De când mă știu mi-au plăcut trenurile. Copil fiind, urcam pe podul din apropiere să le văd cum vin și pleacă. Acolo visam. Așa se că face trenurile m-au dus spre poezie, iar poezia scrisă de Emil Brumaru dedicată lui Nichita Stănescu m-a fermecat iremediabil: ,,Pentru ce se duc, Nichita,/Trenurile lungi pe linii/Tremurând de infinita/Gingășie a luminii? Și de ce se iau la harță/Îngerii lângă cantoane?/De ce are roua scoarță/Și amurgul vechi bidoane/De ulei pentru elita/Leușteanului grădinii?/Pentru ce se duc, Nichita,/Trenurile lungi pe linii?”
Este iarnă, un frig de-ți clănțăne dinții în gură și sunt în Burdujeni, gara Sucevei. Trenul este tras cu mai bine de jumătate de oră înainte de plecare, iar aburul iese peste tot și preț de câteva secunde te simți ca pe platoul Făgărașilor.
Ușa toaletei de lângă scări este deschisă și întrevezi cum wc-ul turcesc este înghețat cu tot cu reziduurile umane. Mirosul te obligă să-ți iei rapid tălpășița. Intru într-un compartiment, de la mijlocul vagonului, sunt primul, aleg să stau lângă ușă. După un timp, pe culoar apare o zeitate locală, părul cârlionțat, ochi albaștri, elegantă, într-un cojocel maro, mulat pe corp, parcă coborâtă din versurile lui Coșbuc: ,, Frumoasă ca un gând răzleţ,/Cu trupul nalt, /cu părul creţ,/Cu pas uşor” și, în plus, blondă, adică specialitatea casei. Imediat mi-au venit în minte versurile poetului național al adolescentului român, adică Emil Brumaru: ,, Dacă vrei să umbli goală/ Ia-mă-n gardă personală” că așa și era, mergea de parcă era pe plaja de nudism de la Costinești. Spre bucuria mea zeitatea alege compartimentul unde eu, cel mai înfrigurat brașovean din gara Burdujeni, stau și respir prin gulerul ridicat deasupra gurii.
Zeitățile de pe Olimp nu ar avea nici o valoare dacă muritorii ca alde mine nu le-ar privi cu coada ochiului. Privirea ce o îndrept pe diagonală spre mica zeiță îmi face frigul suportabil. Eu mă arăt interesat să văd ceva pe fereastra murdară și înghețată din dreptul ei, ea se face că este curioasă să știe cine trece pe culoar, eternul joc al privirilor care nu se întâlnesc în paralelismul lor. Fericirea nu a durat mult căci în compartiment apar trei pământence, din acelea pe care le știți, grase, cu fuste lungi, broboade, baticuri peste baticuri, traiste mari, umplute până la refuz, cu secsăpilul amanetat acum o jumătate de veac. Brusc temperatura revine la normal. ,,Frig” zic eu. ,,Frig”, dă răspunsul una dintre ele ce se dovedi a fi prim-solista corului antic. ,,Nu dau căldură ăștia” zic eu. ,,Arză-i-ar focu să-i arză, că ne țin în frig” zice aceeași. ,, Și mizeria asta, insuportabilă!”, continui eu din repertoriul frustratului. ,,Nenorociții ăștia care nu curăță weceurile!” îmi dă replica prim-solista. ,,Și dai o grămadă de bani pe bilet”, zic eu, gândindu-mă la cei 12000 de lei care i-am dat la casieria din gară. ,, Da ce dumneata ți-ai luat bilet?” mă întreabă prim-solista, surprinsă și cu o voce dramatică, chiar ușor revoltată.,,Cum să nu iau, dumneavoastră nu ați luat? ”. Mă uit uimit la membrele corului antic și-mi îndrept privirea spre ,,viitor”, de unde aștept un ajutor. Numai că zeitatea, reprezentantă a Olimpului bucovinean, consideră că nu se cade să se implice în afacerile terestre.,,Frumoasa ca un gând răzleț” privește absentă pe geam. Continui singur ofensiva: ,,E clar atunci de ce îndurați toată mizeria asta și nu protestați, că nu vă costă transportul mai nimic!”. Bag aici o strâmbă din logica lui Hirschman, legat de semnificația protestului, cu diferența că Hirschman a călătorit în Nigeria, iar eu sunt în România. Pe scurt, atunci când a apărut autostrada, elita societății nigeriene a decis să folosească mașina, iar plecarea elitei a consemnat absența protestului față de calitatea serviciului oferit de tren, iar tocmai absența protestului a condus la prăbușirea trenului ca mijloc de transport. Și ,,elita” mea se arată revoltată: ,,Io-tă-te, asta-i bună, d-aia nu fac alea curățenie că nu cumpăr eu bilet de tren!”.
