Să ne amintim de Camus: ,,Nu există decât o problemă cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu a fi trăită înseamnă  a răspunde la problema fundamentală a filosofiei”.

După  absolvirea facultăţii am ajuns la ,,Proiect” Braşov. Am ales oraşul, nicidecum proiectarea. În primăvara ultimului an, aterizam, împreună cu prietenii, pentru prima dată în Braşov, ca suporter al Sportului Studenţesc. Noaptea de dinaintea plecării a fost dedicată pokerului. Cazinoul a fost, ca întotdeauna, camera în care îmi duceam zilele. Eu nu practicam acest sport, care prin comparaţie cu tarocul, (moştenirea ludică  din familie şi pe care l-am învăţat odată cu alfabetul),  îmi apărea a fi un joc de golani cu ştaif. Dacă la asta mai adaugi  măsluirea cărţilor plus scenografia care era pusă în funcţiune pentru ,,dezbrăcarea” invitatului, ai în faţă un întreg, pe cât plin de haz, pe atât de dezamăgitor etic. De noţiunea de ,,păcat” nu auzisem încă, astfel că trăiam în sfera dreptului natural, în care nu contează ce mijloace foloseşti pentru atingerea scopului. Nu citisem un rând din Biblie, la slujbe nu am mers niciodată, nu le vedeam rostul şi eram şi obosit. Seara zilei de sâmbătă o dedicam  fie bibliotecii de stat, ce era deschisă până la zece înspre noapte, fie cinematecii, fie teatrului, iar dacă nu era nici una din astea, pierdeam vremea prin speluncile din cartier, în căutarea spiritului  revoluţionar al clasei muncitoare.

Am lucrat la ,,Proiect Braşov” sapte ani, ani ce m-au marcat profund, Din bucuria pe care am trăit-o în  studenţie nu a rămas  mai nimic. Am fost martor la trei sinucideri. Şi asta nu a fost totul.

Primul  care şi-a luat viaţa a fost un arhitect în jur de patruzeci de ani. Divorţat, cu un copil, venea des în biroul unde eram, la un prieten. Împreună puseseră la cale o metodă de a identifica numerele care urmau să fie câştigătoare la loto. O ţăcăneală! Au început prin a reface istoricul extragerilor loto cu nu ştiu câţi ani în urmă. Acestor frecvenţe simple le-au urmat analizele complexe: secvenţele de două numere cel mai des extrase, apoi trei numere, apoi patru numere, apoi numere care apar cel mai puţin, apoi numere care se ,,urăsc” şi care niciodată nu vor fi împreună, apoi secvenţe de două numere care se ,,urăsc”, şi aşa mai departe. Pentru cei doi, totul devenea o piesă de teatru în care numerele erau personaje care  interpretau nişte roluri. Energia consumată cu aceste analize se întindea pe durata nopţilor unei săptămâni, aşa că cei doi  ajunseseră să viseze numere, iar când se întâlneau îşi destăinuiau visele şi în loc să joace pe formula rezultată, jucau ce doreau visele, erau reprezentanţii lor – visul era clientul-, negociau între ei şi pierdeau  mereu. Totul a durat până în ziua în care arhitectul  şi-a pus capăt zilelor cu ştreangul atârnat de clanţa uşii. Cum eram apropiat de ei, asistând la dezbaterile legate de probabilităţi şi statistică, moartea arhitectului m-a apăsat zile întregi: ,, Oare Cum se moare?/ Aşa cum cade o căpşună-n apă/ Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă? Oare Cum se moare?”.

Nu a trecut mult timp şi un tehnician de la ,,termice”  a făcut acelaşi lucru. Tocmai divorţase. Cică s-ar fi apucat şi de alcool sau ăsta fusese motivul divorţului, nici nu are vreo importanţă.  Soţia lucra în institut. Îi surprindeam uneori discutând aprins pe culoar. După sinuciderea fostului soţ,  o vedeam pe doamna în cauză, stând de vorbă cu colegele, încercând să se justifice. Bănui ce sentiment copleşitor o apăsa!

