Transportul public în Porto. Aştept autobuzul. Observ cum opreşte la vreo 50 de metri. Fug într-acolo, obişnuinţa din ţară. Când să ajung la el, îl văd cum pleacă. Alerg acum, în sens invers. Mi-au trebuit trei zile să pricep că autobuzul încetase să mai meargă pentru a-i da răgaz celui din faţa lui să părăsească stația. De ce? Ei bine, pentru că doar aşa se putea face coada de călători.
Autobuzele în Porto au două uşi, una la şofer, cealaltă, la mijloc. Prima este folosită pentru urcare, a doua, pentru coborâre. Este posibil ca şoferul să deschidă doar uşa a doua, nu și prima, pentru că i se pare că este prea încărcat. Cobori, te ,,loveşti” de cei care stau la rând, dar niciodată nu am văzut vreun portughez făcând pasul spre a ajunge în interiorul autobuzului.
De ce nu este invers? Simplu, pentru că este posibil să nu ai bilet şi să fii nevoit să-l cumperi de la şofer. Dar şi aici este ceva de povestit. Să presupunem că un bilet ar costa la capătul liniei 2 lei. Dacă cumperi 10 bilete, în loc de 20 de lei dai doar 18 lei ( cifrele au caracter pur ilustrativ), pentru că tu cumperi un serviciu de care te foloseşti mai târziu, dând totuşi banii în avans. Cu alte cuvinte, întrucât ai girat firma cu bani înainte, primeşti un bonus. Dar dacă ajungi să cumperi bilet de la şofer, vei plăti 5 lei, pentru că soliciţi un serviciu imediat, forţând ca altcineva să-şi încarce fişa postului, adică şoferul.
Am învăţat că este mai avantajos a cumpăra un set de 10 bilete. Biletele sunt prinse într-un cotor, fiecare bilet având o parte perforată. M-am urcat în autobuz, am introdus în aparat un bilet din set cu partea liberă, care a imprimat ora. Văzând că sunt străin, un portughez a venit imediat la mine şi mi-a spus că nu este bine ce fac, căci dacă vine controlul, voi fi amendat. Nedumerit l-am întrebat de ce. Pentru că, mi-a spus portughezul, biletul trebuie rupt din cotor şi apoi introdus cu partea zimţată în interiorul aparatului şi doar aşa are el valoare. Am rămas cu gura căscată.
M-am conformat regulii şi aşa am făcut. La coborâre am aruncat biletul la primul coş. Abia atunci am înteles care este ,,şpilul” acestei reguli: dacă am introduce bilete nerupte, cu partea liberă, ele rămânând totuşi în cotor, am putea să le folosim și în alte situații, adică să mimăm că suntem corecţi. Cu alte cuvinte, am frauda firma. Cum controlul nu poate fi făcut mereu, există şansa să scăpăm. Regula ,,mai întâi se rupe biletul şi apoi se compostează”, face cei care nu se supun acestei reguli să apară în ochii călătorilor ca comiţând o infracţiune, privirea acestora reprezentând o instanţă. Ca atare, modul de folosire a biletului de călătorie este legată de existența unei anumite moralităţi.
Cum au reuşit portughezii să producă o asemenea normativitate?
Odată, într-o iarnă geroasă, am luat un tren foarte confortabil din Bucureşti spre casă. Compartiment de şase locuri, cald, veioze, prize etc. Descopăr că telefonul mi s-a descărcat, îl pun la încărcat. Căldura ne topeşte pe toţi aşa că încercăm să dormim. Preţ de trei ore telefonul a sunat în compartiment de cel puţin cincisprezece ori. De fiecare dată când unul vorbea, noi, ceilalţi cinci, mimam somnul, aflând tot ce se discuta.
O primă întrebare: de ce oamenii care îşi apără cu îndârjire dreptul la sfera privată şi intimă, renunţă la aşa ceva când vorbesc la telefon în spaţiile publice semiînchise?