În fața descoperirii acestei enormități și a acestei obrăznicii, doamnele se ridică brusc, își iau traistele, deschid ușa și pleacă. Zeitatea profită imediat, umblă la ultimul nasture de la cojoc, se întinde pe toată bancheta din fața mea, lăsând să i să vadă blugii. Dintr-odată atitudinea mea moralizatoare și civică se transformă într-una similară cu aceea a diabeticului care se uită la o prăjitură, iar pentru a o descrie mă folosesc de versurile aceluiași poet național al adolescentului român, Emil Brumaru: ,, De-aș avea o sumă fabuloasă/ I-aș lua iubitei blugi feerici/ De-ar ieși toți popii din biserici/ Lăsând nunți, botezuri, parastase/ Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n/Ținte și tigheluri, suflecată”. Fantasma reînvie brusc, dar ea nu ține mult, căci ghinion, își face apariția controlorul de bilete. Iar controlorii se știe, sunt distrugători de vise.
Pare să aibă vreo cincizeci de ani, e gras, neras, părul netuns de la spate îi iese din șapcă, peste guler. Hainele îi sunt lucioase, impregnate de mizerie și de timp. Îl iau la rost. Răspunde nervos, scoate lanterna și verifică cu mare atenție biletul, lucru care simt că îl irită. Mă iau de el, de ce este așa de frig. Îmi răspunde cu tupeu, nu mai țin minte ce mi-a spus, mă apucă o stare generală de scârbă și nu mai zic nimic. Vorba lui Walter Benjamin: ,, caracterul distructiv nu trăiește cu sentimentul că viața merită trăită, ci cu cel că sinuciderea nu merită osteneala”. Căci asta era în fond problema: nu regretul după o viață care merita a fi trăită altfel, ci dezgustul că pentru așa ceva și că pentru ăștia nu merită să te sinucizi.
Îi cere zeiței biletul. Fără să se ridice, aceasta îi intinde o hârtie de zece mii. Cu ton ridicat o întreabă de ce nu are legitimația de călătorie. Răspunsul m-a lăsat cu gura-căscată: ,,Nu am avut timp”. ,,În acest caz, trebuie să plătiți contravaloarea și o amendă, totul face nouă mii lei”. Ia banii, scoate chitanțierul, scrie ceva pe o foaie, o taie, o înmânează zeiței, care refuză să primescă restul. Piesă în toată regula, îmi apare clară dorința de evitare a sancțiunii. Sunt dezolat, atracția s-a evaporat brusc, am constatat instantaneu că stăm pe banchize complet diferite. Absența ,,inimii curate”, cum spune psalmistul, a făcut praf frumusețea. Deziluzie.
Întrebare: suntem în acest caz în ceea ce Nash, unul din teoreticienii ,,dilemei prizonierului”, numește a fi ,,free-rider”? Pentru a răspunde la această întrebare să trecem în revistă, succint, două idei fundamentale ce aparțin teoriei jocurilor.
E vorba de sintagmele CCR (cunoașterea comună a raționalității) și CCA ( convingeri consistent aliniate). CCR presupune că dacă A este mai important decât B, iar B este mai important decât C, orice logică conduce la a considera că A este mai important decât C. În termenii lui Heap și Varoufakis, CCR răspunde ,,cerinţei de a justifica posibilitatea ca oamenii, maximizatori ai satisfacţiei, să realizeze acţiuni raţionale instrumental şi, în condiţii în care nu dispun de informaţii, pot opta, prin evaluare, între diferite strategii de atingere a scopului. Mai mult, CCR ne permite să producem evaluări despre modul în care celălalt actor, cu care am intrat în relaţie, acţionează sau intenţionează să o facă.”.
