Stilul, umorul și șarmul lui Andrei Pleșu sunt arhicunoscute. Domnia sa și-a creat o amprentă personală unică din combinația acestor trei factori, la care se adaugă, indubitabil, inteligența, curiozitatea și pragmatismul. Cărțile pe care le-a scris se citesc ușor și au un farmec aparte, lăsându-ți impresia că ai avut acces, într-un limbaj accesibil și poetic, la niște adevăruri profunde. La fel, conferințele domniei sale, un desăvârșit orator, oferă aproape ca o ofrandă proximitatea prestanței sale intelectuale și retorice, mai ales când acesta începe, cu modestie, prin a își mărturisi ingnoranța în ceea ce privește subiectul supus dezbaterii și prin a își cere scuze auditoriului, întotdeauna numeros, pentru dezamăgirea pe care anticipează că i-o va provoca.

Recunosc, personalitatea lui Andrei Pleșu m-a captivat și pe mine. Mai ales când eram student. Pare un adevărat „om nou”, „multilateral dezvoltat”, capabil să conferențieze și să scrie pe teme atât de diverse: artă, îngeri, moarte, educație, lectură, prostie șamd. Un areal tematic de-a dreptul impresionant. Știu, așteptați să mă pronunț împotriva diletantismului științific și metodologic al domnului Pleșu. Nu o voi face, din simplul motiv că, dincolo de nivelul eseistic, subiectele mai sus menționate îmi sunt, în mare măsură, prea puțin sau deloc cunoscute. Nu pot decât să admir și, de ce nu, să invidiez, personalitatea enciclopedică a domnului Pleșu.

Am să îmi permit însă să nu fiu de acord cu câteva maxime sentențioase pronunțate de domnul Pleșu cu ocazia primirii, din partea universității „Ovidius” din Constanța, a onorantului titlu de Doctor Honoris Causa. Sunt sigur că îl merită. Și spun asta fără nicio urmă de ironie: este una dintre cele mai proeminente personalități culturale ale României contemporane.

Cu acest prilej, domnul Pleșu a ținut o conferință intitulată „Câteva reflecții asupra prostiei”. A început prin a afirma ceea ce unii știam, dar aveam și încă avem dificultăți în a o recunoaște în public: faptul că toți suntem mai mult sau mai puțin proști. O afirmație dezarmantă, care garantează captivarea auditoriului. O tehnică pedagogică pe care o utilizez la rândul meu, înlocuind însă prostia cu ignoranța. Și, mai presus de toate, un truism: evident că toți avem limitele noastre, intelectuale, morale sau fizice. Până aici nu s-a zis nimic, de fapt. În continuare, domnul Pleșu schițează o etimologie, respectiv o tipologie a prostiei, care ar avea drept caracteristici principale certitudinile absolute, lipsa umorului, permanenta dispoziție sfătoasă, fericirea tâmpă, snobismul și, în general, prejudecățile. La fel, prostia pedantă și/sau agresivă ne este tuturor cunoscută, cu excepția, probabilă, a celor care îi sunt exponenți.