O ipoteză: noţiunea nostră de libertate este construită pe două experienţe istorice fundamentale: prima, a fugii în pădure, ce ţine de istoria lui ,,codrul, frate cu românul”, peste care s-a suprapus fuga de control, a iobagului în faţa puterii suveranităţii şi a salariatului în raport cu puterea managerului sau a patronului. Iar comunismul a încurcat şi mai mult raporturile de dominaţie şi implicit, de control, spunându-i-se dominatului că el este, de fapt, cel ce domină, că el este ,,controlorul”, adică cel care nu are obligația de a respecta vreo regulă. Cu alte cuvinte, este posibil ca noi să vedem libertatea prin punerea între paranteze a oricărei prezenţe şi suspendarea oricărei relaţionări şi nu în interiorul interacţiunii sociale.
A doua întrebare: cum ar putea şase inşi, aflaţi într-un spaţiu relativ închis, să ajungă la un consens cu privire la necesitatea de a vorbi pe culoar, dacă telefonul sună? Oare se poate construi o ordine socială printr-un acord negociat direct sau avem permanent nevoie de stat, de o lege şi de un afiş pus pe uşa compartimentului? Bănuiala mea este că nici dacă cei şase inşi ar merge împreună până la Oradea, ei nu ar putea să ajungă la un consens de acest fel şi că este nevoie de stat. Cu alte cuvinte, doar coerciţia produce conştiinta, asta însemnând că paradigma fundamentală în care se cuvine să cercetăm faptul social românesc este de tip Montesquieu (şi nicidecum Hobbes-Locke), în care libertatea înseamnă respectarea legii ( iar dacă reprezentantul legii nu este prezent, nici legea nu mai este respectată) şi nicidecum drept rezultatul unui acord dintre indivizi. În afara nereprezentării libertăţii în sens liberal, neavând nici exerciţiul comunicării şi nici perspectiva că în discurs trebuie să ne tratăm ca persoane egale, cum ar spune Habermas, această normativitate nu se poate produce printr-o discuţie nonconvenţională şi liberă de constrângeri.
În plus, cred că istoria ne mai joacă şi feste. Conjectura pe care o avansez este că modernizarea ţării s-a produs prin intermediul statului, fără ca asupra corpului social să se producă, aşa cum s-a întâmplat în Occident, implementarea unui mecanism disciplinar. Pentru a înţelege ce vreau să spun redau o apreciere a lui Foucault: ,, în societăţile moderne, începând din secolul al XIX-lea şi până în zilele noastre, pe de o parte, o legislaţie, un discurs, o organizare a dreptului public articulate în jurul principiului suveranităţii corpului social şi al delegării, de către fiecare în parte, a propriei suveranităţi în mâinile statului şi, în acelaşi timp, o împânzire, strictă, cu coerciţii disciplinare care asigură, de facto, tocmai coeziunea acestui corp social”. Altfel spus, comparativ, guvernarea în spaţiul nostru a fost incompletă, tehnologiile puterii nu au ajuns la nivelul trupului şi sufletului individului prin intermediul mecanismelor disciplinare.
Joggingul albanez. Primăvara lui 2016. Când prietenul meu Nicanor mi-a propus să stau o săptămână în Albania, nici nu a bănuit ce bucurie îmi face, căci mărturisesc aici, două ţări europene, pe care le-am considerat unice, mi-au stârnit curiozitatea de a le vizita: Albania şi Islanda. De Albania eram interesat întrucât țara fusese declarată de fostul lider comunist, Enver Hodjea, drept primul stat laic din lume. De unde și interesul: oare cum funcționează o societate în absența sacrului?
Când ajung într-o ţară caut să vizitez muzeul de istorie şi cel de artă, să le compar cumva, pentru a putea descoperi forţa identităţii şi expresia ,,cheltuirii neproductive”, cum ar spune Bataille și încotro înclină balanța.