CCA completează CCR, mai bine zis acesta din urmă depinde de CCA, căci e vorba ca logica opțiunii să fie respectată în timp. Cu alte cuvine e necesar de a fi tot timpul rațional și nu altfel. Acest aspect te duce cu gândul la John Locke care leagă libertatea de rațiune: ,,Libertatea omului, posibilitatea de a acționa în conformitate cu voința sa este întemeiată pe posesiunea rațiunii…”. De altfel, teoria jocurilor are la bază un substrat lockean, dacă putem denumi astfel viziunea despre libertate fundamentată pe predictibilitatea și coerența comportamentului celuilalt.
În ,,dilema prizonierului” este vorba de faptul că două persoane înfăptuiesc ceea ce în limbaj cotidian se numește o potlogărie și care le-ar aduce nu știu ce beneficii.În termeni weberieni ne aflăm în fața unei acțiuni raționale orientată spre un scop, de tip cost-beneficiu. Atenți la aranjament, pungașii își iau unul în raport cu altul angajamentul să nu deconspire faptul, iar asta s-ar încadra, în ceea ce Weber numește a fi acțiune rațională orientată spre valori, pentru că implică demnitatea fiecăruia. Numai că tocmai absența demnității i-a condus pe actanți să producă hoția. Prinși și anchetați simultan și separat, fiecare dintre cei doi va dori să scape, turnându-și partenerul, mizând pe onoarea și demnitatea celuilalt. Adică să fie un ,,free-rider”, cel care primește ceva, fără să aibă costuri legate de producerea lui. Cum caracterul lipsește fiecăruia și cum se întâmplă deseori în serialul ,,Colombo”, mărturisirile celor doi scot la iveală pungășia. Totul se datorează faptului că oferta făcută celui care va mărturisi primul merge tocmai pe logica tare care a stat la baza pungășiei, anume o raționalitate de tip cost-beneficiu, făcând inutil orice raportare la demnitate. Prin urmare, comportamentul de free-rider este posibil cu condiţia ca în societate să existe o presiune legată de moralitate, similară celei descrise de Weber în ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, anume,,cel ce-şi ţine cuvântul are deschise toate baierele pungii”. Cu alte cuvinte, în timp ce la nivel moral se solicită cooperarea, la nivel pragmatic, câştigă cel care o încalcă, cu condiția ca toți ceilalți să realizeze comportamente morale.
Situația descrisă anterior nu prea se încadrează în ,,dilema prizonierului”, chiar dacă este vorba de blatist și asta pentru că se cuvine să facem o distincție între cel ce fură profitând de moralitatea celorlalți și solicitând-o și cel care fură și care nu ia în seamă faptul că pentru a avea de câștigat, ceilalți ar trebui să nu fure. Altfel spus, comportamentul de tip ,,free-rider” ține de o societate orientată spre ,,producerea de adevăr” (Foucault), iar în cazul nostru vorbim de hoție și ea se înfăptuiește într-o societate centrată pe ,,producerea de non-adevăr”, așa cum apar lumile noastre, cea urbană și cea industrială, ca piloni ai modernizării. Ca atare, există diferențe semnificative între actul delincvențial de la noi și cel de tip occidental. Amândurora le este aplicabilă remarca lui Tocqueville: ,,ceea ce pune în pericol o societate nu este marea corupţie a unora, ci slăbiciunea tuturor”.
Dar mai există o diferență și ea ține de modul de abordare a delincvenței. Dacă privim delincvența ca o formă de încălcare a contractului postconstituțional, ei bine sancțiune vine din partea statului, cu condiția respectării principiului hobbesian al egalității indivizilor în fața legii. Or întârzierea în producerea ,,cetățeanului” ca plătitor de impozite conduce la întârzierea apariției statului fiscal care stat nu-și poate plăti angajații. Asta aflăm, dacă citim romanul lui Nicolae Filimon, ,,Ciocoii vechi și noi”, anume cum funcțiile în stat se cumpără și se vând. Fenomenul de privatizare a funcției publice, observabil în cazul nostru prin comportamentul controlorului și nu numai, are deci o lungă istorie. O vedem astăzi în modul în care elita politică produce legi în favoarea propriilor interese. Faptul că legile se bat cap în cap, expresie a intereselor contrare și a competiției în lupta pentru resurse, reprezintă o mană cerească pentru instituțiile de represiune și așa se face că intrăm în ceea ce Deleuze numește societăți de control. Căci ne spune Montesquieu: ,, Există două feluri de corupții: una când poporul nu respectă legile, cealaltă, când el este corupt de legi: boală incurabilă pentru că își are cauza drept în leac”.