Valoarea adugată a conferinței domnului Pleșu începe atunci când începe să enumere ceea ce dumnealui numește „factori(i) agravanți ai prostiei”. Vă propun să îi analizăm pe rând, exceptând deja enumeratele prejudecăți: „Preeminenţa economicului. Nu vreau să fiu anticapitalist, dar există un tip de consumism care sfârşeşte prin a omogeniza la nivel jos modul de gândire. Există şi cuvinte-vedetă: management, mingelling (team-building), gândire pozitivă”(vezi, pentru discuția următoare: http://adevarul.ro/news/eveniment/video-andrei-plesu-prostia-e-poarta-intrare-lume-araului-1_564d6da67d919ed50e5de0a4/index.html). Știm că nu doriți să fiți și nu sunteți deloc anticapitalist dar, cel puțin acest punct este încurajator, în sensul în care critică voalat consumerismul abrutizant, cultura corporațiilor și, de ce nu, tehnocrația. Însă mai există un tip de „preeminență economică” la care pare să facă referire, implicit, domnul Pleșu, și anume cel presupus a fi adoptat în mod necritic de către gândirea de stânga, în general. Această referință implicită pare a se confirma pe măsură ce ne sunt prezentați și ceilalți „factori agravanți ai prostiei”, la care vom ajunge imediat. Până atunci, e bine de știut că doar unele orientări de stânga – staliniste, în general, nedemocratice, marginalizate și total insignifiante astăzi – afirmă fără rest superioritatea economiei (bazei, în termeni marxiști) asupra restului societății: cultură, politică, presă, religie etc. (suprastructurii, tot în termeni marxiști). Nici Marx însuși nu a fost captivul unui astfel de determinism reducționist, deși mulți l-au acuzat în acest sens; Marx nu a afirmat decât că ideile și viețile oamenilor sunt influențate în mod decisiv de felul în care aceștia produc și consumă bunuri materiale. Odată conștientizat acest raport, ideile devin la rândul lor cel puțin la fel de importante ca realitatea materială, acționând în direcția ameliorării acesteia și deci în direcția progresului ideatic, în cele din urmă. Această dinamică este constitutivă pentru fiecare societate în parte, fie că este conștientizată, fie că nu. În ultimul caz, lucrurile se mișcă mai greu sau deloc într-o direcție bună, în sensul de satisfăcătoare pentru majoritatea membrilor societății. Astfel, ideile și lucrurile nu au sens decât împreună, așa cum știm deja de la Hegel, maestrul lui Marx.

Revenind, domnul Pleșu ferm respinge „ideologiile”, pe care le consideră „un fast-food al gândirii”. „Când un filosof se prosteşte, devine ideolog. Prostul e militant”. Coroborat cu primul „factor agravant al prostiei”, acesta din urmă îmi confirmă bănuiala că domnul Pleșu trimite, printre rânduri, la ceea ce înțelege probabil ca fiind derapajele ideologice ale stângii. Este ciudat cum numai stânga ar fi ideologică, dreapta neputând fi altfel decât eternă, naturală și anistorică, o expresie perfectă a firii umane. Ca politolog însă – posibil o „specializare îngustă sau foarte îngustă” în accepțiunea domnului Pleșu și totodată un alt „factor agravant al prostiei”, specializare ale cărei limite le recunosc și asum ca atare – nu mă pot abține să îi atrag atenția stimabilului conferențiar că prin ideologii politice se înțelege, la modul cel mai larg, acele valori, atitudini și dispoziții ale unor grupuri umane însemnate numeric care, odată asumate ca atare într-o practică politică, devin doctrine politice. Așa cum fiecare dintre noi este, până la un anumit punct, prost, tot așa toți rezonăm, inevitabil, cu o anumită ideologie. Cu cât este mai puternică această ideologie, cu atât mai mult riscăm să nu mai conștientizăm faptul că suntem imersați în ea și că ne vorbește tot atât de mult pe cât o vorbim noi; o luăm ca pe ceva firesc, ca pe modul de funcționare normal al lumii.

De fapt, spre această poziție aspiră orice ideologie politică: să fie receptată ca universală, valabilă indiferent de contextul social, economic și politic, în ciuda faptului că nu exprimă și nu va exprima niciodată opiniile tuturor membrilor unei comunități, societăți sau a umanității per ansamblu. Nu există deci ideologi și non-ideologi; există doar ideologi mai abili și mai avantajați de opiniile răspândite la nivel mainstream (folosesc aceste termen cu speranța că nu va deranja sensibilitatea lingvistică a domnului Pleșu), respectiv ideologi mai puțin abili și mai puțin sau deloc avantajați de curentele ideatice principale care alcătuiesc așa-numita „opinie publică”. Toți suntem deci ideologi, prin simplul fapt că avem anumite opinii și valori politice și astfel reproducem o anumită ideologie, chiar dacă nu suntem angajați în politică și chiar dacă ne disociem total de fenomenul politic, o atitudine ale cărei resorturi emoționale le înțeleg, dar care este totuși imposibilă și naivă de-a dreptul. Nu toți suntem militanți, asta este cu siguranță adevărat, cu atât mai puțin „filosofii” de care vorbește domnul Pleșu, considerându-se, probabil, unul dintre ei – dacă ar fi fost cu adevărat unul dintre ei, și-ar fi dat seama că numeroși filosofi, cu excepția parțială a stoicilor și mai ales a epicurienilor, au fost implicați civic și, deci, militanți – dar mulți dintre „filosofii” care domină prin prezența lor spațiul public militează de obicei, mai mult sau mai puțin voalat, mai mult sau mai puțin vocal, mai mult sau mai puțin inspirat, mai mult sau mai puțin blajin, cu mai mult sau mai puțin umor, pentru anumite idei, practici și personalități politice. Din acest punct de vedere, domnul Pleșu nu poate fi exclus, oricât de multă bunăvoință am avea, din categoria militanților.

