Ce este prietenia? Din câte îmi dau seama, definiţiile legate de prietenie se împart în două clase. Cele din prima clasă vorbesc de ceva categorial, a unui fapt identificat printr-o proprietate ( cu alte cuvinte prietenul ar putea fi definit ca fiind un alter ego ce are anumite calităţi), iar celelalte văd prietenia drept un ,,existenţial”.

În cadrul primei definiţii ar intra abordarea epicureană identificată de Foucault în câteva fragmente din Maxima Vaticana, în care se afirmă că nu este prieten ,,cel care caută în permanenţă folosul şi doar folosul. Dar nu trebuie să-l credem mai prieten nici pe cel care va fi exclus în totalitate utilitatea din relaţia de prietenie. Căci dacă eliminăm utilitatea din relaţia de prietenie, dacă o excludem, ei bine, în acel moment distrugem orice speranţa pentru viitor” şi ,, considerăm ca ajutor din partea prietenilor nostri nu atât ajutorul în sine, cât încrederea că ne poate fi dat”. Altfel spus, ,, prietenia este dezirabilă, pentru că face parte din fericire”. Iar fericirea constă ,,în faptul că ştim că suntem perfect apăraţi împotriva pericolelor care ne pot veni dinspre lume, că suntem total independenţi faţă de ele”.

Ar exista, prin urmare, o legătură între prietenie şi minimalizarea suferinţei. Prietenia ar fi astfel mai apropiată de securitate decât de libertate şi asta pentru că ,,în relaţia de prietenie există una din garanţiile ataraxiei şi ale lipsei de frământări”. Tot aici ar intra perspectiva lui Hobbes pentru care prietenia reprezintă o sursă a puterii: ,, a avea prieteni înseamnă putere; căci prin aceasta forţele mai multora se unesc”.

Prietenia ca realitate existenţială este teoretizată de Agamben care o vede drept un sentiment comun ,,al purului fapt de a fi. Prietenii nu împart ceva ( naşterea, legea, locul, gusturile): ei se împărtăşesc din experienţa prieteniei. Prietenia este împărtăşirea care precedă orice împărţire, pentru că cea ce are ea de împărţit este însuşi faptul de a exista, viaţa însăşi”. Ca atare, trebuie deci ,,să participăm şi la conştiinţa de a exista a prietenului nostru, lucru la care nu se poate ajunge decât ducându-ne viaţa împreună cu el, adică trăind într-o comuniune (koinonein) de gânduri şi idei”.

Dacă prima abordare pune accentul pe existenţa unei intersubiectivităţi, cea de-a doua apreciază că ,,nu există aici nici o intersubiectivitate – această himeră a modernilor -, nici o relaţie între subiecţi: mai degrabă fiinţa însăşi e împărţită, e non-identică cu sine, iar eul şi prietenul sunt două feţe – sau cei doi poli ai acestei împărtăşiri”.

Când Marina m-a invitat la evenimentul pe care l-a organizat de ziua universităţii ,,Ritmuri, artefacte. Imagini. Poveşti de călătorie din America Latină” nu ştiam că exponatele, ce trimiteau la vizual, auditiv, olfactiv şi gustativ, aparţin unei vechi prietene pe care o cunoscusem, de altfel, în casa ei, în urmă cu treizeci şi cinci de ani. Atunci, la finele primei şedinţe la care participam ca universitar, o doamnă înaltă şi frumoasă, aducând a ,,spirit nordic”, a venit spre mine, mi-a întins mâna, s-a recomandat şi m-a întrebat dacă sunt nou venit în catedră. După care m-a îmbiat acasă, unde i-am cunoscut soţul, băiatul, prietenii. Pe vremea aceea locuia în apropierea cantinei muncitoreşti unde mă ,,ospătam”, aşa că frecvent se întâmpla să suplinesc necesarul de calorii în bucătăria gazdei căreia de la bun început i-am remarcat francheţea şi generozitatea. Acolo, în ,,lumea” Marinei am trăit definiţia de care vorbeşte Agamben, a prieteniei ca împărtăşire. Şi chiar mai mult: deschiderea spre nou.