Apoi s-a sinucis o tânără desenatoare, Brunhilde, nume mitic, predestinat decepţiei în dragoste. Săsoaică, pistruiată, blândă, cu ochi superbi, albaştri şi care, atunci când mă întâlnea,  se oprea şi mă întreba ,, ce mai faceţi? ”. Nu avea prieten. Eu însă aveam o conştiinţă clară a limitelor, cea  pe care o dobândeşti  la concertul de Crăciun  de la Biserica Neagră, când  îi vezi pe ,,ceilalţi”, reprezentanţii unei istorii crepusculare ce ţin de o altă lectură, ajunsă arhetipală,  iar tu eşti fiul nelegitim al mobilităţii sociale. Răspunsurile pe care le primeam la atractivitatea pe care o generam fără voie  mă tulburau, căci eram foarte lucid cu privire la situaţia mea. În afară de suflet nu aveam nimic. Mă împotriveam iluziilor născute din dorinţe.  

Într-un oraş definit prin trecutul său antreprenorial, într-o cultură impregnată de valori materiale, intrat într-un loc de muncă pragmatic, eu nu mă regăseam, eram fiinţă, dar nu aveam loc, suspendarea pură! În Braşov venisem cu geamantanul şi-l lăsasem în gară. Locuiam împreună cu un cuplu şi cu un alt coleg în camera de trecere dintr-un apartament de două camere. În cealaltă cameră stăteau alţi trei colegi de institut. Mâncam la o cantină muncitorească.

La asta se cuvine să adaug un fapt ce ţine de propria biografie. Agamben, plecând de la Aristotel, defineşte două tipuri de potenţe: ,,aceea generică, ca atunci când zicem că un copil poate deveni gramatician, strungar sau pilot şi ceea efectivă ( sau după exis ), care îi revine aceluia care are deja în act aceste determinaţii. În cazul primeia, trecerea la act implică epuizarea sau distrugerea potenţei, în cea de-a doua, în schimb, avem mai degrabă o conservare a potenţei în act, o potenţă care se dă ei înseşi”. Intuiam ca sunt angajamente care te pot zdrobi şi angajamente prin care te defineşti. Eu nu ştiam  ce resurse am, dacă aş fi intrat într-o relaţie şi mă temeam de a nu fi consumat de ea.

Azi am conştiinţa clară că astfel stau lucrurile, căci văd în jurul meu oameni care s-au prăbuşit în căsătorie sau în profesie sau în credinţă, transformându-le pe toate în moduri ritualice de a fi. Sfârşitul vieţii va reprezenta  singura schimbare esenţială care li se poate întâmpla de foarte mulţi ani încoace.

Aşa am suspendat orice gând legat de asumare.  După mulţi ani, citind din Martin Buber despre cuvântul fundamental Eu-Tu care  ,,poate fi rostit cu întreaga fiinţă”, am înţeles că într-adevăr, în acel moment, eu nu puteam rosti cu întreaga fiinţă cuvântul fundamental ,,Eu-Tu”. Asta explică de ce nu am dat curs aluziilor foarte discrete de altfel, ale tinerei săsoaice. Din adolescenţă dobândisem arta eschivării, de a  mă proteja, fără a răni. Când am auzit însă  că s-a aruncat de la etajul VII al blocului, am ajuns în câmpul întrebărilor neliniştitoare: port eu vreo vină? Dacă aş fi răspuns privirii, oare cea în cauză s-ar mai fi sinucis? Nu aveam de unde să ştiu că există în viaţă  situaţii de joc de sumă nulă, în care dacă nu faci bine, faci rău.

Am conştientizat de la bun început că între limbajul meu interior şi cel solicitat de câştigarea existenţei exista o diferenţă uriaşă. La presiunile la care eram supus în  acest proces de învăţare, răspundeam prin apărarea idolilor din facultate, a lui Marcuse şi Erich Fromm, a versurilor  de dragoste din ,,Cantos”-urile lui Ezra Pound şi  din Robert Desnos,  cu al său, ,,atât de mult te-am visat”, a prozatorilor ruşi. Nu eram unicul  care alesese soluţia asta. Când valori şi principii învăţate şi devenite lăuntrice nu pot fi folosite în practicile reale din viaţă, asta se numeşte anomie, după Robert K.Merton. Acolo eram. Şi nu eram singurul.

