Cu mulți ani  în urmă am citit declarația unui scriitor român care,  după ce a descoperit ,, Un veac de singurătate”, a spus ceva de genul ,, aș fi murit de fericire să fi scris eu acest roman!”. Același gând l-am avut și eu când mi-a căzut în mână volumul de versuri al lui Edgar Lee Masters, chiar dacă creația mea a cuprins doar trei versuri. Nu mult după aceea mi-am dat seama că dorința pe care o avusesem  era o dovadă de naivitate căci eu eram eu, iar Edgar Lee Masters era Edgar Lee Masters.

Acum, după trecerea anilor, nu mai sunt sigur că am gândit chiar așa prost căci am rămas în continuare cu sentimentul că poeziile erau din sufletul meu și parcă erau scrise de mine! Și de-aici o întrebare: cum se face că lucruri spuse cândva și  care țin de spiritul american reverbează în alt spațiu și în alt timp?

Poeziile sunt atât confesiuni, cât și examene de conștiință. Ele exprimă încercarea celor care le spun de a se arăta lor înșile și celorlalți că sunt subiecți în raport cu un  adevăr. Nu este suficient să susții un adevăr, este necesar ca adevărul spus de tine să fie recunoscut și de ,,celălalt”, dacă dorim să ne constituim ca subiecți. Sau în spusele lui Foucault:  ,, ar trebui, astfel, să analizăm nu care sunt formele discursului, așa cum este el recunoscut ca adevărat, ci: sub ce formă, prin actul său de  a rosti adevărul, individul se constituie el însuși și este constituit de către ceilalți ca subiect ținând un discurs de adevăr, sub ce formă se prezintă, în proprii săi ochi și în ochii celorlalți, cel care  spune adevărul, [ care este ] forma subiectului care spune adevărul”.

Acest exercițiu de a spune adevărul presupune deci, în experiența greacă, preluată apoi de ideea creștină, o practică în doi. Așa se face că, în cazul de față, ,,celălalt”, cititorul, devine prin lectură, cel care certifică adevărul celui care se spovedește și, prin aceasta, devine un membru  nevăzut și postum al comunității. Și deși nu are cum să-l îndrume pe mărturisitor, cititorul își pune propriile probleme de conștiință la aflarea adevărurilor mărturisite.  El este, ca să spun așa, un duhovnic mut. Nu doar duhovnic, ci și judecător care ,,audiază” ambele părți, căci unele din poezii aparțin unor multiple diade: soț-soție, copil-părinte, iubit-iubită, fiecare element din diadă cu versiunea sa despre adevăr.

Poeziile descriu viețile oamenilor povestite de ei înșiși, din moarte. Prin poezii, cei în cauză ne apar ca vii, o subtilă metaforă a ideii creștine de învingere a  morții. Sunt sinceri cu ei înșiși și nu de puține ori dau chei filosofice vieții trăite. Moartea nu a fost altceva decât șansa de a spune adevărul. În felul acesta cititorul învață ceva legat de modul în care se cuvine să-și  trăiască viața, pentru că el are în față nu mai puțin de o sută optzeci și trei de destine: ,, A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte.” spune Derrida. A dori să înveți cum se trăiește viața nu are sens, după Derrida, în afara unei explicații cu moartea: ,, Cu a mea în egală măsură ca şi cu a celuilalt”.

Ideea că scriitura se leagă de moarte este veche și complexă, după cum arată Foucault:

,, Această legătură a scrisului cu moartea se manifestă şi prin ştergerea caracterelor individuale ale subiectului care scrie; prin obstacolele pe care le presară între el însuşi şi ceea ce scrie, subiectul scriitor dezorientează toate semnele individualităţii sale particulare; în jocul scriiturii, el trebuie acum să joace rolul mortului. Toate acestea sunt cunoscute; iar critica şi filosofia au luat de multă vreme act de această dispariţie sau de această moarte a autorului”.

