 2010, p. 894). De asemenea, s-a documentat experimental că persoanele care au suferit o ofensă s-au abținut să răspundă agresiv când li s-au prezentat scuze, spre deosebire de situațiile când nu li s-a cerut scuze. Efectul inhibitor al scuzelor asupra furiei și agresivității celui ofensat depinde  de gravitatea ofensei aduse: cu cât ofensa este mai neplăcută, cu atât scuzele trebuie să fie mai extinse (Ohbuchi et al., 1989, p. 219). În unele cazuri, este suficient să spunem: „Scuzați-mă”, în alte cazuri este necesară o scuză amplă: „Îmi pare foarte rău pentru ceea ce am făcut. Mă simt vionovat și promit că nu se va mai întîmpla. Vă rog să mă scuzați”.

Cercetările psihosociologice (Bennett, Earwaker, 1994; Darby, Schlenker, 1982; Exline, DeShea, Holeman, 2007; Exline et al., 2011; Fisher, Exline, 2007; Ohbuchi, Kameda, Agarie, 1989) au arătat că scuzele reprezintă modalitatea cea mai frecventă prin care cei care au făcut rău altora își pot reduce sentimentele de rușine și vinovăție și pot să-și restabilească relațiile interpersonale. 

Anna Vazeou-Nieuwenhuis, profesoară în Departamentul de Psihologie de la University of Pittsburgh, a realizat mai multe studii asupra efectelor benefice ale recunoașterii responsabilității comportamentului care încalcă normele sociale. Așa cum precizează autoarea, sunt primele studii în care s-a testat beneficiul biologic (reducerea riscului cardio-vascular) al celor care își cer scuze. Comparativ cu persoanele care nu își cer scuze și se gândesc obsesiv la consecințele comportamentului lor (resimțind sentimente de rușine și vinovăție), persoanele care pun în practică formula „Vă rog să mă scuzați” trăiesc cele două sentimente negative într-o măsură mai mică și, prin aceasta, diminuează riscurile cardio-vasculare (Vazeou-Nieuwenhuis, 2018, p. 103).

A cere scuze este un fapt de cultură și ceea ce este propriu culturii americane, în care s-a desfășurat cercetarea, nu este neapărat specific și altor culturi naționale. Numeroase cercetări au identificat diferențe fundamentale în modul de interpretare a scuzelor în țările din zona culturii individualiste (spre exemplu, SUA), comparativ cu țările din cultura colectivistă (de exemplu,  Japonia). În acest sens, cercetările comparative interculturale au arătat că japonezii au tendința de a-și  cere scuze mai frecvent și mai explicit decât americanii: uneori, își cer scuze chiar și situații în care nu au avut nicio responsabilitate. Americanii, într-o proporție mai mare decât japonezii, își scuze pentru a-și restabili stima de sine, spre deosebire de japonezi care, cerîndu-și scuze, vizează armonia socială (Guan et al., 2009, p. 32).

Voi spune în încheiere că pentru a fi cu adevărat un „lubrifiant social” scuzele trebuie să fie sincere, în acord cu normele sociale și culturale. Scuzele sincere, oricum ar fi exprimate, au efecte sociale pozitive, spre deosebire de scuzele instrumentale, care, oricât de rafinate ar fi, au adesea efecte sociale contrare, sporesc tensiunile în relațiile interpersonale și de grup.

Bibliografie

Boroujeni, Sousan S., Mansouri, Sara (2023). „Speech act theory: An inter/intra-cultural study of apology in communication between spouses”, Language, Discourse & Society, 11, 1, pp. 103- 119.

Chopman, Gary, Thomas, Jannifer M. (2008). The Five Languages of Apology: How to Experience Healing in All Your Relationships. Chicago, Northfield Publication.

Fehr Ryan, Gelfand, Michele J., Nag, Monisha (2010). „The road to forgiveness: a meta-analytic synthesis of its situational and dispositional correlates”, Psychological Bulletin, 136, 5, pp. 894-914.

Guan, Xiaowen, Park, Hee S., Lee, Hye E. (2009). „Cross-cultural differences in apology”, International Journal of Intercultural Relations, 33, 1, pp. 32-45.

Ohbuchi, Ken-ichi, Kameda, Masuyo, Agarie, Nariyuki (1989). „Apology as aggression control: Its role in mediating appraisal of and response to harm”, Journal of Personality and Social Psychology, 56, 2, pp. 219-227. 

Scher, Steven J., Darley, John M. (1997). „How effective are the things people say to apologize? Effects of the realization of the apology speech act”, Journal of Psycholinguistic Research, 26, pp. 127-140. 

Schumann, Karina, Ross, Michael (2010). „Why women apologize more than men: Gender differences in thresholds for perceiving offensive behavior”, Psychological Science, 21, 11, pp. 1649-1655.

Schumann, Karina (2012). „Does love mean never having to say you’re sorry? Associations between relationship satisfaction, perceived apology sincerity, and forgiveness”, Journal of Social and Personal Relationships, 29, 7, pp. 997-1010.

Vazeou-Nieuwenhuis, Anna (2018). The Power of Saying “I’m Sorry”: The Influence of Apologies on Offenders’ Health Behaviors and Cardiovascular Stress Reactivity and Recovery. University of Pittsburgh.