Căci graţie Marinei am ajuns să-l cunosc pe Constantin Noica şi tot prin ea am avut ocazia să o întâlnesc pe Zorica Laţcu, care îi era mătuşă. Cred că am condus-o de vreo două ori acasă, la locuinţa pe care o avea în apropiere. Odată am avut îndrăzneala să o întreb cu ce îşi ocupă timpul. Mi-a spus că predă greaca veche unui tânăr din Codlea care este şofer. Ce am auzit m-a izbit în moalele capului, cum adică un şofer să înveţe greaca veche? Treaba depăşea posibilităţile mele de înţelegere şi mi-au trebuit ani şi au fost necesare schimbări istorice ca să-mi pot explica mirarea de-atunci.

Zorica Laţcu a murit în 1990. La ceva vreme după trecerea în nefiinţă i-am descoperit povestea vieţii. Am aflat că l-a tradus pe Origene şi pe Sfântul Grigorie de Nyssa, a tălmăcit ,,Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul” şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Şi că scria poezie.

Una din poeziile ei, e vorba de ,,Epitalam”, (o trimitere la cântecul de nuntă ce se compune în cinstea mirilor), a ajuns să fie citită în tranşeele de pe frontul de est, din cel de-al doilea război mondial. Dintr-un ,,fund de Rusie” un soldat i-a scris, ,,Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate”. De unde se vede că una din calităţile poeziei este aceea de a suspenda contextul, situaţia. Acel soldat îşi salva astfel existenţa gândindu-se la nunta lui Kalliroe, iar pătimiţii ştiu că pot pune între paranteze suferinţa învăţând pe de rost poezii şi recitând versuri, trăind astfel în fantasma pe care o naşte imaginarul. Pentru mine versurile: ,,Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă,/ Mândre fecioare din Chios, să ziceţi cântarea de nuntă./Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belşug fericire./ Zile senine de muncă să cereţi, şi nopţi de iubire.” m-au impresionat nu atât prin subtilitatea parabolei prin care Erosul și Thanatosul ocupă fiecare o parte din zi, alungându-se unul pe altul, neputându-se niciodată intersecta, așa cum se întâmplă în zilele noastre, cât ca dovadă a unui suflet care ştia la ce ar fi trebuit să se aştepte în viaţă, căci Zorica Laţcu vorbea cu mare dificultate şi mergea la fel de greu, urme ale nemiloasei poliomielite ce a făcut ravagii în anii primului război mondial.

Când i-am destăinuit unui bun prieten despre scrisoarea pe care soldatul român i-a trimis-o Zoricăi Laţcu mulţumindu-i pentru poezie, el s-a dus acasă şi mi-a adus cartea lui Alexander Werth ,, Un corespondent englez pe frontul de est” unde am aflat că în timpul celui de-al doilea război mondial, milioanele de femei care asigurau funcţionarea industriei de război sovietice, ,,trăiau” poeziile lui Konstantin Simonov: ,, Să mă aştepţi – şi-am să mă întorc!/Foc în dor să pui! Să mă aştepţi când trist se întorc/Ploile gălbui, / Să mă aştepţi, prin viscol crunt/ Sau în veri, pe-arşiţi/ Să mă aştepţi când alţii sunt/ Duşi, nepomeniţi”. Poeziile se recitau la radio şi la megafoanele din pieţele publice pentru a alina suferinţa şi a le întări oamenilor rezistenţa în acele momente de cumpănă. De unde se vede că rostul poeziei nu se reduce la suspendarea realităţii, ci de a-i face față și, la nevoie, de a o copleşi.

Este greu să nu corelezi aceste fapte istorice cu gândul lui Heidegger: ,, Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul. Cei ce gândesc şi făurătorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost.”