Ca atare, ceea ce se scrie a plutit ca un balon în aer, deasupra fiecăruia dintre noi și care se  deplasează în spațiu și timp într-un mod tainic.  Autorul este cel care l-a surprins, l-a  captat  și ni l-a pus la dispoziție sub forma operei literare. De aceea ne regăsim în cele scrise. Nu suntem acum interesați să descriem în ce constă funcția-autor, în ce context a apărut și care i-a fost rolul. Interesul de față este de a ilustra posibilitatea ca fiecare din cititorii prezentului eseu să se regăsească în cele câteva din versurile lui Edgar Lee Masters pe care le-am ales spre analiză, pentru a-l convinge să meargă la o intâlnire cu poetul.

a. despre sentimentul de iubire și al suferinței, când legătura se rupe.

Trecătorule,

A iubi înseamnă să-ți găsești sufletul

În sufletul celui drag,

Iar când din sufletul tău cel pe care-l iubești se retrage,

Atunci ți-ai pierdut sufletul.

Stă scris:,,Am un prieten,

Dar durerea mea n-are prieten”.

De aici, lungii mei ani de singurătate, acasă, la tatăl meu,

Încercând să mă capăt pe mine însămi

Și să-mi preschimb durerea într-o înălțătoare vibrație.

(Mary McNeely)

Așadar, în relația de iubire se produce, de fapt, o încredințare care pleacă de la presupunerea că celălalt va avea grijă de cele ce i s-au încredințat. Totul depinde de buna-credință a celuilalt. Și cum relația este biunivocă, fiecare joacă rolul celui care se încredințează și căruia i se încredințează.  Părăsirea rolului nu înseamnă o simplă plecare, ea înseamnă totodată anularea  dreptului de proprietate a celor  încredințate și de-aici trăirea că: ,,ți-ai pierdut sufletul”.

Părăsirea de către celălalt, ruperea relației este resimțită ca  amenințare la adresa identității. În zilele noastre, omul se focalizează din ce în ce mai mult pe celălalt din două motive. Primul,  din cauza crizei în care se găsește prietenia, care face să crească astfel probabilitatea de a te încredința unei singure persoane.  Nu vom intra în detaliile acestui fenomen. Al doilea motiv ține de desacralizarea lumii, de nerecunoașterea Mântuitorului drept mângâietor  ca fiind singura persoană căreia trebuie să ne încredințăm, înlocuindu-l cu un om.

În acest moment se intră în mecanismele de dependență. De aceea ruperea diadei poate provoca perturbări psihologice semnificative. Tristeţea şi jelania  reprezintă simptome ale acestei perturbări. ,,Jelania derivă din pierderea plăcerilor şi a experienţelor împărtăşite, plus necesara abandonare a speranţelor odată investite în relaţie” crede Giddens.

Jelania face parte din mecanismul regăsirii sinelui. Dar nu toți oamenii dispun de forța lui Mary McNeely de a-și  preschimba durerea într-o înălțătoare vibrație. Un prieten a analizat versul și-mi spune că el ar fi tradus altfel, în loc de „ Și să-mi preschimb durerea într-o înălțătoare vibrație” cu ,, Și să-mi preschimb durerea într-un sine superior”. Mai puțin poetică, dar mai exactă!  

În aceste condiţii, aşa cum arată Giddens, mulţi oameni îşi pierd încrederea în propriile judecăţi şi capacităţi şi nu mai sunt interesaţi de viitor. Refacerea încrederii în sine (,, să mă capăt pe mine însămi”)  ca un pas premergător atingerii ,,unui sine superior” solicită ani, după momentele de jelanie. Redefinirea trecutului și  o proiecție asupra viitorului se leagă una de alta.

b. despre dragoste ca grijă și împlinire.

Aici nu mai este vorba de iubirea ca sentiment, ci, așa cum o spune Heidegger,  de iubirea care înseamnă a avea grijă: ,, A purta de grijă unui ,,lucru”, sau unei persoane în esenţa lor înseamnă: a le iubi, a le îndrăgi. Această îndrăgire înseamnă originar gândit: a dărui esenţa. O atare îndrăgire ( das Mögen)  este esenţa propriu-zisă a putinţei, care nu numai că poate face un lucru sau altul, ci poate lăsa ca ceva ,,să fiinţeze”, în pro-venienţa sa ( in seiner Her-kunft), adică poate să-l lăsa să fie. Putinţa îndrăgirii este aceea ,,prin forţa” căreia ceva este capabil să fie autentic”.