Locuinţa unde eram cazat se găsea lângă un lac, aflat la marginea unei pădurice, care era străbătută de două piste, una de promenadă, din dale şi alta de zgură, pentru alergat. Ca de obicei, m-am sculat la 5,15. Luni, între 5,40 şi 6 dimineaţa m-au depăşit în fugă o sută trei persoane. Fugeau şi bărbaţi şi femei, dar şi copii, dar şi bătrâni, fugeau şi cei supraponderali, dar şi graţioşii. Nicanor mi-a spus că o dată a văzut fugind un om care avea o hemipareză. Nimeni nu se simţea stingherit în fuga lui. Cum ţara se schimbă rapid este posibil că alergatul să facă parte din ceea ce Bauman numeşte ,,nevoia de a deveni, ceea ce este caracteristica vieţii moderne şi a acestui trai pe cont propriu”.
Dar este posibilă şi o altă explicaţie. La jumătatea pistei, pe margine, era ridicat un parapet. Acolo, tinerele albaneze făceau elongaţii, nu ştiu dacă cuvântul este chiar cel potrivit. Altfel spus, îşi tot întindeau membrele, scoţând în evidenţă zvelteţea trupurilor lor. Paradoxul faptului a constat că deşi tinerele albaneze arătau foarte bine, nu am simţit nici un fior privindu-le. Fantasma îndrăgirii nu a trecut prin faţa mea. Poate că totul nu este decât o chestie de gust: am preferat întotdeauna să mă uit la gimnastică ritmică decât la concursurile în care sportivele aruncă suliţa sau greutatea. De altfel, cât am stat în Tirana, nu am văzut nici un cuplu sărutându-se. În cele din urmă am descoperit ce le lipsea: suavul, cochetăria. Citez din Simmel: ,, numai femeia cochetă are harul ca prin acel simbolic, semnificativ, eficient, ca ,,venit de departe” da şi nu, ca şi prin a da şi a nu da, sau platonic spus, ,, a avea” sau ,,a nu avea”, pe care ea le interpretează aţâţător, lăsându-le în final să fie simţite ca joc, aşadar numai femeia cochetă are harul ca, prin această antiteză şi sinteză unice în felul lor, să stârnească plăcere şi dorinţă”.
Vizitând muzeul de artă am dat de o pictură de mari dimensiuni, exemplu de artă monumentală, în care, alături de şase bărbaţi apăreau şi trei femei, corpuri atletice, care păşeau voios spre ,,un înainte”, numai de ele ştiut, fie cu sapa, fie cu târnăcopul pe spinare. Într-o altă pictură, tot monumentală, reprezentând un grup de copii ce se joacă, o fetiţă, (pictată în maniera occidentală a secolului al XVII-lea, în care copilul este un adult redus în dimensiuni), purtând în spate o puşcă, priveşte cum un băieţel desenează cu creta, pe asfalt, tot o puşcă.
Plecând de la picturi am asociat atunci fuga cu un cuvânt care nu are rezonanţe tocmai bune, anume cel de ,,vitalitate”. Această vitalitate mi-a explicat rezistenţa istorică a acestui popor şi faptul că timp de 60 de ani ilirii ăştia au tot construit cazemate. Că ei nu ştiu nici acum dacă au 250.000 sau 750.000 de cazemate, nu are prea mare importanţă.
