„ și iată o femeie cananeiancă, din acele ținuturi ieșind striga zicând: Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea este chinuită de demon! El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.

Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela!” ( Matei, cap.15, 22-28).

Prima idee: Încrederea în Mântuitor și implicit în puterea  sa de a vindeca.  A doua idee: umilința de care femeia dă dovada. A treia idee: Mântuitorul îi confirmă femeii așteptările și adevărul prin aceea că  îi vindecă fata. Martorii neutri ai evenimentului au astfel dovada că Iisus este mesia și ajung să-și însușească valorile lui. Biblia ecumenică (ediția pe care o consult, cea din 2012) oferă trei interpretări pentru momentul în cauză, una fiind aceea a unui exercițiu de pedagogie socială. Într-o cultură focalizată pe ideea de popor ales, Mântuitorul se plasează inițial, am spune astăzi, „corect politic”. Credința și umilința, reperele valorice ale lui Iisus,  asumate de acest dublu minoritar, și femeie și fenician, îl conduc pe Mântuitor în a pune între paranteze reprezentarea legată de poporul ales, iar locul  diadei  evrei-neamuri este ocupat de diada creștin-necreștin. În urma evenimentului, nu mai putem vorbi nici de minoritar și nici de popor ales, ci de un subiect în relație cu un adevăr.

În prelegerile ținute de Taubes la Centrul de Cercetări al Comunității de Studii Evanghelice din Heidelberg, înainte de a muri, în 1987,  (în paranteză fie spus, uluit am fost când am aflat că evenimentul în cauză s-a petrecut în pauzele dintre sedințele de chimioterapie),  este amintită distincția operată de Martin Buber între ,,credința în Iisus” și ,,credința lui Iisus”.Într-un comentariu pe aceeași temă, Agamben susține că  avem de-a face cu o contrapunere dintre ,, emunà ebraică, încrederea obiectivă și imediată în comunitatea de care aparținem și pistis greacă, adică faptul de a recunoaște în mod subiectiv ca adevărată o credință la care ne convertim”.

Povestea este mai veche. La greci ea apare sub forma dezbaterii cu privire la ce înseamnă  filosofia, adică  ,, acea formă a gândirii care îşi pune întrebări cu privire la ce anume îi îngăduie subiectului să aibă acces la adevăr, acea formă de gândire care încearcă să determine condiţiile şi limitele unui acces al subiectului la adevăr”( Foucault). Și tot de la Foucault citire, spiritualitatea este  ,,ansamblul acestor căutări, practici şi experienţe care sunt purificările, ascezele, renunţările, convertirile privirii, modificările existenţei etc. şi care constituie, dar nu pentru cunoaştere, ci pentru subiect, pentru însuşi fiinţa subiectului, preţul care trebuie plătit pentru a putea accede la adevăr”. Totul ține așadar de un examen de conștiință.

Modernitatea aduce prin Kant renunțarea la examenul de conștiință drept precondiție la accesul la adevăr. Cunoașterea lumii externe solicită criterii atât de complexe care ar face inutilă cerința autocunoașterii. Așa se face că se ajunge ca astăzi subiectul să nu-și mai pună problema calității sale în câmpuri în care adevărul nu se poate susține altfel, cum ar fi spre exemplu, educația, cultura, religia și politica. Pot fi ele tratate ca și cum ar fi domenii ale naturii?  Putem fi funcționaliști atunci când vorbim despre educator, ca în analizele de sociologie a educației, în afara studierii relației  subiect-adevăr ce definește statutul de cadru didactic? Putem, numai că eu  găsesc aceste analize riscante prin normativitatea de la care pleacă, care nu exprimă decât o judecată de valoare a cercetătorului. Poți susține importanța schimbării sociale pe care ar trebui să o producă elitele fără a ține cont de relația intimă de tip subiect-adevăr, de capacitatea de producere a examenului de conștiință, cea  care ar trebui să definească statutul de membru al elitei, pe de o parte, de existenţa /inexistenţa unor comunităţi de cunoaştere pe de altă parte? Adică, în vorbele lui Foucault, în afara spiritualității?

