Să nu-i băgăm pe toți plagiatorii în aceeași oală sau în același cazan cu smoală. Sunt plagiatori și plagiatori, deși plagiatul înseamnă unul și același lucru: furt intelectual.
O glumă amară
Circulă pe rețelele de socializare un text despre modul de desfășurare a examenelor scrisem în universitățile din România.
Anul I. Profesorul privește pe fereastră… Studenţii copiază pe rupte. Când profesorul se întoarce cu faţa la ei, studenţii se prefac că scriu de zor…
Anul II. Profesorul privește pe fereastră… Studenţii copiază pe rupte. Când profesorul se întoarce cu faţa la ei, studenții copiază în continuare. Când profesorul se încruntă, studenţii se prefac că scriu de zor…
Anul III. Profesorul privește pe fereastră … Studenţii copiază pe rupte. Când profesorul se întoarce cu faţa la ei, studenții continuă să copieze. Când studenții se încruntă, profesorul se întoarce și privește pe fereastră…
Este doar o glumă, dar ea atrage atenția asupra climatului din universități, punând o întrebare gravă: „Este cultura universitară de azi o cultură a plagiatului?”. Am încercat să răspund la această întrebare pe baza unor cercetări sociologice concrete (vezi Chelcea, 2008).
Ce este plagiatul?
Cuvântul „plagiat” provine din limba latină (plagiarius, persoană care fură sclavi). Satirizând moravurile vremii, Marţial (Marcus Valerius Martialis, c. 40 – c. 104) a folosit pentru prima dată cuvântul „plagiat” pentru a-l ridiculiza pe Fidentinus („încrezutul”, „îndrăznețul” – poreclă dată unui plagiator stângaci), care îi recita versurile ca şi cum ar fi fost „stăpânul” lor (Kolich, 1983, p. 143, apud Bowden, 1996, p. 82). Iată epigrama lui Marțial, în traducerea lui Tudor Măinescu (1961):
Unui plagiator
Poemul acesta, Fidentine,
Îl recunosc, e scris de mine.
Dar îl reciți atât de rău,
C-a început să fie-al tău.
In secula seculorum, înţelesul cuvântului s-a cristalizat ca furt din proprietatea intelectuală. Leonard P. Stavinsky (1973, p. 447) dă plagiatului următaoare definiţie: „Prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini cerinţele academice constituie plagiat. Manuscrisul ’împrumutat’ este prezentat ca rezultat al muncii proprii, fără citarea de rigoare”. Considerăm foarte acceptabilă această definiție.
O tipologie a studenților plagiatori
Pentru construirea unei tipologii, am luat în considerare intersectarea axelor „Îi este rușine că a plagiat/ Nu âi este rușimne” și „Își dă seama că a greșit/Nu ți dă seama”. Au rezultat patru tipuri de plagiatori:
A) „Plagiator-ocazional”, care recurge la această practică „din necesitate”, sub presiunea supraîncărcării sau a planificării defectuoase a timpului, dar care încearcă un sentiment de ruşine când i se reproşează încălcarea regulilor universitare şi morale;
B) „Plagiator-neobrăzat”, căruia nu îi este ruşine de sine: ştie că a comis o faptă nepermisă, dar consideră că „toţi fac aşa”;
C) „Plagiator-autocentrat” – cel care nu şi-a dat seama că a comis o fraudă, dar nici nu se ruşinează când i se reproşează public acest lucru;
D) „Plagiator-heterocentrat” – cel care în momentul preluării unui text din diferite lucrări sau de pe internet nu şi-a dat seama că procedează greşit, dar care resimte sentimentul de ruşine când i se arată în public faptul că a procedat incorrect. (Figura 1)
Fig. 1. Tipologia studenţilor plagiatori
Numărul „plagiatorilor-ocazionali” poate fi redus prin dozarea corespunzătoare a cerinţelor curriculare; cel al „plagiatorilor-heterocentraţi” – prin accentuarea dezaprobării publice. „Plagiatorii-neobrăzaţi” – în opinia noastră, cei mai numeroşi – trebuie convinşi că nici „normalitatea statistică”, nici „normalitatea morală” nu este cea pe care şi-o reprezintă ei. În fine, asupra „plagiatorilor-autocentraţi” ar trebui să se acţioneze psihosociologic pentru acceptarea normelor sociale. În toate cazurile, se impune învăţarea şi exersarea stilului de redactare a lucrărilor ştiinţifice – eventual, prin includerea în anul I în curriculă a unui laborator special sau, mai eficient, prin atenţia acordată de către toţi profesorii modului de redactare a referatelor, recenziilor şi lucrărilor scrise la examene.
Plagiatorii neobrăzați din studenție – doctoranzi plagiatori
Am întrebat o doctorandă din Departamentul de Științe Politice de la Universitatea din Pittbourg ce se întâmplă dacă în cursul stadiului de pregătire cineva prezintă o parte a tezei de doctorat în care se dovedeștie că a plagiat. Răspunsul a fost prompt: „Se sinucide intelctual”.
Se pare că la noi doctoranzii care plagiază iubesc viață, nu-i bate gândul sinuciderii intelectuale, ci îi bântuie dorința de a se afirma în politică, în viața publică și chiar academică. Când am denunțat plagiatul unor doctoranzi, colegii mei din Consiliul Școlii Doctorale au arătat clemență: să le mai dăm o șansă, s-a întâmplat. Șansă, după șansă până obțin titlul de doctor în știință. Și apoi privesc de sus, de la înălțimea poziției sociale pe care s-au cățărat.
Luni, 9 mai a.c., Senatul Rămâniei, în calitate de cameră decizională, a adoptat, fără niciun vot împotrivă, modificarea Legii educaţiei prin care şcolile doctorale au responsabilitatea de a analiză sesizările privind plagiatele din doctorate, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU) urmând să avizeze verdictul.
Clemența față de plagiatorii neobrăzați nu mai trebuie tolerată. Exmatricularea din școlile doctorala trebuie să fie lege, nu excepție!
Bibliografie
Bowden, Darise (1996), „Coming to terms: Plagiarism”, în The English Journal, 85, 4, pp. 82-84.
Chelcea, Septimiu (2008), „Cultura universitară – cultură a plagiatului?”, în S. Chelcea (coord.). Rușinea și vinovăția în spațiul public. Spre o sociologie a emoțiilor (pp. 236-247). București: Editura Humanitas.
Kolich, Augustus M. (1983), „Plagiarism: The worm of reason”, în. College English, 45, 2, pp. 141-148.
Stavinsky, Leonard P. (1973), „Term paper „mills”, academic plagiarism, and state eegulation”, în Political Science Quarterly, 88, 3, pp. 445-461.
