Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul LXVI (46) despre milă (VI)

autor:   7 February 2022  

The Pool of Bethesda (Sebastiano Ricci 1659-1734), Royal Collection of the United Kingdom

Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. (Ioan 5:2-9)

Pericopa  însănătoșirii de către Mântuitor a bolnavului de treizeci și opt de ani se înscrie în multiplele minuni înfăptuite de Hristos și arată, cum o spune Nicolae Steinhardt, că „ adversarii Domnului au fost învinși, birocrația a pierdut partida; binele, sănătatea și voioșia au pus deplină stăpânire pe terenul unde s-a dat lupta” și că „ mereu este vremea de  săvârși binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minții ori a ochiului și în altă parte decât într-acolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite”.

În afara acestei interpretări a lui Steinhardt, textul evanghelic aduce în discuție și alte elemente. Mai întâi, că situația era una concurențială. Și că în acel context competitiv, cel neputincios aștepta „un om” care să-l ajute să intre primul în apă. Bolnavii nu stăteau la rând și din acest motiv esențial era de a fi primul care să apuci ca, după tulburarea apelor, să cobori în scăldătoare. Nu exista milă, dar nu exista nici o regulă disciplinară care să confere șanse egale tuturor, o șansă a celui mai suferind. Putem bănui că ne aflăm în circumstanțele care astăzi s-ar încadra în dreptul natural, anume  că nu contează mijloacele pentru atingerea scopului.

Gestul Mântuitorului de a vindeca paralizatul ar putea fi încadrat într-o lecție dată celor prezenți privind omenia. Iar dacă ne arătăm omenia, toate aspectele legate de competiție și de dreptul natural nu-și mai au rostul. Problema este de a fi om.

xxx

Sociologul și mila. Sonia Paltu o  „Scrisoare deschisă doamnei Sanda Golopenția” (2.08.2002).     „ Sub regimul antonescian, Anton Golopenția, doctor în Filosofie și licențiat în Drept, tatăl dv. a lucrat la Institutul de Statistică sub Președenția Consiliului de ministri ca inspector general, fiind însărcinat cu identificarea românilor din Transnistria (chiar și a celor de peste Bug).

În această calitate a fost în deplasare, îmbrăcat în haine militare, fără grad.

Mă puteți întreba, de unde știu cum era îmbrăcat? Mai mult chiar, (și memoria nu mă înșeală) vi-l pot descrie. În văd și acum cu ochii minții…slab, cu fața subțire, puțin prelungită, frunte înaltă, păr bogat, ochi care inspiră încredere.

În cartea dv. pomeniți de mai multe ori de un amic al tatălui dv, fotograful Aurel Bauh, unul din cei mai valoroși fotografi ai timpului. Aurel Bauh, pe care îl pomenesc și eu în cartea mea Evrei, treceți Nistrul! ( apărută în 1980 la Tel Aviv) era soțul lui Henriette Follender ( cunoscut sub porecla de Heda Bauh), sora tatălui meu, deci Aurel Bauh era unchiul meu.

Acolo, în casa familiei Bauh, i-am cunoscut – adolescentă fiind – pe directorul Institutului de Statistică, Sabin Manuilă, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Traian Șelmaru, buni prieteni ai unchiului meu.

Trebuie să știți, stimată doamnă Sanda, că la 22 septembrie 1942 am fost deportată din București împreună cu părinii mei și alți 212 evrei. Tatăl dumneavoastră a fost contactat de unchiul meu, fotograful Aurel Bauh, care aflase de misiunea doctorului Anton Golopenția. L-a rugat să ia la Golta (capitală de județ în Transnistria, unde ne aflam noi, deportații), un pachet cu bani pentru familia cumnatului său (familie din care făcea parte mama și cu mine). În acel pachet, încredințat de Aurel Bauh tatălui dv. erau multe plicuri cu bani, bani care trebuiau să ne ajute să ne salvăm viața de iad pe care o duceam, parte din noi, în lagăr, parte în ghetoul din oraș. Teichman, Brauch, Blumenthal, Lupescu, Grinberg, Winter, Bercu și alții au simțit atunci, odată cu predarea plicurilor, nu numai bucuria că-și pot îmbunătăți hrana zilnică, că pot sperțui un militar sau un paznic, au simțit atunci că nu sunt uitați, că familiile din București le trimit o solie de dragoste. Și asta era mult. Chiar foarte mult.

