Pandemia COVID-19 a ridicat la cote înalte nivelul plictiselii și al fricii de plictiseală. Despre acest lucru nu se vorbește și – nu-i așa?! – despre ce nu se vorbește nu există. În cele ce urmează aduc în discuție acest fenomen psihosocial multifațetat, cu urmări de cele mai multe ori nefericite, pe care cercetătorii din domeniul socioumanului de la noi nu l-au examinat în toată complexitatea lui. Dar nu numai cercetătorii de la noi, ci și, până de curând, cercetătorii din domeniul științelor socioumane și al sănătății publice pe plan internațional nu au considerat plictiseala un fenomen important, deși puțini oameni pot pretinde că nu s-au simțit plictisiți niciodată. Comparativ cu alte emoții, plictiseala a fost „neglijată” de către cercetători. Statistica prezentată de Andreas Elpidorou, profesor de filozofie la Universitatea din Louisville (Kentucky, SUA) ne convinge de corectitudinea celor afirmate: în intervalul 2012 – 2018 au fost publicate în revistele de științe comportamentale și de sănătate mentală 285 de studii care aveau cuvântul „plictiseală” în titlu sau în lista cuvintelor cheie. În același interval, conform aceluiași criteriu, s-au publicat 6 915 studii despre frică, 2 490 despre mânie, 1 678 despre rușine, iar  despre anxietate 27 694 (Elpidorou, 2020, p. 136).

În eseul „Plictiseala și antrenul”, filozoful, matematicianul și scriitorul britanic Bertrand Russell observa: „Noi avem parte de mai pațină plictiseală decât strămoșii noștri, dar ne temem de ea mai mult” (Russell, 1930/2017, p. 53). Cele spuse de Bertrand Russell (1872 – 1970)  nu și-au pierdut actualitatea; ba, în prezent, în pandemia COVID-19 îndrăznesc să afirm că frica de îmbolnăvire sporește teama de plictiseală. În izolare (carantină, lockdown), pierdem sursa cea mai râvnită pentru alungarea monotoniei generatoare de plictiseală: densitatea relațiilor interpersonale.

Expresia „Mă plictisesc de moarte” a căpătat un sens apropiat tânguirii „Mi-e frică de moarte”. Această alunecare de sens se datorează și faptului că știm astăzi – ceea ce strămoșii nostri nici măcar nu ar fi bănuit – că plictiseala se asociază cu depresia și anxietatea, că plictiseala este un factor ce complică reabilitarea tulburărilor mentale, cum ar fi schizofrenia, și temporizează vindecarea după traumatismele cerebrale. Cercetările științifice recente au arătat că există o legătură între plictiseală și consumul alimentar excesiv, abuzul de alcool și droguri, chiar și supralicitarea jocurilor de noroc. Plictiseala la serviciu poate duce la accidente grave, ca de exemplu în cazul șoferilor de camioane, pe distanțe lungi (Eastwood et al., 2012, p. 483).

Chiar dacă toate aceste asocieri sunt constatări științifice, nu trebuie să privim plictiseala în spectrul sumbru al fenomenelor psihice negative. Corect este să spunem că plictiseala reprezintă un fenomen specific uman – nici primatele, nici caii, măgarii sau găinile nu se plictisesc! –, că, așa cum apreciau sociologii canadieni Michael E. Gardiner și Julian J. Haladyn (2016), plictiseala este un fenomen complex, dinamic și ambivalent, care încorporează trăiri adesea contradictorii, cu intensitate subiectivă variabilă. De altfel, James Danckert, profesor de psihologie la Universitatea din Waterloo (Australia), și John D. Eastwood, profesor de psihologie la Universitatea York (Canada), consideră cu îndreptățire că plictiseala nu este nici bună, nici rea, nici prosocială, nici antisocială (Danckert, Eastwood, 2020).

Plictiseala – o emoție ambivalentă

Și despre plictiseală s-a spus că este mai ușor de recunoscut decât de definit. De-a lungul timpului, plictiseala a fost diferit conceptualizată în funcție de perspectiva din care a fost examinată: filozofică, etică, cultural-istorică, literal-artistică, psihiatrică, psihologică sau sociologică. Abordarea științifică a plictiselii a debutat cu lucrarea Psychology and Industrial Efficiency (1913) a psihologului american de origine germană Hugo Münsterberg (1863 – 1916), considerat părintele psihologiei aplicate (Malkovsky et al., 2012, p. 59). 

