Comisia Europeană a autorizat, joi (10 februarie 2022), promovarea greierelui de casă (Acheta domesticus) ca aliment nou în UE. (Fig. 1)

Greierele de casă este cea de-a treia insectă care a fost admisă pentru consum, după aprobările emise în luna iulie 2021 pentru viermele galben uscat, şi în luna noiembrie pentru lăcusta călătoare. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a transmis că insectele sunt o sursă de alimente hrănitoare şi sănătoase, cu un conţinut bogat de grăsimi, proteine, vitamine, fibre şi minerale. În întreaga lume, peste două miliarde de persoane folosesc insectele în alimentația lor. În unele state membre UE (Finlanda, Belgia, Olanda) sunt puse în vânzare în magazine produse alimentare care conțin insecte. Într-un Raport FAO din 2013, se estimează că „insectele fac parte din dieta tradițională a cel puțin două miliarde de oameni și că sunt mai mult de 1 900 de specii de insecte care au fost folosite ca hrană” (van Huis et al., 2013, xiii). Prezența insectelor comestibile pe Terra este foarte variată.

Să ne gândim că – așa cum ne asigură Julie J. Lesnik (2018),  profesoară de antropologie socio-culturală la Universitatea de Stat Wayne (Detroit) – insectele sunt bogate în proteine, fier, calciu, vitamin B și sărace în carbohidrați și grăsimi. În plus, spune Julie J. Lesnik, creșterea în ferme a insectelor comestibile necesită o suprafață de pământ mai mică decât este necesară pentru fermele de animale, nu produce gunoi de grajd și gaze cu efect de seră. În 2013, existau doar câteva ferme pentru insecte în Laos, Thailanda și Vietnam. Pe scurt, creșterea insectelor este de zece ori mai eficientă decât creșterea animalelor pentru hrana oamenilor și nu este nimic rău în a mânca insecte, dacă sunt curățate, gătite și preparate pentru consumul alimentar.

Știind toate acestea, nu cred că vor fi mulți aceia care, privind aranjamentul culinar „Acheta domesticus la grătar”, își vor invinge senzația de repulsie – așa-numitul „Ick factor” – o barieră emoțională care face ca insectele bine curățate și excelent gătite să fie dezgustătoare. Despre dezgustul alimentar s-a scris mult, s-au făcut cercetări minuțioase, mai ales cu privire la alimentația nou-născuților și a copiilor mici.

Supa prelinsă pe barba cuiva

În urmă cu 150 de ani, Charles Darwin scria: „Termenul „dezgust”, în sensul cel mai simplu, înseamnă ceva dezagreabil gustului. Este curios cât de ușor acest sentiment poate fi provocat de orice este neobișnuit în aspectul, mirosul sau natura hranei noastre. În Țara de Foc, un indigen a atins cu degetul niște carne rece conservată, pe care tocmai o mâncam în bivuacul nostru, și și-a manifestat clar dezgustul profund din cauza moliciunii ei, în vreme ce eu am resimțit cel mai total dezgust atunci când mâncarea mi-a fost atinsă de un sălbatic în pielea goală, cu toate că mâinile nu-i păreau murdare. O urmă de supă pe barba cuiva pare dezgustătoare, cu toate că nu există, desigur, nimic dezgustător în supa însăși. Presupun că aceasta decurge din asocierea puternică în mintea noastră între aspectul mâncării, sub orice formă, și ideea de a o mânca (Darwin, 1872/1967, p. 118)

Obsevațiile și intuițiile lui Charles Darwin privind dezgustul alimentar au fost validate de cercetările din domeniul neuroștiinței emoțiilor. Iată, spre exemplu: Rachel S. Herz, profesoară în Departamentul de psihologie al Universității Brown (SUA), specialistă în neuroștiința emoțiilor, afirmă în influenta sa carte That’s Disgusting.Unraveling the Mysteries of Repulsion că, după cum frumusețea este în ochii celui care privește, și ceea ce este dezgustător sau nu este dezgustător stă în mintea celui care privește (Herz, 2012).

Vom deveni insectivori?

În restaurantele de lux de la noi și, fără înoială și din alte țări vestice, se servesc fudulii de porc,vițel sau taur la grătar sau la tigaie. Gurmeții, persoanele care au gusturi rafinate în ceea ce privește mâncărurile, pretind că fuduliile – ca să nu spun de-a deptul „testiculele” –  acestor animale au un gust delicios. S-ar putea. Mie nu mi s-a părut. Mă întreb însă de ce preparatele culinare din insecte ar fi dezgustătoare și cele din fudulii nu. De altfel, un prieten care înainte de pandemia COVID-19 a făcut o excursie în Thailanda mi-a povestit că a mâncat, așa ca să afle ce gust au, o porție de insecte cu cartofi prăjiți, dar… fără să se uite în farfurie.

Nu mi se pare cu totul exclus ca nepoții sau strănepoții nostri să accepte în dietă lăcuste comestibile. Încălzirea globală, deșertificarea, războiul irațional și neprovocat din Ucraina anunță o posibilă criză alimentară. Fără să ne alarmăm, ar fi momentul să ne testăm dacă și cât de vulnerabili suntem la neofobia alimentară. Avem la dispoziție The Food Neophobia Scale (FNS), construită în 1992 de Patricia Pliner și Karen Hobden, profesoare în Departamentul de psihologie al Universității din Toronto, scală utilizată cu succes pe plan internațional. Chiar dacă nu a fost validată și etalonată pentru populația din România, FNS ne poate arăta cu aproximație acceptabilă nivelul neofobiei alimentare proprii. (Tabelul 1)

Notă

^* Mâncare etnică („Ethno food”), mâncarea tradițională din diferite țări.  

^** Pentru itemii notați cu (R), scala este inversă. Scorul se stabilește prin însumarea punctajelor fiecărui item. Scorul maxim (70 puncte) indică neofobie alimentară ridicată. Scorul minim (10 puncte) indică neofobie alimentară redusă.

Autotestarea neofobiei alimentare de către părinți și bunici nu mi se pare o pierdere de timp, dat fiind faptul că dezgustul, responsabil pentru neofobia alimentară, deși este una din cele șase emoții de bază (alături de bucurie, furie, frică, surpriză, tristețe) are o puternică dimensiune culturală (vezi Chelcea, 2020, p. 58). Copiii învață în cursul socializării primare ce este și ce nu este dezgustător: nu se nasc cu neofobie alimentară.

_____________

Bibliografie

Chelcea Septimiu (2020). Emoțiile sociale. București, Editura Tritonic.

Darwin, Charles [1872] (1967). Expresia emoțiilor la om și animale. București, Editura Academiei RSR.

Herz, Rachel S. (2012). That’s Disgusting. Unraveling the Mysteries of Repulsion. New York, W.W. Norton & Company.

Lesnik, Julie J. (2018). Edible Insects and Human Evolution. Gainesville, University of Florida Press.

Pliner, Patricia, Hobden, Karen (1992). „Development of a scale to measure the trait of food neophobia in humans”, Appetite, 19, pp. 105-120. 

van Huis, Arnold et al. (2013). Edible Insects. Future Prospects for Food and Feed Security. FAO, 171.