Dr. Golopenția, înainte de a părăsi Bucureștiul în direcția Golta, i-a cerut unchiului meu să-l conducă la bunica mea, care vroia să-l cunoască. Bunica îmi pregătise o scurtă scrisorică. Mesagerul, Anton Golopenția, a refuzat-o, vrând să evite ca la un eventual control să nu-i fie găsită în buzunar, ceva compromițător….A stat însă de vorbă cu bunica mea, asigurând-o că totul va fi în ordine…

Cum l-am cunoscut eu, adolescentă de aproape 15 ani, pe „ curierul special” care era tatăl dv?

Tatăl meu, Alfred Follender, căruia trebuia să-i predea pachetul cu bani, lucra – ca și alți deportați –la spitalul orășănesc.

Anton Golopenția l-a căutat o dată, de două ori. În ghetoul de pe malul Bugului nu se putea intra. Trăiam doar sub pază.

La cea de-a treia vizită la spital, i s-a spus că tata nu-i acolo, e bolnav în ghetou, dar fiica lui lucrează la spital și peste o oră se întoarce cu grupul de deportați în ghetou. Vreau să citiți mai jos întâlnirea cu tatăl dv. și continuarea acestei întâlniri.

„VENEAM DE LA SPITAL.Fritz era cu mine. Am lucrat greu Eram obosiți.

-Domnișoară!Domnișoară!

Nimeni nu mi-a spus vreodată domnișoară. Ce-i drept, nici nu prea arătam.

Cu pantalonii mei de trening decolorați, cu ghetele greoaie, butucănoase…Poate doar după cele două cozi lungi să fi zis că eram fată.

– Sonia, nu te întoarce, îmi șopti Fritz. Se ține după noi un militar. Cred că încearcă să se lege de tine. Ia-mă la brat. Hai, mai repede!

Inima a început să-mi bată mai repede. Știam că oricând și oricine are dreptul să mă ia, să facă din mine și cu mine ce vrea…Acestea erau legile nescrise ale deportării. Militarul a grăbit și el pasul. Aproape că fugeam. Mai aveam o sută de metri până la ghetou.

– Domnule! ..Domnule! Domnișoară! Nu fugiți! Nu vă vreau răul…Opriți-vă. Trebuie să vă vorbesc!

Ne-am oprit. El s-a apropiat de noi…Un militar negradat, tânăr, cu termen redus, cu privirea prietenoasă, cu fața toată parcă numai un zâmbet.

– Cred că vă cunosc din descrierile celor din București. Dumneata trebuie să fii Sonia, numai că ești ceva mai înaltă decât mi te-a descris bunica matale „Ma”, cum îi spuneai.

Eram înmărmuriți. Am privit speriați în jur. Să fie o capcană? Omul părea sincer.

-Acum vă las. Vin mâine la ora șapte. La colț, acolo unde e gardul acela. Am o mulțime de lucruri pentru dumneavoastră. Spuneți doar părinților că cei din București lucrează pentru repatrierea voastră și că totul se va sfârși cu bine.

În seara aceea, nu am ieșit din camera noastră. Părinții ne-au pus să povestim de patru, de cinci ori cum a fost întâlnirea cu militarul acela.

A doua zi Fritz și cu mine așteptam la colțul convenit. Omul a apărut la șapte fix. Avea în mână un pachet.

-Luați-l! E pentru voi și pentru alte câteva familii. Eu lucrez la Statistică. Directorul meu, Sabin Manuilă, e prieten cu unchiul dumitale, fotograful Aurel Bauh. La rugămintea lor am venit aici. Am adus bani pentru voi și vești bune. Veți fi repatriați. S-au strâns bani și s-a găsit omul care să aranjeze totul.

Nu vă spun cum mă cheamă. Nu are rost să știți. Doar un singur lucru vă rog să nu uitați: mai sunt oameni pe lumea asta.

Militarul ne-a strâns mâna. După câțiva pași s-a întors din drum.

– Pe dumneata, domnișoară mică, trebuie să te sărut…E sărutul pe care l-am căpătat de la bunicuța dumitale….

Ne-am întors în ghetou, încărcați cu plicuri pentru oamenii noștri: Lupescu, Teichman, Marcovici, Hechter, Mailender, Blumenthal, Placek, Brauch…

Ne feream să vorbim. Creștinul putea să ne audă. Să ne vadă. Totuși, în tot ghetoul vuia: „ Vom fi repatriați..”, „Calvarul se va termina..”, „ Ne vom întoarce acasă..”

După câteva zile, într-o joi dimineața, în zori, ușa camerei noasre s-a deschis, lovindu-se de perete.