Totul a durat până am ajuns acasă şi am ascultat cd-urile cu muzică albaneză primite în dar de la Nicanor. Duioasă, ca o chemare de departe, ca atunci când ai vrea să mai vezi faţa celei pe care ai îndrăgit-o şi pe care ţi-ai propus-o să nu o uiţi niciodată, ca mărturie că ai avut posibilitate de a-ţi salva propria viaţă, dar căreia nu i-ai trimis nici măcar o felicitare de ziua ei, ce se producea în atmosfera Crăciunului, ca să-i mulţumeşti pentru bucuria de a o fi cunoscut, a darului pe care ți l-a făcut, absenţă care a fost citită drept o înmormântare simbolică, începutul ,,travaliului doliului”, cum ar spune Derrida, conştientizând pe deplin că gustul sacrificiului nu va înlocui niciodată regretul de a nu fi strâns-o în braţe, ei bine, această muzică mi-a dezvăluit un suflet pe care nu l-am identificat în experienţa trăită direct, acolo, la faţa locului. O seară întreagă am dansat cu nevasta, în sufragerie, pe această muzică ce are, uneori, accente dramatice ce-ţi aduc aminte de cântecele Tatianei Stepa. Poate că nu ar fi rea ideea ca înainte de a pleca în străinătate, în loc de a te informa din ghidurile turistice, să faci mai degrabă o ,,baie” muzicală, pentru a avea toţi ,,porii sufletului” deschişi în prealabil spre noi trăiri.
În toate excursiile sau vizitele rămâne un rest inaccesibil care scapă experienţei directe, materialităţii acesteia, – Agamben îl numeşte rest de potenţă ,, care nu se epuizează în act, ci se conservă de fiecare dată şi rămâne în el” -, dar de care este posibil să te apropii ulterior, acasă, citind literatura, ascultând muzica sau vizionând filmele ce aparţin acelui spaţiu cultural. Altfel spus, am descoperit că nu pot desluşi prea bine dacă alergatul acela din pădure este un dor de ceva nedesluşit, uitat în istorie, o rămăşiţă, sau este simplă tehnologie de menţinere a sănătăţii, copiată din exterior, de o elită care se occidentalizează rapid şi care nu văzuse până în 2003 cum arată semaforul, dar care acum foloseşte numai maşini Mercedes şi trăieşte în vile luxoase, în ghetouri înconjurate de ziduri de beton de 3 m. Un lucru este cert: nu am găsit nimic metafizic în spiritul albanez, chiar dacă, lipite parcă una de alta, în centrul Tiranei găseşti o somptuoasă catedrală ortodoxă, o biserică catolică şi o bijuterie de moschee.
Bicicleta olandeză. Sâmbătă, 14 ianuarie, 2017. Este ziua fostei mele colege de facultate, Mihaela, de care mă leagă foarte multe lucruri, printre care şi Braşovul, oraşul copilăriei şi adolescenţei ei, oraşul în care trăiesc eu acum. De la Mihaela am aflat, în ultima zi de studenție, pentru prima dată în viață, în momentul în care mi-a comunicat subiectul lucrării de licență, ,,Filosofia banilor”, că există un gânditor care se numeşte Simmel și care, am descoperit mult timp după aceea, îți creează dificultăți la lectură, chiar dacă îl citeşti în limba română, darmite în germană.
Ştiam că străzile capitalei sunt pline de zăpadă aşa că mi-am luat beţele de tracking care se folosesc în mersul pe jos. Cu rucsacul în spate am pornit la orele 12,40 din dreptul bisericii Kreţulescu, în direcţia Băneasa. Locul întâlnirii era undeva în spatele fostului sediu al Antenei 3. Am mers non-stop. Am avut două tipuri de obstacolele. Primul, semafoarele, unde am avut timp să număr câte persoane sunt în maşinile care treceau. Din zece maşini, opt erau cu o singură persoană. Al doilea obstacol: porţiunea din dreptul Muzeului Satului, unde spiritul gospodăresc s-a oprit la gard, trotuarul rămânand necurăţat de zăpadă.
Am ajuns la întâlnire la orele 14.00, aşa cum îmi propusesem. Cred ca distanţa este cam de 8 km, adica 10 minute consumate pentru un kilometru. M-am gândit că dacă aş fi folosit bicicleta aş fi făcut 40 de minute, fără a mă forţa. Şi cum nu m-am confruntat pe drum cu probleme de securitate, am avut timp să-mi aduc aminte de experienţa mea în Olanda. Căci ăsta este unul din avantajele mersului pe jos, ai timp să meditezi.
