Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul meu. În schimb, îmi propun să evaluez, pe baza datelor empirice, validitatea nenumăratelor avertismente referitoare la efectele inevitabil devastatoare ale actualei politici financiare din România.

Cei care contestă reducerea semnificativă a impozitelor şi a taxelor (relaxarea fiscală), dublată de creşterea pensiilor, a salariului minim şi a retribuţiilor din sectorul public, susţin că o asemenea opţiune implică în mod inevitabil o dinamică explozivă a cererii solvabile de bunuri de consum. Iar această propensiune excesivă pentru consum va determina o inflaţie galopantă, un colaps al investiţiilor şi o creştere nesustenabilă valutar a importurilor de bunuri de consum.

Datele prezentate în continuare reflectă în mod indubitabil faptul că relaxarea fiscală dublată de creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor nu au determinat hiperinflaţie în România, aşa cum prognozau acum câteva luni tot felul de pseudo-experţi din ţară şi din străinătate.

Într-adevăr, dacă analizăm datele din tabelul mai sus putem constata fără nicio dificultate că România nu a fost afectată de creşteri semnificative de preţuri în perioada 2012-2018. În schimb, deflaţia din perioada 2015-2016 a blocat într-o anumită măsură creşterea economică din acea perioadă. Desigur, creşterea ratei inflaţiei de la 1,1% în anul trecut la 4,2% în luna octombrie a acestui an reprezintă o disfuncţie destul de importantă, dar această creştere este cu mult mai mică comparativ cu anticipaţiile alarmiste intens difuzate de unele posturi autohtone de televiziune şi radio. Ar mai fi de subliniat că România este devansată în acest moment de Estonia în ceea ce priveşte nivelul inflaţiei, în această ţară nivelul anual al inflaţiei era luna trecută de 4,5%. Mai mult, guvernatorul BNR Mugur Isărescu a prognozat acum câteva zile că rata anuală a inflaţiei se va diminua în luna decembrie până la 3,5%.

Cât priveşte creşterea explozivă a consumului şi a importurilor, colapsul investiţiilor, precum şi prăbuşirea cursului de schimb, aceste prezumţii s-au dovedit la fel de false ca şi cea referitoare la iminenţa hiperinflaţiei. Astfel, consumul final total (CFT) a scăzut în perioada 2012-2017 de la 78,2 % la 77,7 % din PIB, consumul final al populaţiei (CFP) s-a menţinut la acelaşi nivel (62,0 % vs 61,8 %), în timp ce deficitul extern în comerţul cu bunuri şi servicii al României s-a redus în aceeaşi perioadă şi în termeni nominali (6,8 miliarde euro vs 4 miliarde euro) şi ca pondere în produsul intern brut (5,2 % vs 2,1 %). Iar leul s-a depreciat nesemnificativ în ultimii cinci ani comparativ cu moneda unică europeană (4,4593/euro vs 4,5688/euro).

Sursa: Eurostat. CFT – consumul final total, CFP – consumul final al populaţiei, INV – investiţii, EN – exporturi nete.

În opinia mea, diminuarea din ultimii cinci ani a investiţiilor (27,0% vs 24,4% din PIB) reprezintă o corecţie absolut necesară care nu ar trebui să îngrijoreze nici experţii, nici oamenii de afaceri şi nici decidenţii politici din ţară şi din străinătate. De ce? Pentru că această diminuare cu 2,6 puncte procentuale a ponderii investiţiilor în produsul intern brut a fost precedată de recesiunea acută din perioada 2009-2010. Atunci, valoarea acestui indicator a scăzut într-un singur an de la 32,2% la doar 26,6%! Acest colaps a fost generat de afluxul excesiv de investiţii externe, aflux care a atins în 2008 un nivel nesustenabil nu doar în România, ci şi în Bulgaria (37,0% din PIB). Drept urmare, economiile României şi Bulgariei s-au metamorfozat în bule investiţionale care s-au prăbuşit pur şi simplu în doar câteva luni. Și aceste seisme nu reprezintă cazuri izolate sau accidente de tip emergent. Nici vorbă de aşa ceva! Atunci când stocul de capital din economia reală devine excesiv, creşterea economică devine nesustenabilă şi economiile întră în colaps.

Cu alte cuvinte, creşterea economică determinată de propensiunea excesivă pentru investiţii este cu mult mai riscantă comparativ cu cea determinată de consumul exagerat de bunuri curente. În primul caz, excesul de bunuri de investiţii implică în mod inevitabil imobilizări patrimoniale imense care devin inaccesibile la un moment dat, deoarece nu mai există cerere solvabilă pentru asemenea bunuri. Dacă se construiesc prea multe clădiri sau prea multe capacităţi de producţie la nivel macroeconomic, este evident că procesul de creştere economică nu mai este sustenabil. În cel de-al doilea caz, consumul în exces generează inflaţie pe piaţa bunurilor de consum şi scăderea motivaţiei pentru economisire. Din această cauză, băncile măresc dobânzile la depozite, iar economisirea devine astfel mai atractivă decât consumul. Drept urmare, motivaţia pentru consum scade, iar creditarea consumului nu mai este eficientă.  De aceea, „creşterea pe consum”, un termen argotic extrem de des folosit în aceste zile de ziariştii români, este întotdeauna mai puţin riscantă decât „creşterea pe investiţii”, ca să folosesc un termen echivalent. Evident, excesul de creditare implică, în ambele cazuri, o amânare a recesiunii cu preţul amplificării consecinţelor acesteia.  Exact la fel ca şi atunci când consumăm în mod sistematic droguri pentru a evada din lumea reală…