-Friedrich Brauch și Sonia Fellender. La Comenduire. Urgent! Haideți!

Doi jandarmi înarmați ne așteptau. Amețiți încă de somn ne-am spălat pe ochi, ne-am îmbrăcat repede și am plecat. Mama plângea, în tăcere. Tata, livid, îi mângâia părul.

Pe drum, Fritz mi-a spus că trebuie să-l luăm pe „nu” în brațe. Nu știm, nu am văzut nimic!

La Comenduire, am fost băgați amândoi într-o cameră mică, fără fereastră. Nici un scaun, nici o bancă. Beznă. Pe jos, noroi, mâzgă. Ne-am sprijinit de perete. Tăceam.

-Friederich Brauch! Afară! La anchetă!

Îmbrâncit, Fritz ieși din cameră. Îmi aruncă peste umeri o privire, parcă mi-ar fi spus: „Curaj, Sonia, o să treacă și asta”.

Orele treceau. Îmi era foame, sete. Mă dureau picioarele. Spatele îmi ardea. Mă sprijineam de un perete fierbinte. Nu mai aveam aer.

De m-ar chema odată! De s-ar sfârși odată! Unde o fi Fritz! Ce o fi cu el?

După ore de așteptare, am auzit un urlet prelung…Apoi țipete și din nou tăcere.

Nu reușeam să mă mai gândesc la ceva. Capul îmi era gol. Și mă durea. Senzația permanent de vomă a devenit acută. Îmi era rău. Să bat la ușă? Și ce să le spun? De ce să grăbesc deznodământul? Ce o să-mi facă? Cine anchetează și pentru ce?

Cât timpul a trecut? …Deodată, ușa fu izbită de perete și Fritz a fost zvârlit înăuntru, pe jos. Și ușa fu din nou închisă.

-Fritz, Fritz, ce-i cu tine? ..Ce s-a întâmplat? Ce ți-au făcut? ….

A deschis ochii. Era sleit.

 -Despre banii pe care i-am primit. …Vor să știe cine e militarul. Nu le-am spus nimic. Pentru că nici nu știa. Altfel..poate le-aș fi spus, cine știe? Uită-te..

Degetele de la picioare îi fuseseră arse cu lumânarea.

 -Nu știu ce o să fie cu tine..Spune-le tot ce știi…Nu pomeni însă numele directorului Institutului de Statistică. E păcat să facem rău unui om cumsecade. Vorbește ce vrei, fie și alandala, dar nu spune nimic despre plicuri. Am spus că un soldat, pe care nu l-am cunoscut, ne-a dat bani. Numai pentru voi și noi…Atât ..Și acum lasă-mă dorm..să zac..Nu mai am putere. Nu e nimic că e noroi. M-am obișnuit doar…Mă dor picioarele…

L-am vegheat pe Fritz. Îl loviseră peste tot corpul.

Ușa s-a deschis din nou. Anchetatorul m-a tras de păr afară.

Capul îmi era încins. Fugeam de teamă că îmi va rupe părul, însuși domnul anchetator Popescu, plutonier la Comenduirea județului Golta.

Ani de zile mai târziu, am aflat că partizanii l-au împușcat la Golta, într-o seară, când se înapoia acasă.

– Cine era soldatul care v-a dat banii? Spune tot, că noi știm! Vrem doar să vedem dacă spui adevărul!

Din prima clipă mi-am dat seama că nu știe nimic.

– Nu ne-a spus cum îl cheamă. Ne-a dat doar bani, mie și lui Brauch. Asta e tot!

Asta e tot! Dumnezeii mă-tii de jidoavcă! Asta e tot?

Două perechi de palme mi-au zdruncinat capul. Obrajii îmi ardeau. M-am uitat la el: mic de statură, cu capul mare, neobișnuit de țuguiat, chel, cu buze groase. O caricatură. Avea ceva din Gogleață. O privire de viezure, viclean. Ciudat – am început, în starea în care mă aflam, să analizez detalii. La haină îi lipsea un nasture. O nouă întrebare. Și imediat răspunsul: „ Nu știu”. Altă palmă. Avea câteva pete de grăsime pe tunică. De la ciorbă sau de la vin: Nu, s-ar putea să fie sânge…Încă o întrebare. Încă un răspuns: „ Nu știu!”. Din nou o palmă. De data aceasta peste gură, Am simțit gustul sângelui pe buze. Manșetele erau roase și jegoase. Pe birou erau și niște ochelari. Din nou un răspuns. „ Nu știu!”. De data aceasta pumnul m-a lovit în piept. M-am încovoiat, o clipă. Pumni în ceafă! I-am văzut ghetele. Scâlciate. Murdare. M-am ridicat. Pumnii mi-au lovit fața. Numai să nu-mi lovească ochii. Mi-am ferit capul.

