La fel ca hainele, tatuajele acoperă corpul uman, dar, spre deosebire de haine, nu protejează corpul de intemperii. Ca și hainele, tatuajele comunică celorlalți identitatea psihosocială a persoanelor care le poartă; spre deosebire de haine, tatuajele nu pot fi însă „îmbrăcate” și „dezbrăcate” după dorință, decât contra cost și cu suferință fizică. (Fig. 1)

Ce ne transmit tatuajele despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor care recurg la această practică? Alexandre Lacassagne (1843 – 1941), unul dintre creatorii antropologiei criminale, profesor la Université de Lyon, aprecia că „tatuajele sunt cicatrici vorbitoare” (Lacassagne, 1881, apud Minovici, 1913/2007). Opunându-se teoriei „criminalul înnăscut” a lui Cesare Lombroso, profesorul Alexandre Lacassagne era convins că infractorii sunt produsul societății în care trăiesc și că fiecare societate își are infractorii pe care îi merită. Altfel spus, tatuajele sunt produsul societății.
Tatuajul, vechi de când lumea
Tatuarea este o practică ce se regăsește în diferite culturi încă din negura timpurilor. În cultura europeană, cea mai veche formă de tatuaj a fost identificată ca datând din epoca cuprului, 5500 – 3500 î.H. În 1991, a fost găsit într-un ghețar în Alpi cadavrul mumificat al unui bărbat – intrat în istoria arheologiei sub numele Ötzil” (după denumirea zonei geografice unde a fost descoperit) sau „Omul de gheață” –, pe pielea căruia au fost identificate, conform celor mai recente analize, 61 de tatuaje, sub forma unor linii negre, având între 1 mm și 3 mm în grosime și 7 mm până la 40 mm în lungime. Cercetătorii au stabilit că tatuajele lui Ötzil au fost făcute cu pigment produs din cenușă sau funingine. Și la mumiile din Egiptul antic au fost, de asemenea, descoperite tatuaje. Nu este locul acum să facem o istorie socială a tatuajelor, dar pentru înțelegerea atitudinii față de această practică, în prezent tot mai acceptată în diferite țări și culturi, menționăm că primul împărat roman creștin, Constantin cel Mare (274 – 337 d.H.), a interzis tatuarea feței. În Japonia, timp de multe secole (între anii 700 și 1700), tatuajul a fost folosit ca mod de pedepsire a infractorilor. Nu cu mult timp în urmă, „În societățile estice, până spre 1970, tatuajele reprezentau un tabu cultural, asociat cu cei din afara mainstream, precum soldații, criminalii încarcerați, membrii bandelor de infractori și alți indivizi din grupurile marginalizate și contra-culturale” (Roggenkamp et al., 2017, p. 148).
Tatuajele în SUA
Un sondaj Harris, realizat online în perioada 14-19 octombrie 2015, pe un eșantion de 2225 de adulți (cu vârsta de 18 ani și peste), reprezentativ pentru SUA, a oferit dovezi convingătoare privind larga acceptare a tatuajului în societatea americană și sugerează răspândirea lui în lume, dat fiind procesul de globalizare, care înseamnă – ne place sau nu – în mare măsură americanizare. Larry Shannon-Missal, director la Harris Poll, prezintă rezultatele acestui sondaj, din care extragem câteva date, care cred că au relevanță pentru discuția noastră. Trendul tatuării este ascendent: dacă în 2012 doi din zece americani adulți (18 ani și peste) aveau un tatuaj sau mai multe, în 2015 trei din zece americani adulți au corpul tatuat (un tatuaj sau mai multe). La data efectuării sondajului, șapte din zece persoane tatuate aveau două sau mai multe tatuaje (Shannon-Missal, 2016).