Funcționalismul își fixează drept țel „performativitatea sistemului” (conceptul aparține lui Lyotard), dar nu știu cum se face că în spațiul nostru el are prostul obicei de a fi lacrimogen și intransigent în același timp, atunci când cade pe mâna unor „directori de conștiință” care identifică ideile juste şi sistemele de care ele aparţin. Ideile juste sunt de fiecare dată, ne spune Deleuze ,, nişte idei conforme cu nişte semnificaţii dominante sau cu nişte cuvinte de ordine prestabilite, ele sunt întotdeauna nişte idei care verifică ceva, chiar dacă acest ceva este doar de ordinul viitorului şi chiar dacă acest viitor este însuşi viitorul revoluţiei. În timp ce ,,pur şi simplu idei” înseamnă devenire-prezent, bâlbâială în idei, ceva ce nu se poate exprima decât sub forma de întrebări, care fac, mai curând, să tacă răspunsurile”. Directorii de conştiinţă sunt cei care încalecă subsistemele precum o fac jocheii la curse, dând cu biciul şi fixând ritmul prin care să se prindă din urmă progresul, aflat şi el în plină viteză.

Aceeași chestiune a reprezentării și același transfer al credinței sunt cunoscute și în management, atunci când se spune că un manager de succes construiește o cultură a organizației orientată spre succes, prin migrarea valorilor şi principiilor sale spre angajați. Această idee fundamentală a ceea ce stă la baza succesului este și cea prin care Peters și Waterman au explicat performanța acelor companii americane care timp de douăzeci de ani, cu consecvență, au obținut un profit anual  de un miliard de dolari. Nu întâmplător ei au abandonat căutarea explicației în analizele contabile și în planurile managementului strategic și au identificat succesul în caracterul cu totul special al fondatorului firmei.

Relația dintre ,,credința în” și ,, credința lui” a fost identificată și la nivel macrosocial, în diferite formule de guvernare. Argumentul adus de Stalin fiului său prin care i-a refuzat acestuia purtarea numelui de „Stalin” pe considerentul că el însuși abia reușește să se ridice la nivelul acestui nume, ține de elementul de simbol pe care cele două credințe îl susțin. În corespondența sa trimisă din Praga către ,,Lumea românească”, pusă în valoare de Zoltan Rostas (,,Vreau şi eu să fiu revizuit- Publicistica din anii 1937-1940”, Antologie de Zoltán Rostás, ed. Paideia, 2010) Mihai Pop este îngrijorat de ,,re-nașterea” națiunii germane. Căci odată cu punerea economiei pe picioare, credința în Hitler face ca tocmai credința lui Hitler să fie asumată și internalizată de către germani și atinge apogeul prin victoriile militare. ,,Popoarele sunt delicte de imaginație”  ne spune Deleuze. Mihai Pop aprecia că mitul lui Hitler ar putea fi spulberat printr-o înfrângere militară și cu asta s-ar termina și cu credința lui.  

„„Dumnezeu nu există!”. „Dar brânză există?” întrebă învățătorul din spatele sălii” ”. Acest schimb de replici a fost „pescuit” la o ședință de învățământ politico-ideologic, în primii ani ai revoluției bolșevice și el a fost consemnat de Ilf și Petrov în ,,Atitudine disprețuitoare despre stomac”. De el mi-am adus aminte când am intrat într-o alimentară în vremurile din Vechiul Regim și am găsit, spre surpriza mea totală, vitrina plină de brânză Rockfort. Brașovul avea vreo 360000 de locuitori, din care o treime erau muncitori. Gândul că seara, în familiile muncitorești locale urma să se mănânce ,,delicatețea”  aceea cu gust de mucegai și aromă de șosete de constructori de locuințe,  era de tot hazul. Cu brânza în geantă am luat mașina de Poiana Brașov spre a mă întâlni cu Noica.

Am fost două ore numai noi doi. Mi-a dat să beau coniac. Am fost întrebat dacă le am cu  greaca, latina, ebraica. La răspunsurile mele negative m-a întrebat dacă partidul comunist m-a împiedicat să le cunosc. ,,Nici vorbă”, am spus. M-a întrebat cum stau cu citirea marilor filosofi în germană. Cum și aici răspunsul a fost negativ, iarăși a pus problema dacă partidul m-a împiedicat în  această direcție.  Apoi a luat-o cu literatura. Aceeași întrebare, același răspuns din partea mea că nu stau foarte bine și că partidul nu m-a blocat. Regândind momentul după ani în paradigma Hobbes-Locke, am înțeles că eu nu eram în spațiul libertății pentru că eram incapabil să-mi propun scopuri autonome, să definesc ,,pliul ultim”, așa cum îl înțeleg postmodernii ,, acela al înseşi liniei Exteriorului pentru constituirea unei ,,interiorităţi de aşteptare””, nu posedam o artă de a trăi, eram doar un ațâtat și grăbit, vorbind în termenii teoriei operantului condiționant.