– Fentezi, dumnezeii mă-tii…fentezi? Te joc cu mine? Cine l-a trimis pe soldat? Răspunde! Cine?

– Nu știu!

-Las’ că am eu ac de cojocul tău, sfrijito! Unu e Stamate, auzi? Unul!

Îmi venea să râd. Lungano. Sfrijito. Jidoavcă, Spioano, Bolșevico…. Îmi trecu prin minte: ce de mai calități!

-Las’ că te învăț eu să zâmbești. L-ai văzut pe celălalt? Nu o să mai meargă în viața lui cu încălțări. Are Stamate sistem…O să scot untul din tine…

Deci îl cheamă Stamate…Stamate.Un nume pe care nu-l voi uita…Stamate..

Zamfire!

Un caporal voinic intră în camera.

-Ia îndreaptă-i degetele…

-Cu ciocanu, domnule anchetator?

-Nu bă, prostule! La ușă! Să scârțâie. Să le aud cum pârâie.

Apoi răstindu-se la mine:

-Cine l-a trimis pe soldat? Din ce unitate era? De unde a venit? …Pentru cine a mai adus bani? Dar scrisori? Dar pachete?

Zamfir m-a tras sălbatec spre ușă. Cu mișcări lente, plin de mulțumire, mi-a luat mâna dreaptă. Palma mea, în mâna lui bătătorită, părea o jucărie. Și-a ales cu grijă, un deget. Arătătorul.

-Ei hai, răspunde. Nu am timp de tine.

-Nu știu!

Zamfir mi-a potrivit – cu grijă – degetul în cantul ușii, apoi a început s-o închidă. Pârâitul osului l-am auzit și eu. Durerea m-a străbătut ca un curent electric. Am început să tremur. N-am strigat. Am gemut. Nu știu de ce, durerea nu era în degetul sfărâmat, ci în creier. Acolo mă ardea ca un fier roșu.

-Vorbești? Mai ai nouă degete…Vorbești? Cine e ăla care v-a adus banii? Cine l-a trimis? Cui a mai dat bani?

-Familia din București i-a trimis.Toată familia…Altceva …nu știu!

Abia am putut răspunde. Cu greu mi-am auzit chiar eu vocea.

Zamfir a dat din cap.

-Păcat de ea, domnul anchetator. Are oase de păsărică. Nu vedeți că nu simte nimic? Lăsați-mă să o ard nițel! Poate o să-și aducă aminte…

-Bagă-i al doilea deget la ușa Zamfire. Și nu-mi mai da sfaturi, că te altoiesc și pe tine…

Cu aceeași grijă, Zamfir mi-a luat palma stângă. Același deget, arătătorul. Simțeam în gură gust de sânge. Mâna dreaptă îmi atârna inertă de-a lungul trupului. Nu curgea sânge. Mă durea însă fiecare fibră din ea.

-Vorbești?

– Nu știu, domnule! Nu știu nimic din ce mă întrebați! Omul nu a vrut să-și dea numele.

Zamfir, rânjind, a început să strângă ușa. Nu știu de ce m-am gândit în clipa aceea la Sarale. La ochii ei triști. Ei îi era bine acum. Probabil că e înger. Și eu aș fi vrut să fie înger. …

Nu am mai auzit pârâitul celui de-al doilea os.

-Ți-au sfărâmat mâna?

– Nu…o nimica toată…Doar două degete…

Deci stimată doamnă, îmi înțelegeți tulburarea.
În morala religiei mele se spune: „Dacă salvezi viața unui singur om, e ca și cum ai fi salvat viața întregii omeniri”.

Am avut parte în acea Transnistrie blestemată de foarte puțini oamen, în adevăratul înțeles al cuvântului.

Tatăl dv. dr Anton Golopenția a fost unul dintre ei, care pot azi afirma, că a salvat viața unor evrei năpăstuiți, care aveau ca tovarășă de drum: Moartea.