Mai departe, domnul Pleșu consideră că prostia este alimentată de televiziune și internet, fapt care nu poate fi negat, în măsura în care nu știm să utilizăm informațiile pe care ni le pun la dispoziție cele mai moderne medii de comunicare sau le substituim unor lecturi atente și sistematice.

Ceea ce i se pare însă domniei sale o culme a prostiei contemporane este ideologia multiculturalismului, politica identității, cunoscută în termeni populari drept corectitudine politică. „Am sincere îngrijorări. Eu consider că actuala criză a Europei este o criză a conceptului de toleranţă. Avem şi-am avut un mod greşit de a practica toleranţa. Există intolerabilul, domnule. Nu poţi să tolerezi orice. Dacă unul o ţine langa că doi şi cu doi fac opt nu se cheamă că eşti tolerant dacă-i spui «da, bine, ok». Există şi lucruri de netolerat. Acesta este unul. Doi: multiculturalismul. Nu ţine, domnule. Trebuie să ne intre-n cap că nu ţine. A, ţine la nivel de 500 de ani. Ca un multiculturalism să se instaleze în mod firesc, trebuie să laşi un timp, trebuie să existe o dorinţă de ambele părţi. Mai e, şi-mi pare rău s-o spun, problema drepturilor omului. Aceste trei principii – multiculturalismul, drepturile omului şi toleranţa – sunt prost practicate. Orice virtute poate fi prost practicată” (http://constantanoastra.ro/andrei-plesu-doctor-honoris-causa-al-universitatii-ovidius-cade-prim-ministrul-cade-guvernul-dar-noi-tot-cu-ciuvica-ciutacu-striblea-rares-bogdan-astia-s-eterni). Sau: „Am o răfuială personală cu «politically corect» pentru că tratează pe om ca pe o vietate bolândă. Trebuie mereu să te gândeşti înainte să nu răneşti pe cineva. Lumea e un fel de azil, de convalescenţi, faţă de care trebuie să ai grijă să nu-i critici, să nu ajungă să se sinucidă. Trebuie să înveţi să fii de acord cu ce nu eşti de acord, fiindcă dacă spui ca nu eşti de acord, răneşti” (http://adevarul.ro/news/eveniment/video-andrei-plesu-prostia-e-poarta-intrare-lume-araului-1_564d6da67d919ed50e5de0a4/index.html).