În prezent, se acceptată larg definiția propusă de John D. Eastwood și colaboratorii săi, potrivit căreia plictiseala reprezintă o stare potrivnică (the aversive state) care apare (a) când nu suntem în măsură să fim atenţi la informaţii interioare (de exemplu, gânduri sau sentimente) sau exterioare (de exemplu, stimuli din mediu) necesare pentru a participa la desfăşurarea unor activităţi; (b) când avem conștiința faptului că nu suntem capabili să ne concentrăm atenția și să participăm la desfăşurarea unor activităţi, care pot lua fie forma conştientizării unui grad ridicat de efort mental depus în încercarea de a confrunta sarcina, fie forma gradului de conștientizare a unei confruntări cu elemente independente de sarcină (de exemplu, lipsa de focalizare intelectuală); (c) când atribuim mediului motivele stării noastre potrivnice (de exemplu, ’această sarcină este plictisitoare’, ’nu este nimic de făcut’)” (Eastwood et al., 2012, p. 484).

Luând în considerare această definiție, înțelegem că plictiseala nu se confundă cu lenea. Lenea presupune să nu faci ce trebuie să faci pentru a avea un anumit folos (de exemplu, să faci curat acasă sau la locul de muncă, să corectezi a patra oară un text, să alergi pentru sănătatea ta etc.). Plictiseala, dimpotrivă, înseamnă să faci ce nu-ți aduce aparent niciun folos (de exemplu,  să navighezi pe tabletă sau pe telefonul mobil, să „hoinărești” pe facebook, să urmărești curse de cai… verzi pe pereți). Uneori, nu se face distincția cuvenită între plictiseală și anhedonie (gr. an, lipsă; hedonie, plăcere). Este greșit. Tulburarea psihică numită „anhedonie”, premergătoare depresiei și chiar schizofreniei, se manifestă prin incapacitatea de a te bucura de acțiunile care produc în mod natural plăcere prin stimularea simțurilor. În fine, la nivelul simțului comun, se pune semnul egalității între plictiseală și depresie. Cele două stări psihice corelează, dar nu sunt identice ca simptomatologie și etiologie.

Tipuri de plictiseală

Michał H. Chruszczewski, profesor de psihologie la Universitatea din Varșovia, a realizat, din perspectivă psihologică și umanistă, o remarcabilă sinteză a cunoștințelor de la nivelul anului 2020 despre plictiseală, a cauzelor și tipurilor acestui fenomen complex (Chruszczewski, 2020). Cât privește tipologia plictiselii, este surprinzător să constatăm că, deși au fost identificate numeroase categorii, propunându-se denumiri variate, acestea se suprapun în bună măsură, reducându-se de cele mai multe ori la o clasificare dihotomică. Iată câteva din clasificările binare inventariate de Michał H. Chruszczewski (2020, pp. 238-245).

Unul dintre primii cercetători ai plictiselii, Otto Fenichel (1897 – 1946), a analizat plictiseala ca tensiune pulsională, în care scopurile pulsionale sunt reprimate, distingând plictiseala normală în contrast cu plictiseala patologică. „Starea de plictiseală este legată de stimuli monotoni, ritmici, care pot oferi un efect plăcut dacă nu sunt întrerupți. O astfel de întrerupere corespunde pierderii, prin suprimare, a scopului unui impuls. Tendința la acțiune persistă, dar nu poate duce la exprimare din lipsa unei oportunități. Plictiseala depinde în cele din urmă de starea fiziologică a libidoului sub constrângere” (Fenichel, 1934, p. 270). Otto Fenichel a explicat că plictiseala normală apare când nu putem face ceea ce vrem să facem sau când trebuie să facem ceea ce nu vrem să facem. În plictiseala patologică, persoanele își reprimă pornirile instinctuale.

Ralph R. Greenson (1911 – 1979), un alt psihanalist american notoriu, profesor la Universitatea din California, Los Angeles (UCLA), a făcut distincție între două tipuri de plictiseală: a) plictiseala apatică (apathetic), produsă prin blocarea pulsiunii și scopurilor instrumentale; b) plictiseala agitată (agitated), provocată de eșecuri și frustrări (Greenson, 1953, p. 18). În concepția lui Ralph R. Greenson, plictiseala rezultă din pulsiunile interne. Este o înțelegere limitativă, făcându-se abstracție de factorii externi. Această limitare este depășită de Jerome Neu, profesor de filozofie la Universitatea din California, care distinge plictiseala endogenă (cauza fiind intrapersonală, independent de environment) de plictiseala exogenă (reactivă), datorată condițiilor din mediul înconjurător  (Neu, 1998, p. 163).