Am stat în Nijmegen, cel mai vechi oraş din Olanda. Când am ieşit din gară, stupoare. În piaţeta din faţa mea era o ,,mare” de biciclete. Am început să număr ,,parcelele”. Când am ajuns la cifra de 30, presat fiind de timp, am abandonat ,,parcelele” şi am început să contabilizez bicicletele dintr-o parcelă. Erau cam o mie. Aşa am ajuns la cifra de 30.000. Mi-am întrebat gazda câţi locuitori are oraşul şi am aflat că undeva la 160.000, fără a-i include aici pe cei din zona metropolitană. Nu ştim, prin urmare, câţi biciclişti sunt exclusiv din Nijmegen şi câţi sunt din zona metropolitană. Aveam apoi să descopăr că porţiunea specială pentru circulația bicicliştilor este mai aglomerată decât cea pentru maşini. În rest, totul ca în filme, mama sau bunica, cu doi copii, unul în faţă, altul în spate, pe bicicletă, bătrâni pe bicicletă, furnizori de pizza pe bicicletă, profesori, studenți, elevi. Că i-am văzut şi pe ploaie, asta a reprezentat ,,cireaşa de pe tort”.
În Olanda am avut un program foarte încărcat, cu cazare, masa de dimineaţa şi cea de seară asigurate, iar masa de prânz pe cont propriu, din banii primiţi în plic, la sosire. Un prânz la cantina studenţească era cam 3 euro şi cum stam 10 zile, banii erau arhisuficienţi. Gazda îmi spune că e prea scump şi s-a angajat să-mi aducă în fiecare zi un sendviş consistent şi două mere. Aşa a şi făcut pe toată durata sejurului meu.
În ultima zi îmi dă liber, dau o fugă la un muzeu, la o librărie, să văd ce titluri sunt pe tarabe și la magazinul lor central, să duc ceva acasă, drept amintire. La masa de seară gazda mă întreabă unde am fost. Spun tot. Când află de magazin mă ia la întrebări: ,,ce ai căutat acolo”. Îi mărturisesc intenţia şi recunosc că nu am putut cumpăra nimic, totul fiind prea scump. Vine sentinţa : ,,Ştefan, tu nu eşti de acel magazin, tu eşti de ,,second-hand şi nici măcar de second-hand de Nijmegen, ci de second-hand de comună”. Am încremenit. A continuat cu ceva de genul: voi românii habar nu aveţi să trăiţi. De ce vă luaţi ultimele tipuri de maşini ? Braşovul se poate face pe jos, într-o oră, de la capăt la altul. Noi mergem cu bicicleta, facem mişcare fără să fim nevoiţi să dăm bani la sală de fitnes, nu poluăm natura, încercăm să ne salvăm sănătatea şi facem şi economii, iar voi, niște sărăntoci, vă luaţi ultimele maşini, poluaţi aerul, vă îmbolnăviţi din această cauză şi cheltuiţi ca proştii şi bani. Atunci am înţeles de ce nu a fost de acord să mănânc la cantina studenţească: ca să-mi servească o lecţie practică de cum se fac economii.
Are Max Weber o vorbă: în spatele unui fapt social stă o filosofie de viaţă. În Olanda, în spatele mersului cu bicicleta există, în sinteză, un amestec de filosofie de viaţă, pe de o parte, ce are în centru sănătatea, protecția mediului și mișcarea şi spirit antreprenorial, pe de altă parte.
