Vorba dulce mult aduce!
Proverb românesc
Este politicos să îți alegi cu grijă cuvintele și să le rostești cu tonul potrivit situației și statutului tău social. Politețea se învață la fel ca operațiile matematice: mai întâi cele de bază (adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea), apoi cele mai complicate (extragerea rădăcinii pătrate, ridicarea la putere, calculul algebric etc.). Învățăm de mici să spunem „Bună ziua”, „Vă rog” și „Vă mulțumesc”. Când mai creștem, ne cerem scuze dacă, din greșeală, i-am făcut pe alții să sufere. Mult mai târziu, ca adolescenți, facem din „Codul bunelor maniere” ghidul nostru de comportare. Există o etichetă a manierelor, dar și a limbajului, care reglementează: 1) Ce se cuvine să spui într-un anumit moment și într-o anumită situație, în funcție de statusul social și tipul de cultură; 2) Ce limbaj să folosești într-o anumită situație socio-lingvistică; 3) Când îți vine rîndul să vorbești și când poți să întrerupi vorbirea altora; 4) Când trebuie să taci; 5) Care este timbrul potrivit al vocii și ce postură să adopți (Chaer, Agustina, 2004. p 172, apud Marsih, 2010, p. 2).
Politețea este cheia armoniei în relațiile interpersonale și un titlu de noblețe al indidvizilor. Însă, unii cercetători (Jane Holmes, 2001; George Yule, 1997) – citați de Linusia Marsih (2010, p. 2) – diferențiază două tipuri de politețe: „politețea pozitivă” și „politețea negativă!”. Spre exemplu, dacă șeful tău direct îți spune să i te adresezi folosind doar prenumele, dă dovadă de politețe pozitivă. În acest caz, subordonatul nu este „ținut la respect”, dimpotrivă: diferența de status social dintre ei este minimizată. Dacă însă îți cere să i te adresezi folosind, după caz, apelativul „Domnule” sau „Doamnă”, plus titlul pe care îl are, plus numele lui, este clar că îți impune să păstrezi distanța socială. Un astfel de șef recurge la politețea negativă, exprimându-se, de obicei, indirect: nu îți cere direct „Te rog să mai rămâi puțin la serviciu ca să terminăm lucrarea”, ci „Crezi că poți să mai rămâi puțin la serviciu ca să termini lucrarea?”.
Apelează la politețea negativă o personalitate care își trece pe cartea de vizită „Acad. prof. univ. dr. ing. + prenumele + inițiala numelui tatălui + numele de familie, marcând astfel distanța socială care o separă de muritorii de rând. Cred că excesul de politețe negativă nu duce la nimic bun. Mi se pare că este suficient pentru oricine să menționeze pe cartea de vizită numai profesia de bază, prenumele și numele.
Politețea pozitivă, care include complimentele și aprecierile superlative, se întâlnește la tot pasul în viața de zi cu zi: „Formidabil, ai făcut o treabă excelentă”, „Îmi place foarte mult cum ai abordat problema. Felicitări!”. În felul acesta ne arătăm simpatia și familiaritatea cu interlocutorul. La fel, politețea negativă se regăsește în convorbirile cotidiene ca strategie în replicile care încep cu „S-ar putea”, „Probabil”, „Mulți cred asta, dar, sincer să fiu, eu mă îndoiesc că …”, „Nu sunt specialist, îmi cer scuze, tu știi mai bine, însă…”. I se recunoaște celuilalt dreptul de a avea propriile opinii și libertatea de a decide, chiar dacă nu le împărtășim opiniile.
Alți cercetători, mă refer aici la Robin T. Lakoff, profesor de lingvistică la University of California (San Francisco, SUA), iau în considerare trei tipuri de politețe: 1) Politețea de distanță, manifestată în relațiile dintre persoanele cu status social egal pentru respectarea distanței sociale; 2) Politețea deferentă, care presupune evitarea conflictelor interpersonale prin sublinierea statusului mai redus al interlocutorului; 3) Politețea camaraderie, caracterizată de deschiderea spre interlocutor și împărtășirea acelorași valori sociale (Lakoff, 2010, apud Mansoor, 2018, p. 170).
Cultura își pune amprenta asupra modului de exprimare a politeții în comunicarea verbală. Analizînd comparativ exprimarea politeții în diferite culturi, Linusia Marsih observă că englezii fac solicitări indirect, folosind o întrebare, de exemplu, „Poți eventual să-mi dai sarea?” sau utilizând o afirmație „Cred că solnița este lângă farfuria ta”, adăugând formule de tipul „Te rog” sau „Dacă ești atît de amabil!”. Indonezienii, subliniază Linusia Marsih, au două formule de adresare: „Apa pada slamet?” pentru a saluta un subordonat și „Menapa sami sugeng?” pentru a saluta un superior (Marsih, 2010, p. 2).