Fie-i amintirea binecuvântată”. 

xxx

Mila ca forță de opoziție. Al doilea război mondial poate fi analizat din multiple perspective. Îndrăznesc să susțin că el a fost și un război al credințelor, mai precis, el a fost și o confruntare totală între universalismul creștin și rasism, adică între cei ce susțin viața și victoria asupra morții pe care o aduce credința în Înviere, după cum o arată Apostolul Pavel: „Dacă morții nu învie, nici Cristos n-a înviat, Iar dacă Cristos n-a înviat, credința voastră este zadarnică” (Corinteni, I: 15-16), pe de o parte,  și cei ce susțin moartea, pe de altă parte. 

În acest cadru universalismul definește situația în care „ nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”( Galateni, 3:28). E vorba deci de ideea vieții dincolo de diferențele etnice sau de gen.

Rasismul ar reprezenta, și oferim spre reflecție viziunea lui Foucault „ condiţia de acceptabilitate a uciderii într-o societate de normalizare. Acolo unde avem o societate de normalizare, acolo unde avem o putere care este, măcar pe întreaga sa suprafaţă şi în primă instanţă, în prima linie, o bio-putere, ei bine, acolo rasismul este indispensabil ca şi condiţie pentru a putea ucide pe cineva, pentru a-i putea ucide pe ceilalţi. Funcţia de ucidere a statului nu poate fi asigurată, în clipa în care statul funcţionează după modelul bio-puterii, decât prin rasism”, în condițiile în care „ moartea celuilalt nu este doar viaţa mea, în măsura în care ar echivala cu securitatea mea personală; moartea celuilalt, moartea rasei rele, a rasei inferioare (sau a degeneratului, a anormalului) e ceea ce va face ca viaţa, în general, să fie mai sănătoasă; mai sănătoasă şi mai pură”.

În acest război a intrat în luptă Maximilian Kolbe. Călugăr francisc ajuns preot catolic, tată german, mama poloneză. A povestit că fiind copil a avut viziunea Fecioarei Maria care i-a apărut apoi noaptea, având cu ea două coroane, una albă și alta roșie și care l-a întrebat dacă este de acord să poarte cele două coroane, cea albă însemnând perseverarea în puritate, cea roșie, că este posibil să devină martir. El a acceptat amândouă coroane.

Putem bănui că această certitudine a morții să fi devenit una din resursele sale fundamentale în viață și ar putea explica energia cu care a susținut numeroasele sale proiecte, dacă ne însușim ceea ce spune Ricœuer:  „Ideea că va trebui să mor într-o zi, neștiind nici când, nici cum, transmite o certitudine ( mors certa, hota incerta) prea șovăielnică pentru a nu provoca dorința – de ceea ce voi numi mai departe ( făcând distincția dintre cei doi termeni): dorința de a fi, efortul de a exista ”.

Kolbe a devenit călugăr în 1914. Un an mai târziu și-a luat doctoratul în filosofie la Universitatea Gregoriană Pontificală, iar în 1919, a primit titlul de doctor în teologie la St. Bonaventure University. Așa cum se consemnează în biografia ce se găsește pe pagina de internet a bisericii  St. Maximilian Kolbe Catholic Church din Houston, „ spre sfârșitul studiilor Kolbe a suferit prima sa criza de tuberculoză și s-a îmbolnăvit destul de mult, deseori tușind cu sânge; boala i-a perturbat studiile. De-a lungul vieții a avut o stare de sănătate precară, dar nu s-a plâns niciodată, văzând boala lui ca pe o oportunitate de  « a suferi pentru  Fecioara Maria»”.

Între 1930 și 1936 a făcut misionarism în Japonia și a ridicat o mănăstire catolică lângă Nagasaki. Alegerea locului, într-o zonă muntoasă a avut drept consecință faptul că așezământul a scăpat neatins de bombardamentul nuclear din august 1945.

Maximilian Kolbe a revenit în Polonia și s-a stabilit în cele din urmă la mănăstirea Niepokalanów, „ orașul Imaculatei”, lângă Varșovia.

A fața atacurilor la adresa Vaticanului și a Bisericii Catolice Maximilian Kolbe a devenit un activ participat al MI  (Militia Imaculata), „Armata Fecioarei Maria” care s-a ocupat de editarea unui cotidian Maly Dziennik ( Micul Jurnal), a unei reviste care avea un tiraj de un milion de exemplare, fiind extrem de influentă în mediile religioase din țară și care deținea și un post de radio religios. 