,,Vezi tinere, dumneata trăiești în cea mai bună din lumile posibile!”. Eu am crezut că nu aud bine, în casă era frig și stăteam prost și cu brânza. ,, Să faci politică ca pe vremuri, să nu știi ce iese, dacă iese ceva, ei bine, o fac alții pentru tine și ai scăpat de beleaua asta! Să umbli după avere, să fii speriat că ai putea să o pierzi sau să fii frustat că altul e mai bogat, ai terminat și cu necazul ăsta! Să te plimbi prin toată lumea, să nu știi ce ai văzut, unde ai văzut, la ce ți-ar folosi, ai scăpat și de obsesia asta! Și acolo unde ai putea să fii cineva și să faci ceva, în domeniul culturii, ai dat cu piciorul!”. Eram uluit. ,,Noi, când eram tineri, ne gândeam că nu ne-am dus pe front să ne dăm viața pentru țară, că nu am făcut Marea Unire și uite așa am ajuns să ne gândim să facem ceva în cultură”. Îl întreb: care noi? ,,Păi, Eliade, Vulcănescu, Cioran, Eugen Ionescu”. Îl întreb și ce vârstă aveați? Mi le înșiruie pe toate, șaptesprezece ani, nouăsprezece, nu știu care douăzeci și unu. ,,Și cum, la vârsta aceea v-ați gândit să vă dați viața pentru țară?”. ,,Da, povestea o găsești în ,,Jurnalul adolescentului miop”. Apoi îmi spune despre ,,întâlnirile” cu Eminescu, Hașdeu, Iorga și cât de „monstruoși” sunt înaintașii ăștia. Eram turtit de cele aflate, omul era autentic, totul era credibil la el, ce spunea și cum le spunea.  Când după mai bine de douăzeci de ani am citit dezvoltarea ideii de parrhêsia: a spune totul cu francheţe, deschidere a inimii, deschidere a cuvântului, deschidere a limbajului, ,, adevărul pe care ţi-l spun îl vezi în mine”, m-am gândit la Noica. Atunci avea în minte să găsească  o sută de tineri, să facă o școală cu care  să spulbere Europa secolului XXI. Eu eram la nivelul brânzei și al sulurilor  de hârtie igienică  înșirate pe o sfoară și aia petrecută cu mândrie în jurul gâtului, (cam cum arată femeile din Hawai, cu deosebirea că ele se împodobesc cu flori) și Noica îmi vorbea să fac ceva semnificativ cultural pentru țară, ca o formă de împlinire personală. Mult mai târziu am asociat ideile lui Noica cu cele ale lui Derrida, a faptului că suntem între două moșteniri, iar conceptul de „urmă” al acestuia (,,o supravieţuire a cărei posibilitate vine din capul locului să disloce şi dez-ajusteze identitatea cu sine a prezentului viu şi a oricărei efectivităţi”) l-am asociat cu viziunea lui Walter Benjamin: ,,imaginea noastră despre fericire este într-o relație indisolubilă cu imaginea mântuirii”. În memorie mi s-a întipărit o intuiție a dezastrului în care mă aflam ca ființă istorică. Înțeleg azi că și cunoscutul filosof era bântuit de o neliniște legată de faptul că nu aprecia pesemne  „urma” sa ca fiind suficient de consistentă și ar fi dorit să o salveze prin crearea  unei comunități de cunoaștere, în care ideea asociată „viului”, adică „elevului”, ar fi avut mai mari șanse de a răzbate în timp.  

România deleuziană ar fi arătat altfel dacă nemții nu și-ar fi abandonat credințele iluministe în favoarea credinței într-un om, dacă am fi avut posibilitatea de a învăța despre relația dintre subiect și adevăr, dacă am fi avut posibilitatea să ne alegem învățătorii care să ne alfabetizeze și să ne convertească la credințele lor, făcând să apară comunități de cunoaștere și, pe baza lor, competitive școli de gândire. În loc de toate acestea avem o multitudine de directorate de conștiință, înflăcărați actori ai lumii spectacolului.