Fiecare proiectant trebuia la finele lunii să completeze o fişă în care urma să precizeze orele pe fiecare proiect la care lucrase. Am avut mereu spaima acestui moment. Reuşeam ,,să trăiesc” pentru că primeam ,,zile şi ore”, de la colegii mei arhitecţi,  o chestie absolut teologică. ,,Proiect” Braşov funcţiona pe ceea ce azi se numeşte ,,modelul matricial”, o sinteză între birocraţie şi organizare pe bază de proiecte.

Organizarea birocratică presupune specializări, totul construit pe verticală: specialiştii erau grupaţi pe colective, fiecare colectiv din cadrul unei specializări avea un şef, iar colectivele intrau  în cadrul unei secţii, iar fiecare secţie avea la rândul ei un şef, iar peste şefii de secţie era directorul tehnic şi deasupra lui, directorul general.

Această structură era segmentată prin apariţia proiectelor care erau conduse de un arhitect şi care îşi lua colaboratorii de care avea nevoie din cadrul colectivelor. Altfel spus, proiectele se realizau prin cooperarea dintre specializări, astfel că la un proiect lucrau un arhitect, un inginer de rezistenţă, unul sau mai mulţi de la instalaţii, geo, topo, economişti etc. cu ajutoarele lor, tehnicieni şi desenatori.

Se creea astfel posibilitatea ca un angajat să aibă simultan doi şefi, pe şeful de proiect şi pe şeful de colectiv încălcându-se principiul lui Fayol de organizare a muncii. Faptul era speculat de unii dintre proiectanţi. De aici orientarea vizibilă  a managementului spre control. În cei şapte ani cât am lucrat acolo am întârziat cinci minute. Întârzierile se sancţionau cu penalităţi la salariu. La fel, tot ce depăşea trei ore învoire pe lună însemna penalitate la salariu.

Acest mecanism disciplinar avea o dublă funcţie. Prima, aceea de a asigura capacitatea de a face faţă unei sarcini formidabile. În anii aceia se ajunsese ca un bloc de douăzeci de apartamente să fie proiectat într-o zi de muncă, adică în opt ore. Este adevărat că se lucra pe proiecte tip, adică având aceeaşi logică, dar proiectele trebuiau ,,rescrise”, pentru că cotele geo erau altele. Nu existau calculatoare sau ceva similar  care să producă  automat transformarea proiectelor. A doua, pentru a se semnala în permanenţă prezenţa autorităţii.  

Am asistat în şapte ani la implementarea  a patru sisteme de control: semnarea condicii în birou, prezenţa unui membru de la tesa la capătul culoarului, pentru a consemna întârzierile,  semnarea condicii la poartă şi, în final, folosirea cartelelor şi a ceasurilor. Inovarea în domeniu  era opera managementului. Filtrele sociale nu-i blocau pe egolatrii în a ocupa funcţii de conducere, tocmai pentru că fundamentul sistemului era centrat pe autoritarism. Cultura organizaţională era pragmatică, deci masculină, adică feed-back rapid în muncă şi risc crescut şi  caracterizată prin distanţă mare de putere. Sarcina uriaşă  genera erori  şi deseori am asistat cum un director ,,distrugea” câte un proiectant pe culoar. Trebuia să dispui de forţă ca să rezişti unei asemenea întâlniri. Nici vorbă de a analiza contextul în care s-a produs greşeala şi de a  se ajunge la îmbunătăţiri de sistem. Omul era vinovat, cu el începea şi cu el se sfârşea vina.