La începutul celui de-al doilea război mondial mănăstirea Niepokalanów a devenit, prin cei 650 de călugări, cea mai mare în spațiu catolicismului european. Ea a adăpostit, ajutat și hrănit circa 3000 de polonezi, jumătate dintre ei fiind evrei. Naziștii l-au arestat pe preot în cele din urmă,    l-au și ținut în detenție două luni, dar l-au lăsat liber în decembrie 1939. I s-a propus să ceară naționalitatea germană, având în vedere ascendența sa. Răspunsul său a fost: „ Chiar dacă descind  din neamul asupritorilor, acesta este un motiv suficient pentru a dori să aparțin neamului asupriților”, adică un refuz total al ideii rasiste.

În 17 februarie 1941 a fost arestat din nou de Gestapo pentru că a ascuns evrei și a fost trimis la Auschwitz, blocul 14, al celor ce trebuiau să execute muncă forțată.

În iulie 1941 trei deținuți au fost dați dispăruți la apel. Ca pedeapsă, 10 deținuți au fost selectați urmând să moară prin înfometare. Unul dintre ei Franciszek Gajowniczek a început să strige „ Soția mea! Copiii mei!”. Kolbe s-a rugat de ofițerul nazist să meargă în locul acestuia, pentru că „el are o soție și copii”. Pentru a putea aprecia cele întâmplate mă voi sprijini de o idee generală exprimată de Oliver Abel, într-o corespondență avută cu Paul Ricœur, pe tema „ce înseamnă a fi creștin”,  anume problema „ responsabilității  infinite pentru cineva care nu s-a născut degeaba”. În acest spirit îl regăsim pe părintele Kolbe, în justificarea dorinței sale de a lua locul  lui  Franciszek Gajowniczek, înțelegerea faptului că  acesta  nu s-a născut degeaba și că simbolului morții și al distrugerii lumii care era  Auschwitz, el i-a opus un principiu fundamental al vieții, mila.

Simbolic vorbind, în ideea de a salva viața, părintele Kolbe a avut curajul să înfrunte moartea și totodată să ducă o bătălie cu cei care o susțineau chiar pe terenul lor, acolo unde armele lor erau totale, a dus ideea creștină a învierii chiar în locul definit drept monopolul morții și al celor care nu credeau în noțiunea de păcat și de mântuire.  Asta explică de ce pe toată durata întemnițării părintele Kolbe și-a consolat colegii din „ buncărul foamei” prin rugăciuni și imnuri religioase.  

Celor trei deținuți care nu au sucombat pe durata celor 14 zile de înfometare, la care li s-a adăugat și preotul Maximilian Kolbe, li s-a administrat, în cele din urmă, o injecție letală cu acid carbolic.

Ar fi cât se poate de plauzibil să ne închipuim Maximilian Kolbe   a avut mereu în minte, în toată viața sa, ceea  ce Ricœur afirmă: „ Să-l iubești pe celălalt, cel care-mi va supraviețui. Această componentă agapea renunțării la propria supraviețuire completează „detașarea” de dincoace ce moarte: nu e doar o pierdere, ci câștig: eliberarea pentru esențial ”.

Situația este însă alta și absolut înfricoșătoare atunci când se pune problema morții într-un mediu carceral, în care te îndrepți spre moarte fiind constrâns de context, nu ca urmare a unei stări interioare, bolnav fiind, când vei ști că vei ajunge muribund, dar ești totodată și martor la moartea celui de lângă tine.

Cererea făcută de deținutii care au dorit ca Maximilian Kolbe să aibă un coștiug și să fie înmormântat a fost refuzată. Trupul său a fost incinerat în ziua de 15 August 1941, ziua în care creștinii ortodocși și catolici sărbătoresc „Adormirea Maicii Domnului”. Maximilian Kolbe avea 47 de ani.

Franciszek Gajowniczek a petrecut cinci ani, cinci luni și nouă zile în lagăr. Când s-a întors acasă  a descoperit că copiii îi muriseră într-un bombardament. Apoi a povestit în public că-i datorează părintelui Kolbe existența și a arătat că întâmplarea s-a propagat printre deținuți și gardieni, ea fiind prima și ultima din întreaga istorie a lagărului. A trăit toți cei 54 de ani care au urmat cu ideea vinovăției și a datoriei de a întoarce un dar, acela de a mulțumi celui care a făcut ca viața să nu-i fie luată și, ca atare, a început să facă pelerinaje mărturisind destinul și rugându-se de cei care ridicau câte o biserică să o facă în numele binefăcătorului său. 