Uneori, reglementările culturale de exprimare verbală a politeții pot genera tensiuni interpersonale. Preiau un exemplu din același studiu al Linusiei Marsih. În campusul unei mari universități internaționale se întâlnesc doi colegi, un chinez și un neamț. Studentul din China întreabă politicos „Unde te duci?”. Răspunsul studentului din Germania: „Merg la orele de curs. De ce mă întrebi?”. Pentru studentul chinez întrebarea „Unde te duci?” este un salut informal, în timp ce pentru studentul german semnifică un exces de curiozitate (Marsih, 2010, p. 2). Și în limba română întrebarea „Ce mai faci?” este un salut prietenesc. Să saluți astfel o persoană cu status social superior este însă o impolitețe.
Cercetările interculturale au relevat că politețea este universală, dar că modul concret de adresare politicoasă, mai ales față de persoanele cu status social superior și față de personele vârstnice, diferă în culturile individualiste (SUA, Europa de Vest), comparativ cu cele colectiviste (Coreea, Japonia). Un studiu comparativ realizat în campusul unei universități din SUA, la care au participat 222 de studenți (vârsta medie: 21,81 ani; 68% studente), și al unei universități din Coreea de Sud, la care au participat 202 studenți (vârsta medie: 22,05 ani; 72% studente), a evidențiat că studenții coreeni se adresează profesorilor subliniind titlurile lor onorifice în mai mare măsură decât studenții americani (Kim et al., 2012, p. 1100). Alte cercetări interculturale au relevat că în mediul academic, coreenii se simt mai inconfortabil decât australienii când cineva li se adresează folosind doar prenumele (Moon et al., 2019, p. 137).
Într-un context social particular, în domeniul comerțului, cercetările au arătat că poliețea influențează satisfacția cumpărătorilor, aceasta fiind un factor cheie al loialității clienților, și prin aceasta contribuie la succesul în afaceri, la sporirea vânzărilor. „Este puțin probabil ca vânzătorii cu amănuntul să-și asigure o bază de clienți satisfăcătoare dacă nu acordă atenție politeții” (Chen, Hu, 2017, pp. 98). Constatarea celor doi profesori de management de la Chung Chou University of Science & Technology din Taiwan poate fi interpretată ca un avertisment cu valoare universală. Am întâlnit comercianți care au înțeles și au pus în pracrtică cerința politeții în relația cu consunatorii, dar și mulți comercianți care dau dovadă de impolitețe: „Spuneți!”, „Următorul”, „Nu vă place, nu luați!”. Într-o societate a concurenței, lipsa politeții are consecințe nefaste.
În contextul social al dezbaterilor politice electorale, politețea, pseudopolitețea și impolitețea influențează compotamentul de vot, mai ales al celor nehotărâți. Asistăm la dezbateri televizate tip „În fața națiunii”, de fapt „Sub privirea telespectatorilor”, în care se confruntă nu numai prezidențiabilii, ci și susținătorii lor, cărora li se înșiră titlurile și gradele (politețe negativă). La unele emisiuni apar generali cu una sau mai multe stele pe veston, care încep cu: „Sărut mâna. Vă mulțumesc pentru invitație!” (pseudopolitețe). În timpul dezbaterilor, inerent conflictuale, unii invitați se adresează celolalți: „Mă lăsați să vorbesc?! Eu nu v-am întrerupt” sau admonestează moderatorul/moderatoarea emisiunii: „Am fost invitat să-mi spun opinia, nu să aflu ce părere aveți!” (impolitețe). Replicile sunt tăioase și tonul ascuțit, luptă la baionetă, nici urmă de exercițiu democratic sau de politețe. Ridiculizarea oponenților este o strategie frecvent utilizată în dezbaterile politice (Macaulay, 2017, p. 529). Întrebarea retorică: „Despre ce vorbim?!” trădează intenția de ridiculizare, insinuând că celălalt sau ceilalți nu mai știu care este tema dezbaterii.
Bibliografie
Chaer, Abdul, Leonie Agustina (2004). Sosiolinguistik Perkenalan Awal. Jakarta, Rineka Cipta.
Chen, I-Ching, Hu, Shueh-Cheng (2017). „Measuring perceived politeness in virtual commercial contexts with a multi-dimensional instrument”, International Journal of Economics, Business and Management Research, 1, 3, pp. 97-120.
Holmes, Janet (2001). An Introduction to Sociolinguistics. Londra, Pearson Education Limited.
Kim, Wonsun, Guanm, Xiaowen, Park, Hee S. (2012). „Face and facework: A cross-cultural comparison of managing politeness norms in the United States and Korea”, International Journal of Communication, 6, pp. 1100-1118.
Lakoff, Robin T. (1990). Talking Power. The Politics in Language in Our Lives. Glasgow, Harper Collins.
Macaulay, Marcia (2017). „The question of politeness in political interviews”, Pragmatics, 27, 4, pp. 529-552.
Mansoor, Iman K. (2018 ). „Politeness: Linguistic study”, International Journal of Research in Social Sciences and Humanities, 8, 4, pp. 167-179.
Marsih, Linusia (2010). „Linguistic politeness in different cultures”, Parafrase, 10, 1, pp. 1-7.
Moon, Chanki, Uskul, Ayse K., Weick, Mario (2019). „Cultural differences in politeness as a function of status relations: Comparing South Korean and British communicators”, Journal of Theoretical Social Psychology, 3, 3, pp. 137-145.
Yule, George (1997). Pragmatics. Oxford, Oxford University Press.