Există o povestire a lui Creangă ,,Moș Ion Roată și Unirea” care arată ceva din principiile care au stat la baza constituirii statului nostru. Ce a înțeles moș Ion Roată din parabola expusă și experimentată de boier este: ,, că până acum noi, țăranii, am dus fiecare căte-o peatra mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre…”. Cu alte cuvinte, construcția statului nostru modern, adică ceea ce teoria numește a fi garantul ,,contractului postconstituțional” dintre indivizi nu a solicitat drept condiție de realizare reconstrucția fundamentală a contractului constituțional care până atunci presupunea, vorba lui Ion Roată, că unii știu ,, a învârti sapa, coasa și secera, dar dumnevoastră învârtiți condeiul și, când vreți, știți a face din alb negru și din negru alb”.
Or această reconstruire a contractului constituțional ar fi condus la considerarea actorilor sociali ca fiind persoane, iar ipoteza noastră este că această realizare politică excepțională care a fost Unirea de la 1859 are un punct nevralgic, anume că are la fundament presupoziția că ar putea exista stat fără ca societatea să fie alcătuită în totalitate din cetățeni. Nu este intenția eseului de față să ilustreze rațiunile de ordin geopolitic ale actului în cauză, cu toate că ele se regăsesc în povestioara lui Creangă. În esență ideea de cetățean presupune două atribute, autonomia persoanei (Kant) și libertatea subiectivă (Hobbes), atribute care se obțin prin împroprietărirea țăranilor și desființarea iobăgiei. Împroprietărirea produce, odată cu autonomia persoanei, şi dezvoltarea sa cognitivă, pentru că ea solicită competenţe noi în rezolvarea problemelor complexe cărora țăranul trebuie să le facă faţă, de genul ce produce, ce se cere pe piață, cum se vinde. El devine plătitor de impozite și sub presiunea responsabilității trebuie să facă în permanență evaluarea deciziilor cu condiția ca acestea să fi fost luate în stare de libertate. Acesta este primul pas în învăţare şi în dezvoltare cognitivă a persoanei. Spune Habermas: ,,procesul de învăţare trebuie înţeles intern ca trecere de la o interpretare X a unei probleme la o interpretare X2 a aceleiaşi probleme, în aşa fel încât subiectul ce învaţă poate explica, în lumina celei de-a doua interpretări, de ce prima este falsă”. Există astăzi abordări teoretice care leagă dezvoltarea cognitivă de dezvoltarea morală, Piaget de Kohlberg. Pe scurt, este vorba de dobândirea unui sentiment de control al vieţii.
Or ceea ce se remarcă analizând istoria noastră este ieșirea târzie din feudalism, anume abia acum aproape o sută de ani și intrarea, imediat după război, în procesul de modernizare de tip comunist, într-un fel de neofeudalism. Bunurile publice produse în epocă, realizate de oameni ai muncii, dar nu de cetățeni, au ajuns să fie considerate în ochii acestora drept bunuri naturale. Ideea proprietății colective a întărit această reprezentare.