În fapt, şi Zorica Laţcu trăia, la rândul ei, fantasma. Ea a scris şi poezie religioasă, iar iniţiaţii o consideră unul din cei mai importanţi creatori pe acest tărâm: ,, Îmi ştiu fărădelegea: greşită sunt, Stăpâne, /Prea mult am stat cu ochii plecaţi, cătând în lut, /Prea multe griji avut-am de zilele de mâne/ Şi n-am iertat, când rana în suflet m-a durut”.

Dar lucrul care m-a pus pe gânduri a fost faptul că a fost arestată în lotul ,,Vladimireşti”. La treizeci şi unu de ani intrase în monahism. Nu-mi pot imagina privirea anchetatorilor, a procurorilor şi a judecătorilor, atunci când au supus-o la interogatorii şi judecăţi, având în faţa lor o fiinţă care nu se putea apăra, trupul trădând-o în permanenţă. Maica Teodosia va reveni la Vladimireşti imediat după 1990 şi aici va muri. Pe 17 martie se împlinesc o sută de ani de la naşterea acestei poete prea puţin cunoscută: ,, Noi nu suntem morţi!/ Noi suntem undeva. În iarba moale, / În spicul copt, în ţarina fierbinte, / În munţii cu mândrele poieni la poale, / Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!”.

Întrebarea pe care mi-am pus-o ulterior a fost ,,oare de ce nu am dorit să învăţ greaca veche? ”, deşi îmi trecuse prin cap ideea. Faptul nu poate fi explicat în afara ,,epistemei generale” în care am trăit şi care m-a format şi pe care am conştientizat-o graţie schimbării radicale intervenite în anii 90 ai secolului trecut. Epistema desemnează o configuraţie inconştientă, iar într-o cultură, la un moment, susține Foucault, ,, nu există decât o singură epistemă care defineşte condiţiile de posibilitate ale oricărei cunoaşteri”.

Acea epistemă ţinea de ,,dorinţa de solidaritate” , așa cum o definește Rorty, ca fiind modul reflexiv în care ne spunem povestea contribuției la comunitate şi ea s-a manifestat sub forma unei viziuni funcţionaliste asupra vieţii. Pot afirma cu oarece temei că sociologia românească, de la apariţia ei, este legată de această dorinţă. Personalităţile pe care le-am întâlnit graţie Marinei ţineau însă de un fapt distinct, pe care, pe urmele lui Rorty, l-aș denumi ,,dorinţa de obiectivitate”, în sensul că aceste personalități se descriau ,, fără referire la vreo fiinţă umană particulară” și asta în condiţiile în care discursul public era modelat, aproape în întregime, de ,,dorinţa de solidaritate”.

Trecerea de la o formă de dorinţă la alta, adică de la un tip de discurs la altul, este însă dificilă căci, spune Rorty ,, dacă sinele uman e mai degrabă creat prin folosirea unui vocabular, decât exprimat adecvat sau inadecvat printr-un vocabular, atunci ar trebui, în sfârşit, să asimilăm ceea ce era adevărat în ideea romantică, anume că adevărul e mai degrabă creat decât găsit.” Or eu, la vremea respectivă, credeam că sinele uman posedă o natură intrinsecă, o esenţă, iar obligaţia pe care o aveam era să-i fac ,,daruri”. Nici prin gând nu mi-a trecut că dacă aş fi dobândit un alt vocabular aş fi putut ieşi din ,,epistema” clipei ce părea eternă şi asta pentru că nu aveam în minte ce înseamnă să fii o persoană. Mi se părea firesc ca întreaga personalitate a omului să fie redusă la nivelul rolului său social, aşa cum o teoretizează, de altfel, ,,părintele” funcţionalismului, Talcott Parsons. Din acest motiv nu am dat curs impulsului de a învăţa greaca veche pentru că în viziunea mea funcţionalistă asupra vieţii acest lucru nu-şi găsea rostul. Unde să folosesc greaca veche, mai bine zis, la ce mi-ar fi folosit?