Emily Sparks a crezut că fostul ei elev, Reuben Pantier, dispune de ceva care trebuie adus la împlinire și că ea are această forță să facă să ființeze acel ceva.

Unde e băiatul meu, băiatul meu?

În care îndepărtate parte a lumii?

Acela pe care, din întreaga școală, cel mai mult l-am iubit

Eu, profesoara, fată bătrână, inimă neprihănită.

Eu care îmi făcusem din toți niște copii ai mei?

Îl cunoșteam oare bine pe băiatul meu,

Crezându-l un spirit înflăcărat, vibrând

În permanență la aspirație?

Băiatul meu, dragul meu, pentru care m-am rugat și m-am rugat

Adesea noaptea, în ore de veghe!

Mai ții tu minte scrisoarea pe care ți-am trimis-o

Despre atât de minunata iubire a Mântuitorului?

Dacă ai primit-o sau nu,

Oriunde-ai fi acuma, băiatul meu,

Lucrează de dragul sufletului tău,

Pentru ca tot lutul, toată zgura din tine

Să se mistuie în flăcările tale

Până ce totul va fi numai lumină,

Numai lumină!

 Reuben Pantier recunoaște că în viață a căutat plăcerea (,,și mi-au plăcut femeile, vinul și mi-a fost dragă viața”) și asta i-a permis să vadă diferența, anume că dragostea este altceva. Legătura cu fosta profesoară s-a manifestat doar prin intermediul scrisorii, deci sub forma nonalterabilului.  Prin dragoste îl vedem pe celălalt mai bun și el ajunge astfel să se vadă mai bun. Iar gândul că  ești iubit te-ar obliga să devii  mai bun:

Da, Emily Sparks, rugăciunile tale n-au fost zadarnice

Și nici dragostea ta n-a fost toată în zadar.

Tot ce am însemnat eu în viață

Datorez nădejdilor tale care n-au vrut să renunțe la mine,

Iubirii tale care tot mă mai vedea bun ca la început.

Nu poți să nu te întrebi dacă renunțarea la pretențiile noastre asupra nouă înșine nu se datorează prăbușirii mecanismelor de autoconstrângere impuse de o anumită formă a iubirii care ne solicită să fim mai buni. Cu cât am transformat dragostea într-un bun de consum, cu cât îl  cheltuim, cu atât trivializăm relația, trivializare care implică ,,o anumită măsură a frecvenţei, a conştiinţei că un conţinut al vieţii este repetat, în timp ce valoarea acestui conţinut depinde tocmai de opusul său, o anumită măsură a rarităţii”  (Simmel). Acest fapt nu ne solicită să fim mai buni și astfel afectăm valoarea de simbol a legăturii umane.

Reuben Pantier descoperă că viața i-a fost salvată datorită vocației sale mesianice, adică tocmai  a ceea ce profesoara a văzut în el, o anume predestinare în viață. Prin dragostea arătată, femeia l-a conștientizat pe bărbat asupra acestui lucru.

Acest lucru scoate la lumină o problemă de adâncime. E vorba de momentul deciziei lui Dumnezeu de a nu-l lăsa pe Adam singur, considerând că are nevoie de un ,,ajutor” (Geneza, 2/18). Iar în Biblia franceză pe care am consultat-o  se face o trimitere în care se precizează că cuvântul ,,ajutor” trebuie înțeles drept ,,vizavi”.  Femeia ca ,,vizavi” consemnează egalitatea ei în raport cu bărbatul, drept o prezență care-l constrânge pe bărbat la o anume ținută. Or asta a înțeles Reuben Pantier, că simpla prezență a lui Emily Sparks în viața lui, cu așteptările ei, l-a obligat la o anumită atitudine și, implicit, la un anumit comportament.

Cu siguranță că lucrurile sunt mai complicate căci pentru a-l obliga pe bărbat să adopte o anumită ținută trebuie ca femeia să dispună de câteva arme și una din ele este pudoarea, o armă care ar trebui să fie recunoscută în prealabil de bărbat ca fiind valoroasă.