Reverendul Thaddeus Horbowy, care a fost translatorul pe durata vizitei din 1994 a fostului supraviețuitor de la Auschwitz  la St. Maximilian Kolbe Catholic Church, din Houston, i-a declarat lui David Binder, ziarist la New York Times, iar faptul este consemnat în ediția din 15 Mai 1995 a cotidianului că Franciszek Gajowniczek „ a fost învinuit pentru asta în lagăr. A strigat că are o soție și copii, iar deținuții au devenit brutali și răi cu el. Au pierdut un preot și un confident”. 

Maximilian Kolbe a fost fost beatificat în 1971. În iunie 1979 Papa Paul Ioan al II-lea a vizitat camera de la Auschwitz unde a murit părintele Kolbe și l-a numit „Sfântul Patron al Secolului nostru dificil”. În 1982 Maximilian Kolbe a fost canonizat și este comemorat în calendarul catolic în ziua de 14 august, ziua morții sale la Auschwitz.

La 4 octombrie 1943, Himmler  a declarat  unui grup de generali SS cu privire la „anihilarea poporului evreu” că: „această pagină de glorie din istoria noastră nu a fost niciodată scrisă și niciodată nu va fi scrisă…”. Se înșela de două ori. Prima dată, că pagina la care făcea referire nu este nicidecum una glorioasă, ci una extrem de rușinoasă din istoria germană, iar în al doilea rând, că ea este scrisă și va continua să fie scrisă. Iar unul care a contribuit și va contribui la această pagină și chiar dincolo de această pagină este Maximilian Kolbe, care a acceptat să împlinească  porunca Mântuitorului: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi ” (Evanghelia după Ioan 15:12-13)

xxx

Un om al zilele noastre: Mihaela Săliștean. Mihaela Săliștean trăiește în Beclean, un orășel pe Someș cu unsprezece  mii de locuitori.  Mihaela muncește într-un magazin din oraş.  Crezul ei în viață: „ Să nu treci nepăsător când lângă tine un suflet așteaptă mângâiere”.

A început prin a cumpăra, din salariul ei, haine, rechizite, alimente pentru copii și bătrâni. A strâns fonduri pentru a ajuta un adolescent suferind după un grav accident și datorită ei acel tânăr, prin recuperare, poate face primii pași. 

A înființat apoi o fundație și adunând donații a început să ridice case. Mărturisește: „ De mic copil îmi plăcea să împart, cu cei care aveau mai puţin decât mine. Dar dăruirea cea mai intensă am simțit-o în momentul când am ridicat prima căsuță”, spune Mihaela.

Ziaristul Paul Ciurari a scris despre acest „caz”: „ În jurul copiilor s-a născut, de fapt, dorinţa neobosită a Mihaelei de a ajuta. Nu a putut sta deoparte când a văzut în ochii lor suferința. A rupt din timpul dedicat familiei, copiilor, jobului şi studiilor pentru a dărui”.

Citez din articolul ziaristului: „Întâlnirea cu Maria, o fetița care trăia, într-o casă dărăpănată, împreuna cu mama bolnavă, a impresionat-o profund. Şi-a dat seama că un ajutor în alimente sau haine e prea puţin pentru nevoile acestei familii. Mihaela a organizat șantierul, a drămuit sumele din donații şi a dus proiectul la final cu precizia unui arhitect. Lângă ea a stat tot timpul soţul care a lucrat zi şi noapte alături de muncitori. „Încet-încet, ne-am apucat de lucru, am dat tencuiala jos, am legat casa, am întărit fundația cu prietenii, totul a fost spontan”, a spus Mihaela. Asta se întâmpla în 2017.

Mihaela Săliștean a construit 4 case şi a ajutat mii de suflete. Este căsătorită și are trei copii. Ultimul a venit pe lume în 2021.

xxx

Unde este omul? René Robert avea 85 de ani când a murit. Timp de 50 de ani i-a fotografiat pe dansatorii și muzicienii de flamenco. În 2015 mărturisea, cu ocazia Festivalului Flamenco de la Nîmes : „am fost captivat de forța, de nervi, de lipsa expresivă de jenă a acestor artiști, de modul lor de a aduce pe masă tragedie, durere, suferință, dar și vitalitate vesela, ritmică, obraznică, senzuală”. Fotografia ilustrată în ediția din 27.01. 2022 a cotidianului francez „ Le Monde” îl prezintă pe cel în cauză cu acea ocazie.

„Fotografiile mele caută să arate momente de emoție, de frumusețe și, totuși, blochează mișcările, aduc la tăcere cântarea și chitara” declara artistul.