Cercetătorii și-au pus întrebarea dacă plictiseala este o caracteristică de personalitate sau dacă există doar ca o stare temporară, de durată mai scurtă sau mai lungă. De altfel, și despre alte fenomene psihice s-a pus aceeași întrebare (de exemplu, despre agresivitate, timiditate, vinovăție altruism ș.a.). Răspunsul pozitiv la această întrebare a condus la orientarea cercetărilor spre alcătuirea portretului psihic al persoanelor înclinate spre plictiseală.

Stephen J. Vodanovich și  Steven J. Kass, profesori de psihologie la Universitatea din Florida, constată că „Este general acceptat că bărbații sunt mai susceptibili la plictiseală decât femeile” (Vodanovich,  Kass, 1990, p. 298). Chiar dacă în general se acceptă această diferențiere pe baza apartenenței la gen, trebuie spus că unele cercetări au relevat că susceptibilitatea bărbaților la plictiseală, în caz că există, este nesemnificativă statistic (Farmer, Sundberg, 1986, p. 4) și că, dincolo de structura comună a plictiselii, există particularități culturale ale trăirii acestei emoții (Sundberg et al., 1991, p. 209). Cercetările psihosociologice au arătat că persoanele de tip extravertit sunt mai predispuse la plictiseală decât cele de tip introvertit (conform tipologiei lui Carl Gustav Jung, persoanele de tip extravertit au ca trăsătură esențială deschiderea spre lumea exterioară, spre deosebire de persoanele de tip introvertit care au tendința de a se retrage în sine, dezinteresându-se de mediul abiant). S-a documentat, de asemenea, că între susceptibilitatea la plictiseală și nivelul de inteligență (IQ) există o corelație negativă: cu cât IQ-ul este mai redus, cu atât susceptibilitatea la plictiseală este mai mare (Robinson, 1975, p. 141). După Richard F. Farmer și Norman D. Sundberg, persoanele predispuse la plictiseală tind să fie copleșite de tristețe, sunt deprimate, îngrijorate și nu încearcă să învingă plictiseala (Farmer, Sundberg, 1986, p. 11).

Sunt autori care identifică trei, patru sau cinci tipuri de plictiseală. Seán D. Healy, de exemplu, a descris trei tipuri de plictiseală: a) plictiseala situațională, asociată cu monotonia; b) plictiseala copleșitoare, irezistibilă (overwhelming boredom); c) hiperplictiseala caractaristică societăților moderne, în care s-au pierdut valorile tradiționale. Hiperplictiseala este expresia neputinței, constând în prăbușirea ambițiilor, a planurilor și aspirațiilor. În această stare persoanele sunt incapabile să-și stabilească un scop în viață, pentru că apreciază că nimic nu este important, pentru că societatea nu oferă nimic care să merite efortul. Cauza hiperplictiselii  o constituie societatea, care și-a pierdut capacitatea de a oferi indivizilor un sistem de referință clar și semnifictiv pentru acțiunile lor (Healy, 1984).

În 2006, Thomas Götz, profesor de psihologia educației și schimbării sociale la Universitatea din Viena, împreună cu  Anne C. Frenzel, profesoară de pedagogie la Universitatea Ludwig-Maximilians din München, au identificat patru tipuri de plictiseală, în funcție de nivelul de excitare nervoasă (gradat, de la calm la neliniște) și de urmările pozitive și negative (așa-numita „valență”): plictiseala indiferență, o stare psihică de relaxare, de retragere în sine și de neimplicare; plictiseala de calibrare, care arată nesiguranță și o receptivitate la schimbare/distragere; plictiseala de explorare, caracterizată prin neliniște și căutarea activă a schimbării/distragerii; plictiseala de reactanță, marcată de impulsul de a căuta o ieșire dintr-o anumită situație, de a depăși starea prezentă în favoarea unei alternative specifice.

Echipa de cercetători condusă de Thomas Götz a puns în evidență, în 2014, un al cincilea tip de plictiseală: „plictiseala apatică”, asociată cu un nivel scăzut de excitare nervoasă și cu un nivel ridicat al consecințelor negative. În urma datelor înregistrate timp de două săptămâni de la un număr de 63 de studenți și 80 de elevi din clasele de liceu terminale (cei 143 de subiecți de experiment au notat zilnic într-un chestionar, cu ajutorul sistemului Personal Digital Assistant, activitățile și trăirile emoționale asociate), cercetătorii germani au ajuns la constatarea alarmantă în plan social că aproximativ o treime (mai precis 36%) dintre subiecții investigați manifestă plictiseală apatică. O altă concluzie a studiului, de această dată cu valoare teoretică, a fost că persoanele nu trăiesc la întâmplare un tip de plictiseală sau altul: fiecare dintre subiecții de experiment resimt un anumit tip de plictiseală, în funcție de structura personalității lor.