Nici nu știu cu ce să încep. Nu ar strica să încep totuși cu niște clarificări terminologice și ideologice. În primul rând, multiculturalismul este astăzi o realitate socială efectivă, nu numai o ideologie pe care o putem accepta sau respinge după bunul plac. Dacă putem jongla la nivel de interpretări cu noțiuni ca toleranța și drepturile omului, cu multiculturalismul o putem face în mai mică măsură. În al doilea rând, se presupune și chiar se acceptă necritic faptul că toți cei trei termeni (multiculturalism, toleranță, drepturile omului), împreună cu excesele și abuzurile care i-ar însoți – ar aparține exclusiv ideologiilor politice de stânga sau cu sensibilități în această direcție. Nu este adevărat. Multiculturalismul este criticat nu numai dinspre dreapta, ci și dinspre stânga. Dinspre dreapta, pentru că ar fragmenta comunități și scurtcircuita tradiții „seculare”, iar dinspre stânga, în variantă „hard”, pentru că ar dilua cultura sindicală a muncitorilor occidentali, noii veniți, preponderent musulmani și est-europeni, fiind dispuși să renunțe la interesele specifice angajaților în favoarea patronilor deoarece oricum câștigă acum inimaginabil mai mult decât ar câștiga acasă – iar în varianta „soft” deoarece ar reprezenta o „culturalizare” și o canalizare inadecvată a problemelor sociale și economice înspre probleme de tipul recunoașterii și a izolării fiecărei minorități în identitatea sa proprie, dându-se astfel apă la moară elitelor politice și economice care își pot urmări mult mai facil interesele profunde, financiare, respectându-le formal pe cele culturale, reunite sub sloganul general al dreptului la diferență. Ca să nu existe niciun fel de dubiu, mă poziționez de partea variantei „soft”.

De fapt, multiculturalismul ține mai degrabă de un postmodenism filosofic ambalat împreună cu un liberalism politic moderat. Faptul că este pus deseori la pachet cu toleranța și respectarea drepturilor omului nu știrbește cu nimic acest aspect: liberalismul clasic are ca premise constitutive toleranța și drepturile omului. Stânga, în schimb, urmărește o înțelegere mai complexă a lucrurilor, nelimitată la cultură și politică, ci luând în calcul dimeniuni deseori neglijate cum ar fi cea economică, respectiv cea socială. Astfel, importanța recunoașterii culturale a specificităților unei anumite minorități nu trebuie în niciun caz să înlocuiască probleme ca nivelul de trai sau siguranța locului de muncă. Drepturile omului nu sunt numai politice și culturale. Sunt și economice, cel puțin în aceeași măsură economice, asta se uită prea des în zilele noastre. Nu putem privilegia o anumită dimensiune a acestor drepturi în raport cu altele, pentru că nu ajungem nicăieri. În România comunistă existau, la un nivel rudimentar, dar pe care mulți îl considerau și încă îl consideră relativ satisfăcător, drepturi economice; nu existau în schimb drepturi politice și, parțial, culturale, fapt care până la urmă și-a spus cuvântul, ridiculizând între timp drepturile economice și făcându-le aproape irelevante; astăzi, în schimb, avem cu duiumul drepturi politice și culturale, dar resimțim din plin absența celor economice: ne confruntăm cu privatizări oneroase, în care nu avem niciun cuvând de spus, șomaj de masă, concedieri rapide, sindicate disfuncționale, patronate atotputernice, salarii mici și contracte de muncă în general pe perioadă limitată. Bine că putem emigra în UE, nu? Sau să fi fost acesta tocmai prețul pe care îl plătim pentru a putea emigra în UE?

Cât mai tolerăm sinuciderea Europei în numele toleranței, a multiculturalismului și a drepturilor omului?, pare a se întreba, printre rânduri, domnul Pleșu, făcând evident referire la atentatele teroriste din Paris. Sau, altfel spus: sunt tolerant, dar… Să nu uităm că la fel de bine se poate spune: nu sunt antisemit, dar… S-a și spus de nenumărate ori până acum, iar consecințele au fost catastrofale. Așa că ori suntem, ori nu suntem toleranți. Nu există teren de mijloc. Într-adevăr, nu putem tolera orice, cu atât mai puțin extremismul. Dar cu atât mai mult nu putem tolera reproducerea și extinderea terorismului prin menținerea instabilității politice a Orientului Mijlociu, de care tot Occidentul s-a făcut responsabil, dacă îmi aduc bine aminte. Sigur, au existat și factori interni care au condus la această regretabilă situație: autoritarismul politic, devenit tot mai apăsător pe măsură ce se combina cu efectele schimbărilor climatice; seceta a fost unul dintre fenomenele naturale care a contribuit într-o măsură deloc neglijabilă la apariția „primăverii arabe” în Egipt și la conflictul din Siria. Diminuarea culturilor, creșterea rapidă a populațiilor urbane, umată de un anticipabil șomaj, fluctuațiile de pe piața internațională a cerealelor, care mai atenuau cât de cât povara șomajului – toți acești factori nu pot și nu trebuie să fie neglijați atunci când deplângem instabilitatea lumii în care trăim și încercăm să găsim cei mai convenabili țapi ispășitori: săracii, majoritatea acestora fiind, în Occident, musulmani. Exact asta își dorește ISIS, domnule Pleșu: să îi tolerăm și mai puțin pe musulmanii europeni, pentru a beneficia de câți mai mulți recruți. S-a demonstrat de altfel că toți teroriștii responsabili pentru recentele atacuri de la Paris erau cetățeni europeni, nu refugiați sirieni.