Michel Mompontet, ziarist la „Le Figaro” , l-a cunoscut bine pe artist și-l descrie prin câteva cuvinte, „amabilitate”, „delicatețe”, „discreție” și amintește că   „rămăsese pe film, a refuzat până la capăt evoluțiile tehnologice. Pentru el alb-negru este culoarea flamenco. El a spus „Am talentul să aștept momentul potrivit”. Aceste fotografii au spus ceva la fel de profund precum arta produsă de artiști”.

În seara zilei de  19 ianuarie René Robert a ieșit să se plimbe pe rue Turbigo, în centrul Parisului. A căzut și nu s-a mai putut ridica. Timp de nouă ore nici un trecător nu i-a venit în ajutor în noaptea aceea.  Singurul care s-a îndurat de el a fost un om al străzii care a chemat salvarea. A fost prea târziu. Prietenul său Michel Mompontet susține că artistul „ a fost asasinat în plin Paris de indiferența trecătorilor” și se întreabă: „ Cum am ajuns să uităm de fundamentele pe care stă umanitatea?”.

Ziaristul ar dori să-l întâlnească pe acest om al străzii care a fost „singura ființă umană care i-a sărit în ajutor”.



Facebook

De la taxi la Uber. O mărturie personală

Ceea ce numim cunoaștere sociologică implică adesea premize teoretice, care se vor validate. Sau teme de cercetare impuse pe hârtie. Și dacă am inversa demersul? Este fascinant să pleci într-o plimbare pe stradă și să descoperi o tematică sociologică la care nici nu te-ai gândit. În fața căreia nu ai ...

Trans-știința

Se pare că realitatea pe care nu numai că o percepem astăzi, dar chiar o creăm în măsură semnificativă, a devenit mai complexă decât orientările științifice dominante. Ceea ce numim astăzi cunoaștere științifică pare să nu ne mai ajute în înțelegerea complexității, atât a realității obiective, cât și a subiectivității. ...

Sociologii români și problematica romilor[1]

Discuția declanșată de Institutul de istorie m-a pus pe gânduri. Rezultatul este un eseu mai larg decât mă așteptam. Dezrobirea. Institutul de istorie al Academiei a prezentat 5 comunicări despre una dintre schimbările sociale importante ale istoriei României: abandonare ”robiei”. Un proces social-politic și cultural extrem de important care a avut ...

Interviu cu Emanuel Copilaș – “Integrarea României în sfera de influență sovietică (1944-1947) perspective internaționale și locale”

Felicitări pentru publicarea volumului! Vă rugăm să ne spuneți care au fost premizele publicării acestui volum? Inițiativa volumului s-a conturat pornind de la un capitol de carte, publicat în cadrul volumului colectiv intitulat Panorama comunismului în România. Volumul, coordonat de către scriitoarea Liliana Corobca, a apărut la editura Polirom în ...

Elevarea spirituală

În general, se crede că omul are trei nevoi elementare, fără de care nu are nici o șansă de supraviețuire: hrană, adăpost și îmbrăcăminte. Desfășurarea vieții umane, ne dezvăluie că niciuna dintre ele nu se satisface, adecvat naturii sale, prin oferta directă a mediului său natural de viață. În condiția ...

Manifestare științifică organizată de Agenția Națională pentru Romi „Dezrobirea romilor şi semnificaţia sa pentru minoritatea romă şi societatea românească”

În data de 20.02.2024, a fost organizat evenimentul „Dezrobirea romilor şi semnificaţia sa pentru minoritatea romă şi societatea românească”, Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române. Manifestarea științifică a fost organizată de Agenția Națională pentru Romi, sub egida Academiei Române și a fost ocazionată de Ziua Dezrobicrii Romilor din ...

Interviu cu Emanuel Copilaș – “Educaţie pentru societate : in memoriam Robert Reisz”

Silviu Rogobete și Emanuel Copilaș (coordonatori) (2023) Educaţie pentru societate : in memoriam Robert Reisz, Editura Universității de Vest, Timișoara Felicitări pentru publicarea volumului! Pentru început vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre personalitatea științifică a Profesorului Robert Reisz! Robert Reisz a fost, în primul rând, o persoană curioasă, înțelegătoare ...

NOUA LEGE A PENSIEI: un moment al SPERNȚELOR sau al ADEVĂRULUI?

Ieri, la Realitatea a fost o nouă discuție pe tema pensiilor. De 3 ani, aproape zilnic, sunt discuții pe metodologia calcului pensiilor. Concluzia discuțiilor din ultimii ani de dezbatere a fost că pensiile sunt foarte scăzute și, desigur, e necesar o creștere a lor. În plus, sistemul este plin de ...