Cele două evenimente, întâlnirea cu Noica şi cu Zorica Laţcu au sădit însă o sămânţă. Psihologii numesc asta ,,sleeper effect”, adică o idee care pătrunde în tine şi lucrează în timp. Noica mi-a mărturisit că cel mai fericit moment al vieţii a fost acela când, având domiciu forţat şi temperaturi în casă care au îngheţat apa din lighean, a finalizat o traducere din Sfântul Augustin. Puteai deci să fii împlinit, dincolo de contextul concret al vieţii. Mai mult, am descoperit uşor, uşor ce înseamnă să fii persoană, cum ocupanţii unor importante poziţii în societate odată ieşiţi din sistem, adică deposedaţi de limbajul poziţiei, nu prezintă nici cel mai mic interes. Acest fapt mi-a fost confirmat ulterior când realizând interviuri de istorie orală, am întâlnit oameni care nu aveau mai mult de şapte clase, dar care m-au impresionat profund.

Rememorând aceste întâmplări din trecut pot spune că prietenia reprezintă şansa de a cunoaşte alţi oameni, de a avea parte de evenimente cruciale care te-ar putea scoate din limbajul formal sau instrumental în care trăieşti şi în care e posibil să te iroseşti. În afara unor experienţe remarcabile, ai toate şansele ca dispoziţii şi abilităţi ale personalităţii să nu fie puse niciodată în valoare, să se risipească şi să intri astfel în ceea ce Luft şi Ingham numesc ,,sine nedescoperit”, adică să nu ştii ce calităţi ai şi nici ceilalţi să nu le poată intui. Cu o condiţie, aceea expusă de Heidegger: ,, La drept vorbind, susceptibil de a fi împlinit este numai ceea ce dinainte este. Ceea ce însă, înainte de orice ,,este”, e fiinţa. ”.

Acesta este momentul ,, autocreaţiei”. Ipoteza mea este că noi am continuat să fim funcţionalişti şi după 1989, adică am vorbit în limbajul guvernării, reproducând esenţa funcţionalismului care este de ordin material. Cu alte cuvinte, că la nivelul elitei intelectuale am ratat momentul ,,autocreaţiei” şi asta pentru că am văzut schimbarea ca un răspuns la precaritatea pe care vechiul regim a promovat-o. Numai că astfel, gândind în termeni weberieni, problema s-a pus tot în termenii raţionalităţii instrumentale şi nu în aceia ai raţionalităţii substanţiale, anume a valorilor. De aceea uneori mă întreb, oare ce s-o fi întâmplat cu şoferul din Codlea care învăţa greaca veche? Cum a decurs viaţa lui în continuare?

Am în faţă un număr din aprilie 2016 din ,,Le Magazin littéraire”, în care citesc din interviul pe care îl dă Jean d’Ormesson. Cunoscutul gânditor de dreapta, născut în 1925, membru al Academiei Franceze, povesteşte un fapt, anume că aflat la volan, pe o şosea, nu putea înainta şi a decis să claxoneze. La un moment dat, un muncitor s-a apropiat şi i-a spus ,,Domnule, noi lucrăm…”. Academicianul şi-a cerut scuze, i-a luat adresa muncitorului şi l-a invitat ulterior la masă. Au vorbit ore întregi. D’Ormesson afirmă că acel om era mai inteligent decât unii dintre membrii Academiei Franceze, unde el fusese ales cu patruzeci de ani înainte şi că putea fi oricând ministru.

Întâmplarea mi-a relevat, ceea ce simţeam de ceva vreme, că intelectualii noştri de seamă care, în termenii lui Rorty s-au remarcat în vechiul regim prin ,,dorinţa de obiectivitate” s-au transformat peste noapte în ,,directorate de conştiinţă”, definind ce este bine şi ce este rău, în termenii unei filosofii politice, adică în diada prieten-duşman. Spre deosebire de funcţionaliştii obişnuiţi care se ocupă şi de sărăcie şi de lipsa educaţiei şi de şomaj, ,,directorii de conştiinţă” manifestă un dispreţ suveran faţă de omul simplu, de tot ce afectează viaţa sub formă de zôê, dincolo de care nu există decât moarte. Confuzie totală: să intri prin politic în ,,dorinţa de solidaritate”, minând-o, din motive ce ţin de o raţiune privată, sau cum spune Rorty, de un anume estetism. Absenţa conştiinţei religioase este frapantă. ,,Directorii de conştiinţă” nu simt suferinţa umană, aşa cum ne arată Evanghelia: ,, Doamne, când Te-am văzutflămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” (Matei, 25/35-44) întrucât flămândul, însetatul, străinul, cel gol, cel bolnav sau cel în temniţă arată urât.