Nu există niciun pericol ca Europa să se islamizeze, domnule Pleșu. Refugiații sunt de fapt o mană cerească pentru economia Germaniei, și nu numai, în ciuda câtorva fricțiuni culturale inevitabile legate de integrarea lor. Sunt cât de cât educați și, datorită situații speciale în care se află, sunt dispuși să lucreze pentru salarii mult mai mici decât un etnic german, de exemplu. Pericolul care ne paște cu adevărat este acela ca Europa să se prostească, vorba dumneavoastră. Vorbind despre prostie, ne limităm aproape inevitabil la sfera individuală, particularizând astfel niște probleme care sunt mult mai complexe și mult mai ample. Și pe care fie nu le înțelegem, fie, în autosuficiența noastră arogantă, nu vrem să le înțelegem. Atunci când vom înțelege că ne afectează mai mult prostia colectivă decât cea individuală și când vom renunța să tratăm numai efectele problemelor lumii contemporane (terorism, conflicte armate), mergând direct la cauze (economice, sociale, ecologice), atunci poate că ne vom deștepta nițel. Numai să ajungem acolo. Și să ne țină. Pentru că deșteptăciunea, atât de puțină câtă este, e și imprevizibilă, și reversibilă.

Știu că trebuie să mai frecventez multe biblioteci, am urmat și încerc să urmez în continuare sfatul pertinent pe care l-ați acum mai mult timp altora. Numai că există diferite tipuri de biblioteci. Și frecventarea lor, deși necesară, nu este suficientă pentru a schimba ceva în bine în privința lumii în care trăim. Apropo de biblioteci, mai țineți minte ce vă întreba, pe dumneavoastră, pe domnul Liiceanu și, în general, pe membrii „școlii de la Păltiniș” acum cincisprezece ani, când era cât pe aci să ajungă Corneliu Vadim Tudor, fie-i țărâna ușoară, președinte – Gáspár Miklós Tamás? Permiteți-mi să vă reamintesc: „Până în ziua de azi, intelectualitatea revoluției romanești (din 1989, n.m.) este preocupată de exegeza spirituală a Gărzii de Fier. Nimeni nu pune la îndoială faptul că Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica sunt autori importanți; și eu am citit cu plăcere inclusiv cele mai detestabile eșecuri ale lui Carl Schmitt sau Céline, nu sunt un pudic din punct de vedere intelectual, dar acest lucru nu înseamnă ca nu știu cine sunt dușmanii democrației constituțional-liberale, dușmanii libertății, egalității și fraternității. Întâlnindu-mă la un moment dat, la Frankfurt, cu domnul Gabriel Liiceanu – care este în prezent poate cel mai influent scriitor teoretician din România – l-am întrebat cum anume dorește sa fundamenteze democrația liberală româneasca pe operele lui Heidegger, Noica sau Cioran? A rostit ceva spiritual, dar de fapt nu mi-a răspuns la întrebare. Cum doriți voi, dragii mei prieteni români, să-l criticați pe Vadim Tudor pentru faptul că este fascist, din moment ce izvoarele voastre spirituale – care n-au fost supuse unei critici, fiind incriticabile – sunt aceleași ca si ale lui?”.

– [1] Text publicat inițial pe site-ul SocialEast.