Azi nu se vorbeşte deloc de spaimele lui Ceauşescu. Ironie: sistemele totalitare ajung să fie sensibile la factorul uman, doar dacă în cauză este starea conducătorului. Vorbim deci de tema celor două trupuri ale regelui. Ghinionul momentului politic a constat, că în acel context istoric, conducătorul ţării era o persoană anxioasă şi nevrotică, al cărui suflet făcea faţă cu greutate complexităţii sistemului.  Spaimele lui Ceauşescu s-au materializat prin controlul total prin decizie şi prin implicare în amănunt. Macheta oraşului, să fi fost opt metri pe opt metri, sau zece pe zece,  a fost făcută într-o zi şi o noapte, pentru că liderul politic, neputând citi planurile, trebuia să se folosească de un asemenea instrument.  Patru sute de oameni au fost implicaţi în tăiatul polistirenului pentru blocuri şi în  făcut căsuţe din chibrite lucrând non-stop, asta da nebunie!  Ăsta este unul din multele exemplele generatoare de  mari presiuni inutile. Cum să explici starea de azi a ţării, când pibul a crescut în ultimii 25 ani de şase ori, în timp ce producţia generală nu a atins nivelul lui 89, decât prin risipa de muncă care era atunci?

Atât sarcina de muncă uriaşă ce apăsa asupra  proiectanţilor (am întâlnit la ,,Proiect” Braşov profesionişti excepţionali şi nu îi am în vedere doar  pe arhitecţi, ci şi pe inginerii de rezistenţă sau pe cei de la instalaţii), cât şi mecanismul disciplinar dus la extrem au creat o presiune foarte mare pe om. Termenele de predare erau foarte scurte şi ţin minte că  după o predare, nu se mai putea lucra a doua zi, Toţi eram  prăbuşiţi. Săptămână de lucru era de patruzeci şi opt de ore, dar cu două săptămâni înainte de predarea lucrării te prindea noaptea. Am părăsit ,,Proiect” Braşov golit pe toate planurile.   

După plecarea mea din institut, alţi doi oameni şi-au pus capăt zilelor. De fapt, nu după mult timp,  toată acea lume ,,s-a sinucis”. Vechea ordine socială s-a prăbuşit pur şi simplu.

Or la acest efort real se adăuga o solicitare de alt ordin, din alt câmp. E vorba de ceea ce Foucault numeşte absenţa recunoaşterii eficacităţii muncii din cauza că ea se întemeiază pe o transcendenţa  etică: ,, De la izgonirea din rai, munca-pedeapsă a dobândit valoare de penitenţă şi putere de răscumpărare. Nu o lege a naturii îl obligă pe om să muncească, ci efectul unui blestem”. Această valoare etică devenea totodată un ataşament politic faţă de guvernare. Trioul  ,,declamaţia etică  – disciplină – loialitate politică” era fundamentul pe care funcţiona acea societate. Nu găsesc nici o explicaţie raţională de ce, după cutremurul din 1977, a trebuit să stăm mai bine de o lună de zile dacă nu chiar două, cu program extins cu două ore şi jumătate, în condiţiile în care în institut nu era de lucru.  De regulă, mecanismul birocratic debuta cu încetineală până ajungea să stabilească investiţiile din cursul anului. Cutremurul a făcut praf planul şi modificarea  a solicitat timp. Abia prin iunie s-a început cu adevărat munca. Am simţit acele ore drept pedeapsă pentru că eram vii şi nu muriserăm! Traumei sociale  i s-a răspuns printr-o triplă simulare, a muncii, a solidarităţii şi  a loialităţii politice, iar discursul performativ (că cele spuse se realizează de la sine) a căpătat note din ce în ce mai tari şi demotiva pe toată lumea.  

Nu cunosc studiile legate de cuplu şi de familie în Vechiul Regim. În acei ani, ca de altfel şi în lume, asistăm la decuplarea sexului de dragoste. Legea privind interdicţia avortului a creat o mare problemă, anume ajungeai să ai familie, sărind din sexualitate, peste dragostea, direct în faţa ofiţerului de stare civilă. Orice atracţie  biologică ameninţa să devină un angajament în faţa statului. Te căsătoreai şi ajungeai să faci dragoste cu cineva pe care nu-l iubeai, asta da pedeapsă! Un regim ateist care a ajuns să impună idealul pe care îl promova biserica, acela al unei sexualităţi doar cu rost de procreare. Dragostea era văzută în termenii în care o descrie Lawrence, citat de Deleuze şi Guattari: ,, dintr-un proces, noi am făcut un scop; sfârşitul oricărui proces nu este propria sa continuare la nesfârşit, ci împlinirea sa…Procesul trebuie să tindă spre propria sa împlinire, nu spre cine ştie ce oribilă intensificare, spre cine ştie ce limită infiorătoare, unde sufletul şi trupul sfârşesc prin a se nimici”. Oare de ce din cele zece cupluri de colegi căsătoriţi, după zece ani nu mai ,,funcţiona” decât unul? Şi de ce după schimbarea de regim, am asistat la atâtea divorţuri?