Datele sondajului arată că tatuajele sunt deosebit de răspândite în rândul tinerilor americani și că femeile au tatuaje într-o proporție mai mare decât bărbații. Sondajul a mai relevat că o treime (33%) dintre adulții (bărbați și femei) cu tatuaje apreciază că acestea i-au făcut să se simtă sexy. De asemenea, aproximativ o treime (32%) dintre cei intervievați au declarat că se simt mai atrăgători de când s-au tatuat (în creștere cu 11% față de 2012). Peste un sfert (27%) dintre respondenți au spus că tatuajele le dau sentimentul că sunt mai rebeli; 20% că sunt mai spirituali; 13% că sunt mai inteligenți; 13% că sunt mai respectați și 9% că se simt mai sănătoși. (Fig. 2)

Există însă o dicrepanță deloc de neglijat între autopercepția persoanelor tatuate și modul în care acestea sunt percepute de către persoanele fără tatuaje: aproape jumătate (45%) dintre americanii netatuați consideră că cei cu tatuaje sunt mai rebeli decât persoanele fără tatuaje, mai puțin atractivi (47%), mai puțin sexy (44%), mai puțin respectabili (34%). Totodată, persoanele netatuate condideră că cei cu tatuaje sunt mai puțin inteligenți (29%), cu o stare de sănătate mai precară (28%) și mai lipsiți de spiritualitate (25%).
Din perspectivă psihosociologică, interesează dacă și în ce măsură tatuajele afectează relațiile interpersonale. Conform sondajului Harris (2015), majoritatea americanilor ar accepta (s-ar simți confortabil) ca o persoană cu tatuaje vizibile să îndeplinească roluri într-o gamă diversă de domenii și profesii: cel mai mult sunt acceptate tatuajele la sportivi (86%), apoi la cei din domeniul IT (81%) și la bucătari (78%). Într-o proporție mai mică, dar peste 50% dintre persoanele intervievate ar fi de acord ca să se tatueze profesorii și judecătorii (59%), chiar și candidații la președinția SUA (58%). Profesiile și pozițiile sociale ale persoanelor cu tatuaje vizibile care i-ar nemulțumi total pe cei intervievați au fost, în ordinea neacceptării, candidații la președinție (25%); judecătorii (23%), profesorii (21%), medicii (20%), funcționarii bancari (15%), polițiștii (13%). O concluzie se impune: tatuajul nu mai este tabu, dar acceptarea lui este în funcție de vârstă, sex și poziție socio-profesională.
Realizatorii sondajului Harris (2015) și-au pus problema dacă, odată cu trecerea timpului, persoanele care s-au tatuat regretă decizia pe care au luat-o. Au aflat că majoritatea celor cu tatuaje nu regretă că s-au tatuat, că aproape un sfert (23%) spun că regretă că s-au tatuat (față de 14% în 2012). De ce? Pentru că tatuarea nu se potrivește cu stilul lor de viață actual, pentru că tatuajul lor are numele persoanei cu care nu mai este în relație și pentru că acum tatuajul le pare prost făcut (neprofesionist) sau pentru s-au convins că a te tatua nu are niciun sens. Concluzia: cu cât crește frecvența tatuajelor, cu atât sporesc și regretele.
Tatuajele în Franța
În zilele noastre, se acceptă că tatuajele sunt o fereastră către psihologia persoanei (Roggenkamp et al., 2017). De acord cu această afirmație, dar să nu uităm că o fereastră nu luminează întreaga încăpere și multe unghere rămân în clarobscur. Vom accepta cu prudență concluzia anchetei efectuate în 2012 de profesorul Nicolas Guéguen de la Universitatea din Bretania, potrivit căreia există o legătură între tatuaje, piercing-uri și consumul de alcool. Ancheta a fost realizată în fiecare sâmbătă timp de patru săptămâni în 21 de baruri din patru orașe din regiunea Bretania (Franța). La părăsirea barului, 2970 de tineri consumatori (1710 bărbați și 1260 femei) au fost solicitați să răspundă la întrebarea dacă au sau nu tatuaje și piercing-uri. Au acceptat să răspundă 1081 bărbați (media de vârstă: 20,6 ani) și 884 femei (media de vârstă: 20,2 ani). Aceștia au fost apoi rugați să sufle în etilotest pentru a-și evalua consumul de alcool.