Spiritul antreprenorial presupune existenţa unei discipline contabile: să notezi zilnic costurile pe care le ai, să faci sinteza la finalul săptămânii, al lunii, al anului. Iar când îţi vei construi în ianuarie strategia cu obiectivele pentru anul care vine să ştii ce cheltuieli trebuie să reduci. Cumpătarea şi ideea că banii au o natură rodnică, deci că nu trebuie cheltuiţi fără a avea în vedere a produce ceva, reprezintă elemente ale eticii protestante care au marcat, după Weber, dezvoltarea capitalistă specifică doar Occidentului. De aceea tipul ideal de capitalist ,,evită ostentaţia şi cheltuiala inutilă, la fel ca şi plăcerea conştientă a puterii sale şi preţuirea, mai degrabă incomodă pentru el, a semnelor exterioare ale prestigiului social de care se bucură”. Ca atare nu ar trebui să ne mirăm că ţările protestante nu au oligarhii, că între elită şi cetăţeni există distanţă mică de putere, cu toate consecinţele ce decurg de-aici legate de relaţia dintre capitalism, democraţie şi respectarea ordinii sociale.
Avem un problemă cu mişcarea. Ne plângem mereu că nu ne ajung banii şi că medicamentele costă foarte mult. Gândul că ar putea să evităm sau să întârziem momentul de a ajunge la medicamente, dacă am avea un stil de viaţă adecvat, abia şi-a făcut loc în conştiinţa publică. Între cele trei afirmaţii există o strânsă legătură şi ea ţine de chestiunea tehnologiei sinelui şi a schimbării lui.
Se cuvine să remarcăm că spaţiul românesc a fost marcat de existenţa traumei, consecinţa violenţei interne şi a violenţei externe, fapt care a împiedicat constituirea binomului subiect-adevăr, în cadrul tehnologiilor de sine, dar care a produs concomitent o definire a libertăţii drept ,,linie de fugă”.
Modernizarea începută în secolul al XIX-lea nu a presupus existenţa unor tehnici de sine cele care ,,le permit indivizilor să efectueze singuri sau cu ajutorul altora, un anumit număr de operaţii asupra corpului şi sufletului lor, asupra gândurilor şi conduitelor, asupra modului lor de a fi , de a e transformata pentru a atinge o strare de fericire, de puritate, de înţelepciune, de perfecţiune sau de nemurire”. Ortodoxia a luat calea isihasmului, a liniştirii lucrurilor, date fiind funcţiile sociale legate de realizarea solidarității pe care şi le-a asumat în societate şi, ca atare, a renunţat să urmărească producerea unei puternice conştiinţe a vinovăţiei. Tehnica ,,examenului de conştiinţa” apare, în mod ironic, în cadrul totalitarismului comunist, adică abia în partea a doua a secolului al XX-lea, în cadrul unei tehnologii de putere ameninţătoare. De unde şi fireasca strategie de evitare a ,,examenului de conştiinţă” şi a problemei schimbării sinelui, urmate firesc de aruncare lor la coş.
Pentru a se schimba ceva, vor trece ani, pentru că la mijloc se află două cerinţe. Prima este legată de chestiunea autonomiei persoanei în cadrul unei economii monetare, care ar duce, după cum spune Simmel în ,,Filosofia banilor” la ,, preponderenţa funcţiilor intelectuale asupra celor emoţionale”.
Cealaltă cerinţă este legată de modul de înţelegere a libertăţii care ,,nu este posibilitatea fiecăruia de a face ce vrea ( cine ar putea fi liber, când bunul plac al oricui altcuiva ar putea să domine asupra sa? ), ci posibilitatea de a dispune şi de a-şi orândui, după voie, persoana, acţiunile şi posesiunile şi întreaga proprietate, în limitele permise de acea lege căreia îi este subordonat, nefiind prin aceasta supus arbitrarei voinţe a altuia, ci fiind liber de a şi-o urma pe a sa”.
Afirmaţia aparţine lui John Locke, ea apare în ,,Al doilea tratat despre cârmuire” editat în 1689. E ceva vreme de-atunci şi încă nu s-au consumat toţi anii pentru a înţelege de ce este bine să folosim libertatea în interacţiune, fără a pune în paranteză existenţa celui de lângă tine, aşa cum o facem curent, aşa cum mi s-a întâmplat recent, la ski, când a trebuit să strig: ,,sunt şi eu aici, un om!”. Ar fi deci momentul ca fiecare să încerce să se rupă de trecut.