Aflăm din presă că un ministru sau altul refuză invitația comisiilor parlamentare de a se prezenta pentru a da explicații. Nu este acesta un semn de aroganță? Liderii partidelor politice, când sunt intervievați în direct la Tv, nu spun ce opinie au în legătură cu o problemă de interes vital pentru populație, declarând că este prematur să se pronunțe, că se va decide în coaliție etc. Nu este acesta un indiciu al falsei modestii? Se știe – și nu de azi, de ieri – că puterea alimentează aroganța. O vorbă din bătrâni spune că „Bogatul nu crede săracului”, lucru confirmat în experimentele vizând inteligența emoțională.
Dar aroganța și falsa modestie nu bâtuie doar la vârful puterii. Ne lovim de aroganța unor șefi mărunți și chiar a funcționarilor publici și mai mărunți, până și a portarilor din instituțiile care ar trebui să slujească cetățenii. Astfel de indivizi nu se uită la tine când le vorbești sau, agasați, te sfredelesc cu privirea: știi tu cine sunt eu?!
„Aroganță” și „Falsă modestie” – doi termeni cu multiple înțelesuri
În Dicționar explicativ al limbii române și enciclopedic de nume proprii, cuvântul „aroganță” este definit ca „Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine mândră și disprețuitoare; trufie” (Ciobanu et al., 2009, p. 56). Cuvântul „aroganță” are nu mai puțin de 14 sinonime: obrăznicie, impertinență, insolență, necuviință, tupeu, neobrăzare, infatuare, înfumurare, îngâmfare, orgoliu, semeție, trufie, vanitate, cutezanță” (Agache, Petuhov, 2008, p. 30). Conform acestor dicționare, „aroganța” denotă atât comportamente și atitudini dezirabile social, cât și blamabile: poți fi mândru, dar nu și disprețuitor, poți fi semeț, cutezător, dar nu obraznic, impertinent, necuviincios etc.
Și cuvântul „modestie” este oarecum ambiguu: are înțelesul de „simplitate, sobrietate” – caracteristici dezirabile social –, dar cuvântul derivat „modest” denotă și „mediocru, neînsemnat, mărunt” (Agache, Petuhov, 2008, p. 30). Cineva recurge la strategia falsei modestii pretinzând că este un oarecare, o persoană neînsemnată, tocmai pentru că se crede specială și foarte însemnată. Joacă teatru ieftin. Personal, consider că falsa modestie este o mască a aroganței. Cercetări aprofundate ar putea să susțină sau să infirme punctul meu de vedere.
Spre deosebire de dicționarele generale, în Dicționar enciclopedic de psihologie se reține doar înțelesul peiorativ al termenului: „Aroganța este o atitudine de autoafirmare secundară de sfidare, disprețuire și ignorare a altora, combinată cu o conduită ușor agresivă, dar discret impregnate de autoapreciere mărită” (Șchiopu, 1997, p. 79). Alte dicționare de psihologie, psihosociologie și sociologie aflate în circulație la noi nu includ termenii „aroganță” și „falsă modestie”.
Tipuri de aroganță în funcție de nocivitatea socială
Considerând aroganța un concept important atât în psihopatologie, cât și în psihosociologie, Nelson Cowan, profesor de psihologie la Universitatea din Missouri, SUA, și colaboratorii săi au propus un cadru de clasificare a aroganței, care ar putea stimula cercetarea în domeniu, dat fiind că „Aroganța poate fi la baza multor probleme în relațiile interpersonale la mai multe niveluri: diadic, familie, grup, cartier, oraș, stat național și la nivel mondial” (Cowan et al., 2019, p. 1). Echipa de cercetători coordonată de Nelson Cowan a pornit de la definiția aroganței din Oxford English Dictionary: „o opinie supradimensionată și gonflată depre propriile abilități, propria importanță ș.a.m.d., care generează prezumția sau încrederea în sine exagerată, un sentiment sau atitudinea de a se considera superior celorlalți” (ibidem). Pe baza literaturii de specialitate, au ajuns la concluzia că aroganța este de trei tipuri: a) aroganță individuală, o opinie gomflată despre abilitățile, trăsăturile sau realizările proprii în comparație cu adevărul obiectiv; b) aroganță comparativă, o apreciere supradimensionată a abilităților, trăsăturilor sau realizărilor proprii în comparație cu alți oameni; c) aroganță antagonică, denigrarea sau ridiculizarea celorlalți, pe baza asumării superiorității proprii.