S-a constatat că persoanele cu tatuaje consumaseră o cantitate mai mare de băuturi alcoolice, comparativ cu persoanele fără tatuaje, etilotestul arătând astfel: bărbații cu tatuaje – 0,19 mg/l, față de bărbații fără tatuaje – 0,18 mg/l; femeile cu tatuaje – 0,14 mg/l, față de femeile fără tatuaje – 0,12 mg/l. Concluzia anchetei, conform căreia „Tatuajele și piercing-urile s-au dovedit a fi legate de un comportament dubios și riscant” (Guéguen, 2012), a suscitat dispute, amintind de stigmatizarea persoanelor care se abăteau de la ceea ce majoritatea considera un comportament acceptabil.
Tatuajele în România
Au trecut mai mult de 120 de ani de când Nicolae S. Minovici (1868 – 1941) și-a publicat teza de doctor în medicină având ca subiect „Tatuajele în România” (Minovici, 1898/2007). Fondatorul Asociației de Medicină Legală din România, Nicolae S. Minovici, examinând aproape 15 000 de persoane, a ajuns la concluzia că tatuajele ajută la identificarea persoanelor și a făcut legătura între tatuaj și infracționalitate. În 2010, Fidelie Kalambayi și Gabriel Jderu, profesori la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București), au publicat o schiță sociologică despre tatuaje în penitenciare, concluzionând că „practicile corporale din închisoare, în general, și tatuajele, în special, pot fi privite ca practici la care unii deținuți apelează pentru a controla emoțiile celorlalți în raport cu ei și, implicit, pentru a crea previzibilitate organizării sociale a spațiului carceral” (Kalambayi, Jderu, 2010, p. 69).
Până la această dată nu cunosc să se fi realizat în România sondaje sau anchete de tipul celor din SUA sau din Franța, deși, dacă ne bazăm pe observațiile nesistematice și pe „invazia” pe platoformele de socializare a adreselor profesioniștilor în efectuarea tatuajelor, numărul concetățenilor care se tatuează a crescut an de an, cu toate că pandemia COVID-19 ar fi putut să împiedice această creștere, dat fiind riscul de infectare.
Personal, consider că studierea psihosociologică a practicii tatuajelor nu este lipsită de importanță, pe de o parte, teoretică (privind relația dintre modificările corporare, de tipul tatuajelor, și schimbarea identității sociale) și, pe de altă parte, aplicativă (schimbarea atitudinii persoanelor netatuate față de cele cu tatuaje și, de ce nu, redimensionarea imaginii de sine a persoanelor tatuate).
Fără a considera tatuajul un stigmat social, deși proporția persoanelor tatuate este mai mare în penitenciare decât în libertate, consider că există multe alte modalități de comunicare nonverbală mai puțin costisitoare și deloc invazive, fără riscuri medicale, precum și modalități de a spori stima de sine și de a deveni mai atractivi/atractive fizic (vezi Ivan et al., 2021).
Bibliografie
Guéguen, Nicolas (2012). „Tattoos, piercings, and alcohol consumption”, Alcoholism Clinical & Experimental Research, 36, 7, pp. 1253-1256.
Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Chelcea, Septimiu (2021). Comunicarea nonverbală în interacțiunile cotidiene. București, Editura Comunicare.ro.
Kalambayi, Fidelie, Jderu, Gabriel (2010). „Corp și încarcerare: schiță sociologică despre tatuaje în penitenciar”, Sociologie Românească, 8, 3, pp. 64-70.
Lacassagne, Alexandre (1881). Les tatouages, étude anthropologique et médico-légale. Paris, J.-B. Baillière.
Minovici. Nicolae S. [1898] (2007). Tatuajele în România. București, Curtea Veche.
Roggenkamp, Hannah et al. (2017). „Tattoos as a window to the psyche: How talking about skin art can inform psychiatric practice”, World Journal of Psychiatry, 7, 3, pp. 148-158.
Shannon-Missal, Larry (2016). „Tattoo takeover: Three in ten americans have tattoos, and most don’t stop at just one”, The Harris Poll (http://www.theharrispoll.com/health-and-life/Tattoo_Takeover.html).