Se întâmplă deseori să reflectăm la faptul că viața noastră ar fi luat un alt curs, am fi fost ,,altfel” dacă, la un moment dat, în trecut, ne-am fi încrucișat destinele nu cu omul pe care l-am ales, ci  cu omul pe care acum îl descoperim lângă noi și de care am prins drag și la care tânjim, pentru a îmbătrâni împreună, tocmai pentru că aduce în permanență cu el ceva care s-ar numi ,,iubirea care dă ființă”. Cineva nu a fost lângă noi să ne îndrume,  când am luat decizia să mergem pe acel drum. Cineva, din lipsa cunoașterii, nu a putut să ne îndrăgească cât am fi avut noi nevoie, ca să ne poate spune  că ne îndreptăm spre neîmplinire.

c. despre sexualitate.

Spune Simmel: ,,Pentru cei mai mulți dintre oameni dragostea sexuală deschide ușile personalității în totalitatea ei mai larg decât ar putea-o face orice altceva. Nu pentru puțini oameni, dragostea este singura formă în care ei își pot dărui eul propriu în totalitatea lui”.

Ea rezidă pe senzualitate. Or senzualitate este directă, imediată, indiscutabilă.

Dar s-a ivit vechea, vechea problemă:

Ce să alegi: celibat, căsnicie ori desfrâu?

Apoi John Slack, farmacistul cel bogat mi-a cerut mâna,

Amăgindu-mă cu promisiunea că voi avea răgazul să-mi văd de roman.

Și m-am căsătorit cu el, născând opt copii,

Și n-am avut câtuși de puțin timp să scriu.

Oricum, se sfârșise cu mine

 Când, în vreme ce spălam rufele copilului,

M-am împuns în mână cu acul

Și am murit de dalac, ironică moarte.

Ascultați, ambițioase suflete, ce vă spun:

Sexul este blestemul vieții.

                                                                (Margaret Fuller Slack)

Un psiholog ar spune, citind aceste versuri, că ne aflăm în fața unui conflict de scop care se produce la două nivele. La primul nivel ar fi vorba de un conflict de tip acceptare-acceptare, fiecare opțiune din cele trei, celibat, desfrâu sau căsătorie fiind de luat în seamă, opțiunile fiind însă concurente.  Al doilea nivel al conflictului este de tipul acceptare-evitare, anume că oricare ar fi fost opțiunea, la finalul vieții am repudia-o.

De ce se întâmplă asta? Ei bine, acest lucru are legătură cu schimbarea valorilor în decursul vieții și, ca atare, a perspectivelor asupra vieții. Este situația pe care o trăiește un manager care-și propune ca în treizeci de ani să dețină supremația pe piață și alocă timp, energie, trăiri, voință pentru acest lucru și atunci când îl realizează descoperă că altele erau lucrurile importante de care ar fi trebuit să se ocupe și  pe  care le-a neglijat în mod iremediabil.

Margaret Fuller Slack susține că ea s-ar fi găsit în aceeași situație indiferent ce ar fi ales și asta pentru că ,,sexul este blestemul vieții”, căci sexul te introduce în această aporie. Această concluzie reprezintă constatarea unei risipiri, dar și  o formă de protest.

Ca să argumentez ideea de ,,risipire” ne vom îndrepta gândul spre același Simmel:

,, Preponderența legăturii erotice poate suprima, așa cum deja am sugerat, alte tipuri de contacte ( moral-practice, intelectuale) precum și deschiderea acelor rezervoare ale personalității ce există dincolo de sfera erotică”.  Margaret Fuller Slack constată că dorința pe care a avut-o de a scrie un roman nu se va realiza vreodată.