Pe acest fond, al muncii care apăsa şi al familiei care solicita,  au apărut sinuciderile. Erai o firmă care presta o activitate la stat şi o altă activitate în sfera privată. Bănui  că bărbaţii  care s-au sinucis nu au mai acceptat ideea că trebuie să trăiască doar pentru a munci şi au eşuat şi în capacitatea de ,,a fi” în familie. Ca atare, orice defecţiune în suportul relaţional îi putea conduce, pe cei sensibili, la disperare. Bănuiesc că fata a făcut-o din motivul că nu credea că cineva o va iubi vreodată şi  că va putea fi ,,înrolată”. Acelaşi gest, motive total opuse. Un numitor comun: absenţa  dragostei la oameni singuri care mărturiseau, vorba lui Camus, ,,o luciditate în faţa existenţei”, şi care recunoaşteau că trăiesc  într- o lume ,,lipsită de iluzii şi de lumină”, ,,fără amintirea unei patrii pierdute” şi fără ,,speranţa într-un pământ al făgăduinţei”.

Toţi fiind prinşi în acelaşi mecanism, nu puteai avea pretenţia să fi ajutat. Faptul că eu nu am ajuns în această situaţie – puteam cu uşurinţă să fiu oricând în locul oricăruia dintre cei trei –  a ţinut de doi factori.

Primul, extraordinara şansă de a fi avut  colegi admirabili care au creat o subcultură distinctă, autonomă, centrată pe viu. Gratitudinea este memoria morală a omenirii, spune Simmel şi nu am încetat niciodată să le-o arăt.

O paranteză: sistemul de repartizare a oamenilor, prin obligaţia întreprinderilor de acceptare a absolvenţilor, avea un avantaj, – micşora starea de incertitudine legată supravieţuire -, dar producea şi un dezavantaj, lăsa la voia întâmplării partea ascunsă, dar extrem de importantă în reproducerea economică, anume crearea unei  culturi organizaţionale  coerente. Era o întâmplare dacă un colectiv era ,,fain” sau nu. În plus, sistemul de repartizare anula din start elementul vocaţional, iar  acest fapt, în condiţiile producţiei de ,,arhitectură”  producea efecte din cele mai diverse. Dacă ar fi fost  mulţi arhitecţi talentaţi, i-ai fi ,,omorât” cu proiectele tip şi te-ai fi confruntat cu tot felul de frustrări. Dacă nu aveai arhitecţi talentaţi, nu aveai cum să realizezi proiecte generoase, de tip unicat, precum construcţiile din centrele civice ale oraşelor, unde s-au pierdut şanse formidabile de exprimare arhitecturală.

Al doilea factor care  mi-a permis supravieţuirea a fost sportul. Am început cu înotul, am continuat cu skiul şi apoi cu karate. Iar vara, nudism la Costineşti, încercând visul  niciodată atins, acela de a sta o lună pe plajă, făcând, ,,avant la lettre”, adică înaintea lui Jean-Claude Kaufmann, ,,sociologia sânilor goi”. Sânilor goi le ofeream pe plajă, în ,,kata”, coregrafiile trupurilor noastre, eternul joc al seducţiei.