Nu surprinzător aceeaşi lipsă de empatie o regăseşti la unii din oamenii politici, ca de altfel şi la unii antreprenori. Faptul că trăiesc în bios şi nu în zôê le creează iluzia că sunt nemuritori. La aceasta se adaugă şi puterea pe care le-o conferă poziţia de status pe care o ocupă în cadrul dimensiunii ,,simbol” a societăţii. Iar la fundament găseşti acelaşi fapt cunoscut în istorie şi de care vorbeşte Tocqueville, când analizează societatea franceză postrevoluţionară de la finele secolului al XVIII-lea: ,, Dorinţa îmbogăţirii cu orice preţ, gustul pentru afaceri, dragostea de câştig, căutarea bunăstării şi a satisfacţiilor materiale sunt în asemenea societăţi pasiunile cele mai comune. Aceste pasiuni se răspândesc cu uşurinţă în toate clasele, ajungând până la cele care nu le cunoscuseră până acum defel; curând, ele vor antrena şi vor degrada întreaga naţiune, dacă nimic nu li se va opune.”. Pe acest temei, apare frustrarea socială care solicită ,,dreptate” şi de care se ocupă ,,directorii de conştiinţă”, uitând de libertate. Căci spune gânditorul francez: ,, Doar libertatea poate combate cu eficacitate, în asemenea societăţi, viciile care le sunt naturale, reţinându-le pe panta pe care ele alunecă. Doar ea îi scoate pe cetăţeni din izolarea în care independenţa condiţiei lor îi obligă să trăiască, pentru a-i constrânge să se apropie unii de ceilalţi; doar libertatea îi poate însufleţi şi reuni, în fiecare zi, prin nevoia de a se înţelege, de a-şi acorda încredere şi de a se plăcea reciproc în practica treburilor lor comune. Doar ea e în stare să îi smulgă de sub dominaţia cultului banului şi a micilor tracasări cotidiene ale afacerilor lor particulare, pentru a-i face să zărească şi să-şi simtă în orice clipă propria lor patrie deasupra şi lângă ei; doar libertatea înlocuieşte, din când în când, apriga dorinţă de bunăstare cu pasiuni mai energice şi mai înalte, doar ea oferă ambiţiei un ţel mai înalt decât acumularea de bogăţii, dând naştere lumii care îngăduie descoperirea şi judecarea viciilor şi a virtuţilor omeneşti”.

Nu pot să nu disociez aroganţa şi vehemenţa ,,directorilor de conştiinţă” care brusc au uitat istoria şi parcă nu au citit în viaţa lor o pagină din Tocqueville, de smerenia Zoricăi Laţcu, smerenie pe care i-am remarcat-o când stăteam cu toţii la masă, în casa Marinei. Traducătoarea din Origene, părintele exegezei biblice, a făcut trei ani temniţă grea în închisoarea de la Miercurea-Ciuc, plătind un tribut greu, cel al durerii, lipsei de libertate.

Prietenul este, prin urmare, cel care te ajută să devii deschis la noi experienţe şi să devii capabil să vezi în ce constă diferenţa dintre libertate şi dreptate, dintre smerenie şi aroganţă, între a avea conştiinţă metafizică şi a o simula. Prietenia reprezintă salvarea în esenţial. Zorica Laţcu m-ar fi învăţat pesemne, că toate acestea duc spre ,,autocreaţie”.