Aceste trei tipuri, care exprimă funcțiile de bază ale aroganței, sunt asociate cu șase componente cauzale: 1) distorsionarea informațiilor și limita abilităților proprii; 2) supraestimarea unor informații și a unor abilități proprii; 3) rezistența față de informațiile noi datorată limitelor proprii: 4) neluarea în considerare a perspectivelor altora; 5) credința sau asumpția propriei superiorități; 6) denigrarea altora. Primele trei componente sunt asociate aroganței individuale, următoarele două intervin în producerea aroganței comparative, iar cea de-a șasea componentă generează aroganța antagonică. Componentele sunt organizate piramidal, fără excluderea însă a posibilității interacțiunii de la nivelul superior al piramidei spre baza ei. În cele mai multe cazuri, nivelurile de la bază influențează nivelurile superioare. (Fig. 1)
Autorii acestui studiu consideră că cele mai toxice componente din punct de vedere social (componentele 6 și 5) se bazează pe cele mai puțin nocive. Aroganța individuală, cea mai frecvent întâlnită, este enervantă, dar inofensivă. Spre deosebire de acest tip de aroganță, explicabilă prin ceea ce Nico W. Van Yperen și Bram P. Buunk (1991) au numit „iluzia superiorității”, aroganța antagonică, mai rar întâlnită, poate degenera în comportamente ostile, agresive, fiind – așa cum o cataloghează Michaël Foessel, profesor de filozofie la École Polytechnique – o patologie nouă și generalizată pentru omul care ajunge la putere. În acest sens, Michaël Foessel afirmă: „Aroganța este mai degrabă un viciu burghez decît unul aristocratic; este viciul celui care, în numele succesului său social, crede că alții nu înseamnă nimic. Arogantul nu spune doar că nu îi datorează nimănui nimic, ci mai și justifică această atitudine printr-un soi de logică a meritocrației (idee atît de dragă celor bogați și celor care au puterea): el este acolo unde este fiindcă are mai multe merite decât alții. Nu este o întîmplare că eu sunt aici, iar voi acolo, spune arogantul. Arogantul nu tace niciodată, nu ascultă, se află într-o nebunească justificare a superiorității sale” (apud Giurgeanu, 2021).
Aroganța face parte din condiția umană, fapt pentru care nu poate fi trecută cu vederea de cercetarea științifică interdisciplinară, chiar dacă relativ puțini oameni se particularizează ca aroganți antagonici.
Agache, Liliana, Petuhov, Nicoleta (2008). Dicționar esențial de sinonime al limbii române. București, Editura Corint.
Ciobanu, Elena et al. (2009). Dicționar explicativ al limbii române și enciclopedic de nume proprii. București, Editura Corint.
Cowan, Nelson et al. (2019). „Foundations of arrogance. A broad survey and framework for research”, Review of General Psychology, 23, 4, pp. 1-19.
Giurgeanu, Stela (2021). „Iluzia superiorității”, Dilema Veche, nr. 605 (12-18 august).
Șchiopu, Ursula (1997). Aroganță”, în U. Șchiopu (coord.). Dicționar enciclopedic de psihologie (p. 79). București, Editura Babel.
Van Yperen, Nico W., Buunk, Braum P. (1991). „lllusoire superioriteit: het verband met het belang van de verifieerbaarheid van de vergelijkingsdimensies”, în J. van der Pligt, W. van der Kloot, M. Poppe (rds). Fundamentele Sociale Psychologie (vol. 5, pp. 186-200). Tilburg, Tilburg University Press.