Spune acelaşi Camus: ,,Căpătăm obişnuinţa de a trăi înainte de a o dobândi pe cea de a gândi”. Prin punerea în paranteză a reflecţiei, ducând lucrurile înspre simpla obişnuinţă de a trăi, în afara unei relaţii autentice, sportul nu a fost decât o formă de anesteziere, el neajutând la împlinire. Habar nu aveam de ideea lui Benjamin: ,,Tipul de fericire care ar putea să ne trezească invidia priveşte aerul pe care l-am respirat, oamenii cu care am fi putut sta de vorbă, femeile care ni s-ar fi putut dărui. Cu alte cuvinte, imaginea noastră despre fericire este într-o relaţie indisolubilă cu imaginea mântuirii”. Nu aveam conştiinţa mântuirii,  iar pe de altă parte, nu exista o altă realitate posibilă în afara celei date, nu gândeam că ar putea exista o alternativă, că am putea avea acces la alte lumi, credeam că istoria se termină cu noi. Iar criza economică ce a urmat ne-a deschis ochii că dacă există alternativă, ea se manifestă sub forma ,,mai răului”.

Totul a depins de schimbarea subterană care a avut  loc în societatea românească, o consecinţă neanticipată  a modernizării, anume trecerea de la o cultură a ruşinii spre una a vinovăţiei. Dacă ruşinea pune accent pe interacţiunea dintre individ şi rolul său social, vinovăţia se leagă într-un mod profund de identitatea sinelui,  ,,ea depinzând de sentimente ale insuficienţei personale”, cum spune Giddens. Vinovăţia  se conectează  cu alte două elemente, încredere şi mândrie, aceasta din urmă definită  ca ,,încredere în integritatea şi valoarea naraţiunii sinelui”.

Or ceea ce se întâmpla în epocă era începutul apariţiei culturii vinovăţiei,  a rupturii de familia-mamă, de legăturile de tip comunitar. Faptul era vizibil la cei ca mine, pentru care Braşovul reprezenta un moment în schimbarea cadrelor vieţii urbane, dar şi la cei veniţi din mediul rural la muncă în Braşov, deşi aceştia căutau să-şi menţină legăturile.  Scăpaţi  de sub controlul culturii ruşinii, unii dintre ei ajungeau să se omoare, după o noapte de beţie, prin căminele de pe străzile  ,,Aurora” şi ,,Înfrăţirii”, nume parcă predestinate unor chefuri  cu final sângeros.

Eram conştient că sunt singur cu destinul meu şi că trebuie să răzbat prin ceea ce Bauman numeşte ,,facilităţile eului”, iar pe de altă parte, descopeream că, în acel context social-politic, nu puteam face mai nimic. Întrebarea pe care mi-o puneam mereu era: ,,Încotro să fug?”. Acest conflict rezolvat, aşa cum o spune Beck, citat de Bauman prin,  ,, modul de viaţă al unei persoane [care] devine o soluţie biografică pentru contradicţiile sistemice” se producea între două principii, unul al legitimării politice oferite de modernizarea socială, care avea nevoie de un individ activ şi cel al unui ansamblu ce trebuia închis, pentru a întări principiul suveranităţii şi care solicita un individ încadrat strict într-o structură de relaţii, inclusiv de ordin familial. Pentru a se impune, principiul suveranităţii va ajunge să blocheze modernizarea, iar preţul plătit va fi acela al delegitimării însăşi a suveranităţii.

Mă întorc la chestiunea sinuciderii şi la  vorbele poetului: ,,Să nu-ţi pui niciodată întrebarea ,,pentru cine bat clopotele”, căci pentru tine bat!”. Dacă pentru John Donne, ele  sunt expresia unei conştiinţe comunitare rănită prin dispariţia unui membru al ei, astăzi ele capătă o altă rezonanţă, anume că sinuciderea nu este un fapt aflat la extremitatea celalaltă a lucrurilor, nu este exteriorul lor, ci că ea este lângă tine. Şi prin exemplul pe care-l dă, ea intră în tine.  Asta mi s-a întâmplat, atunci. Acolo, în tine, se duce bătălia pentru a fi sau a nu mai fi. Viaţa nu este un dat, ci rezultatul acestei bătălii, expresia coliziunii frontale dintre sistemele de valori. Iar dacă simţi că vei pierde această bătălie ştii că îţi rămâne ea, Suverana fără Dumnezeu, la care recurge generalul când  îi este făcută praf armata pe câmpul de luptă, iar soarele întârzie să apară.