În acord cu rezultatele cercetărilor recente, consider că este contraproductiv să vorbim despre plictiseală în abstract. Se impune totdeauna să precizăm tipul, categoria socială a celor ce trăiesc această stare emoțională și contextul social concret în care apare. Una este plictiseala la locul de muncă, alta este plictiseala la școală sau la facultate în timpul orelor de predare și cu totul altceva plictiseala copiilor în vacanță.

Plictiseala: partea bună

Mult timp, plictiseala a fost abordată înt-o perspectivă unilaterală, arătându-se doar partea negativă, perturbatoare a vieții individului și dăunătoare societății. S-a exagerat nocivitatea ei. Filozoful, scriitorul și teologul danez Sören A. Kierkegaard (1813 – 1855) vedea în plictiseală „sursa tuturor relelor” (Kierkegaard, 1844, apud Elpidorou, 2018, p. 143).

În prezent, se acceptă că plictiseala nu este monolitică, un tot unitar, că există sub numeroase forme și tipuri, că are și o parte bună, o funcție adaptativă.  Am în vedere plictiseala normală, distinctă de cea patologică.

Este adevărat că încă Michel Montaigne susținea în urmă cu aproape cinci secole de ce inactivitatea este un catalizator al productivității intelectuale. În Eseuri nota că o minte plictisită trece mereu de la un gând la altul. Nu este vorba de fuga de idei, ci de posibilitatea asocierii ideilor, ceea ce facilitează apariția noului. Totuși, doar de câteva decenii cercetătorii și-au focalizat studiile asupra părții bune a plictiselii. S-a demonstrat că pentru copii, plictiseala în vacanţă are beneficii psihologice (Oprea, 2016). Psihologul britanic Adam Philips, specializat în psihoterapia pentru copii și foarte cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul sănătății mintale, susține că plictiseala poate fi un factor de dezvoltare psihică a copiilor, o șansă pentru a contempla lumea, împiedicând trecerea în grabă prin ea (Philips, 1998). Teresa Belton, cercetătoare la School of Education and Lifelong Learning, University of East Anglia, consideră că plictiseala este crucială pentru dezvoltarea imaginației (Belton, 2008). Acesta este sfatul psihosociologilor și al experților în educația copiilor: în vacanța școlară, planificarea de către părinți a tuturor activităților copiilor are consecințe nedorite, reduce potențialul lor creativ, le îngrădește inițiativa și posibilitatea de a se ocupa cu ce le place.

Să nu se uite că plictiseala ne obligă să facem ceva nou, să primim un feedback proaspăt. Ne plictisește un coleg povestindu-ne – a câta oară?! – cum a încercat el să treacă strada, dar s-a răzgândit, ne cerem scuze și ne îndreptăm spre grupul colegilor care tocmai se amuză comentând diferența între a fi plictist și a fi plictisitor. Chiar, știți ce înseamnă a fi plictisitor? Plictisitor este acela care vorbește când ar trebui să asculte. Am aflat această definiție de la scriitorul, publicistul și umoristul Samuel Langhorne Clemens (1835 – 1910), cunoscut sub pseudonimul Mark Twain. 

Shane W. Bench, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Utah (SUA), și Heather C. Lynch, profesoară de psihologie la Universitatea Texas A&M (SUA), apreciază că plictiseala are o funcție importantă, aceea de „a încuraja oamenii să caute noi scopuri și experiențe. […] Plictiseala are o importantă funcție adaptativă, semnalându-ne că a venit timpul să căutăm scopuri noi” (Bench, Lynch, 2013, p. 468). Andreas Elpidorou, în acord cu tendința din literatura de specialitate recentă, conchide că „plictiseala este o stare de autoreglare care ne informează despre prezența unei situații nesatisfăcătoare și ne impulsionează să ieșim din această stare și să trecem într-o alta, pe care o considerăm mai interesantă, mai semnificativă (Elpidorou, 2020, p. 145).