Cu toate că exemplele nu se constituie drept demonstrații, cu greutate poți face abstracție de textul lui Tocqueville scris în 1835 când privești la televizor și vezi cum apele amenință satele, iar sătenii stau la crâșmă privind cu soldații pun sacii cu nisip, ca să le apere localitatea și locuințele: ,, în Europa există naţiuni unde locuitorul se consideră un fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta locului unde trăieşte. Schimbările cele mai importante din ţară se produc fără concursul lui, nici măcar nu ştie precis ce s-a petrecut, doar bănuieşte; a auzit întâmplător relatarea evenimentului. Mai mult decât atât, starea satului său, ordinea şi liniştea străzii sale, soarta bisericii sale şi a casei parohoale nu-l interesează; consideră că nimic din toate acestea nu-l privesc în nici un fel şi că aparţin unui străin puternic căruia i se spune guvern. ( Pare că în fiecare clipă îl auzi spunând: şi mie ce-mi pasă, e treaba autorităţii sa facă şi nu a mea). Personal, se foloseşte de avutul său ca şi cum nu i-ar aparţine, fără simţ de proprietate şi fără intenţii de a-i aduce îmbunătăţiri. Acest dezinteres faţă de propria-i persoană merge atât de departe, încât, dacă siguranţa lui sau a copiilor lui este, în cele din urmă, pusă în primejdie, în loc să întreprindă ceva pentru a o salva, încrucişează braţele şi aşteaptă ca naţiunea toată să-i vină în ajutor. De altfel, în pofida faptului că şi-a sacrificat definitiv liberul arbitru, acest om nu este mai dispus decât un altul să se arate ascultător. Este adevărat că se supune bunului plac al unui funcţionar, dar se complace în a sfida legea, cum face un duşman învins de îndată de oastea s-a retras. În consecinţă, îl vedem tot mereu oscilând între servilism şi neruşinare. Odată ajunse în acest stadiu, naţiunile trebuie să-şi modifice legile şi moravurile, sau să piară; pentru că la ele izvorul virtuţilor publice pare a fi secat: în sânul lor mai există supuşi, dar nu mai există cetăţeni”.
În cele din urmă trenul mă duce la destinație. Pe drumul spre casă mă întâlnesc cu un vecin căruia mă plâng de temperaturile scăzute. Îmi spune că el are căldură. Ajuns la ai mei aflu că situația lor nu este deloc roz. Dar cum de are vecinul căldură ? Are motorină, fu răspunsul! Cum a reușit el să facă rost de motorină, că nu văd nici o sondă și nici minirafinărie în curte? Păi a ținut porci, iar pe unul l-a dus la Putna și l-a ofertat mecanicilor de locomotivă, că tot e capăt de linie, care i-au dat în schimb motorină. Atunci am priceput că aburul acela dintre vagoane avea rostul de a justifica absența căldurii, juca rolul de ,,ștergere a urmei”.
Și am conștientizat un lucru: că friptura de pe masa mecanicului de pe locomotivă, că banii din buzunarul controlorului și căldura din casa vecinului au fost suportate de mine, atunci când am îndurat frigul. De-atunci mă gândesc la suferința care se ascunde în spatele averilor și a extravaganței consumului și evit cât pot să am vreo tangență cu această lume pentru că înțeleg că cei care își fac mult bine, fac destul rău celor din jur. A fi azi creștin înseamnă pentru început să oprești mașinăriile dorinței, să te dai jos din ele și să începi să privești în jurul tău.
Pe scurt, teoria jocurilor exprimă o realitate societală și nu una în care se dorește a se trăi în starea de natură, cea pe care o preamărește Ienăchiță Văcărescu: ,, Într-o grădină,/Lâng-o tulpină, /Zării o floare, ca o lumină. S-o tai, se strică!/S-o las, mi-e frică/Că vine altul şi mi-o rădică.”. Cu alte cuvinte, dacă în cultura occidentală aș fi trecut drept persoana morală, aici am trecut drept prostul care și-a plătit biletul, contrazicând teoria Piaget-Kohlberg, în sensul că, în acest spațiu, numai o persoană cu un iq scăzut poate fi morală. Eu am crezut că trăiesc în societate și că trebuie să respect contractul postconstituțional, în timp ce ceilalți habar nu au de existența vreunui contract postconstituțional și că trebuie să se comporte ca și cum bunurile publice sunt bunuri naturale.
Calea ferată ce duce spre Putna a fost inaugurată de austrieci în 1889. În 2012 ea a fost închisă pentru că producea pierderi, astfel că Rădăuțiul, Mănăstirea Putna și toate satele de pe valea Sucevei și a Brodinei sunt rupte de restul țării. Noroc cu versurile lui Adrian Păunescu din ,,Cântec pentru Bucovina” care mă ajută să înțeleg situația: ,,Aici şi cerul pare-un sat,/Precum în orice sat e cerul,/Aici e, parcă, mai curat/Şi mai puternic adevărul!”.