*

Înainte ca psihologii să conștientizeze că plictiseala prezintă și aspecte pozitive, Bertrand Russell a atras atenția că „există două feluri de plictis, dintre care unul este rodnic, pe când celălalt e abrutizant” (Russell, 1930/2011, p. 55). În continuare, savantul britanic lansa un avertisment, care nu sunt deloc sigur că a fost receptat: „O anume putere de a suporta plictisul este deci esențială pentru o viață fericită și acesta e unul din lucrurile pe care tinerii trebuie ajutați să le înțelegă și să le accepte” (Russell, 1930/2011, p. 56). Nu numai tinerii, dar și oricare dintre noi ar trebui să știe să facă distincție între plictiseala rodnică și cea abrutizantă și să acționeze astfel încât să depășească frica de plictiseală.

____________________

Bibliografie

Belton, Teresa (2008). „A Fresh Look at Boredom”, Primary Leadership Today, Issue 13.

Bench, Shane W., Lynch, Heather C. (2013). „On the function of boredom”,  Behavioral Sciences, 3, 3, pp. 459-472.

Chruszczewski, Michał H. (2020). „Boredom and its typologies”, Culture, Society, Education, 17, 1, pp. pp. 235-249.

Danckert, James, Eastwood, John D. (2020). Out of my skull. The psychology of boredom. Cambridge, Harvard University Press.

Eastwood, John D., Frischen, Alexandra, Fenske, Mark J., Smilek, Daniel (2012 ). „The unengaged mind. Defining boredom in terms of attention”, Perspectives on Psychological Science, 7, 5, pp. 482-495.

Eastwood, John D., Frischen, Alexandra, Fenske, Mark J., Smilek, Daniel (2012 ). „The unengaged mind. Defining boredom in terms of attention”, Perspectives on Psychological Science, 7, 5, pp. 482-495.

Elpidorou, Andreas (2018). „The good of boredom”, Philosophical Psychology, 31, 3, pp. 323-351.

Elpidorou, Andreas (2020). „Neglected emotions”, The Monist, 103, 3, pp. 135-146.

Farmer, Richard, Sundberg, Norman D. (1986). „Boredom proneness. The development and correlates of a new scale”, Journal of Personality Assessment, 50, 1, pp. 4-17.

Fenichel, Otto (1934). „Zür Psychologie der Langeweile”, Imago, 20, pp. 270-281.

Gardiner, Michael E., Haladyn, Julian J. (2016). Boredom Studies Reader. Frameworks and Perspectives, Londra, Routledge.

Goetz, Thomas, Frenzel, Anne C. (2006). „Phänomenologie schulischer Langeweile”, Zeitschrift für Entwicklungspsychologie und Pädagogische Psychologie, 38, 4, pp. 149-153.

Goetz, Thomas et al. (2014). „Types of boredom. An experience sampling approach”, Motivation and Emotion, 38, 3, pp. 401-419.

Greenson, Ralph R. (1953). „On boredon”, Psychoanalytic Quarterly, 23,  pp. 7-21. 

Healy, Seán D. (1984). Boredom, Self, and Culture, Rutherford, Fairleigh Dickinson University Press.   

Kierkegaard, Sören A. (1844). Begrebet Angest.   

Malkovsky, Ela, Merrifield,  Colleen, Goldberg, Yael, Danckert, James (2012). „Exploring the relationship between boredom and sustained attention”, Experimental Brain Research, 221, 1. pp. 59-67.

Münsterberg, Hugo (1913). Psychology and industrial efficiency. Boston, Houghton-Mifflin.

Neu, Jerome (1998). „Boring from within. Endogenous versus reactive boredom”, în W. F. Flack, Jr., J. D. Laird (eds.). Emotions in Psychopathology. Theory and research (pp. 158-170). Oxford, Oxford University Press.

Oprea, Lizeta-Maria (2016). „Plictiseala în vacanţă are beneficii pentru copii. De ce nu este bine ca părinţii să le organizeze toate activităţile”, Adevărul.ro , 27 iunie.

Phillips, Adam (1998). On Kissing, Tickling, and Being Bored. Psychoanalytic Essays on the Unexamined Life. Cambridge, MA. Harvard University Press.

Robinson, W. P. (1975). „Boredom at school”, British Journal of Educational Psychology, 45, 2, pp. 141-152.

Russell, Beertrand [1930] (2017). În căutarea fericirii. București, Editura Humanitas.

Sundberg, Norman D., Latkin, Carl A., Farmer, Richard, Saud, Jihad (1991 ). „Boredom in young adults. Gender and cultural comparisons”, Journal of Cross-Cultural Psychology, 22, 2, pp. 209-223.

Vodanovich, Stephen, Kass, Steven J. (1990).  „A factor analytic study of the Boredom Proneness Scale”,  Journal of Personality Assessment, 55,1, pp. 115-123.