Cele spuse de Margaret Fuller Slack pot fi privite și ca o formă de protest față de limbajul dominant al vremii, în care sexul apare ca fiind făgăduința unei fericiri eterne.  Foucault constată că:  ,, Noi alcătuim, în definitiv, singura civilizaţie în care slujbaşi anume primesc leafa ca să asculte pe fiecare făcând confidenţe despre sexul său” și că, dincolo de această dimensiune economică, există un discurs ,, în care sexul, revelaţia adevărului, răsturnarea legii lumii, vestirea unei alte zile şi făgăduiala unei anume fericiri fac corp comun. Astăzi sexul este cel care serveşte drept suport vechii forme atât de familiare şi de importante în Occident, a predicării”.

Că ea, soția farmacistului,  moare din cauza unei infecții căpătate de pe urma unei înțepături în actul domestic, ține de ironia și cinismul vieții. Ironie că tocmai soției farmacistului i s-a întâmplat așa ceva. Cinism, pentru că moartea survine în urma unui mic sacrificiu făcut în numele unei opțiuni.

d. despre căsătorie ca anihilare a viului.

Legătura umană se înscrie pe trei paliere, al vieții practice,  al simbolicului și al imaginarului.  Evenimente ce țin de sfera vieții practice ar trebui să aibă rezonanță în simbolic și în imaginar, în afara cărora relația umană are șanse de a se reifica. Este posibil ca în căsătorie să se ajungă, prin relația practică, în sfera jocului de sumă nulă, iar asocierea jocului cu dependența într-un mecanism de coerciție care este parte integrantă a instituției în cauză face din căsătorie o închisoare, în care viul este anihilat.

Acest lucru  se datorează  unei anume dinamici a relației, așa cum o gândește Simmel, a faptului  că există o mare tentație ,, să te lași complet absorbit de celălalt, să-ți utilizezi ultimele rezervoare ale sufletului după cele ale trupului, să te pierzi în celălalt fără precauție”, iar acest abandon, în majoritatea cazurilor  ,,amenință viitorul relației în modul cel mai serios”.

Astfel se ajunge la ceea ce textul biblic numește a fi ,,învârtoșarea inimii”, cum se spune în Evanghelia după Matei (19/8),  anume că nu poate exista relație între bărbat și femeie dacă nu se fundamentează pe ,,viu”.

În această învârtoșare a inimii se citește relația dintre Ollie Mc. Gee și Fletcher McGee. Femeia consideră că prin căsătorie i s-au furat tinerețea și frumusețea, de parcă ar exista vreo posibilitate ca  tinerețea și frumusețea să fie eterne, iar bărbatul susține, nici mai mult, nici mai puțin, că  i s-a furat viața, el continuând însă trăiască. Fiecare impută neimputabilul. Ei se plâng de lucruri care nu pot fi împiedicate în devenirea lor și nici nu pot fi însușite de cineva. Ei nu mai trăiesc unul prin celălalt, păstrându-și fiecare autonomia,  pentru că și-au anulat viul. Fără viu nu poate exista nici simbolic, nici imaginar.

Ați văzut mergând prin târg

Un om cu ochii plecați și chipul buimac?

Ăla e soțul meu, care cu o ascunsă cruzime

–  Ce nu va fi niciodată știută – m-a jefuit de tinerețe și frumusețe,

Până ce, la sfârșit, zbârcită și-n rușinoasă umilință,

M-am scufundat în mormânt.

                                              (Ollie Mc. Gee)

Soțul are o cu totul altă viziunea asupra lucrurilor:

Mi-a luat puterea minut cu minut

Mi-a luat viața oră cu oră,

 M-a stors ca o lună febrilă

Care stoarce de vlagă lumea rotitoare.

ca în final să ajung la ideea morții cauzată de femeia devenită moroi:

Și pe urmă ea a murit și stafia ei nu mi-a dat pace

Hăituindu-mă să-mi ia viața.

                                                        (Fletcher McGee)

e. o problemă de normalizare.

Doamna Charles Bliss:

Sfinția sa Wiley a fost de părere că, spre binele copiilor,

Să nu-mi las bărbatul.

Iar judecătorul Somers l-a sfătuit pe soțul meu tot așa.

Astfel că am dus-o până la sfârșitul drumului împreună.

Dar doi dintre copii gândeau că el are dreptate.

Și doi dintre copii gândeau că am dreptate eu.

Cei care-i țineau partea cu mine îl osândeau pe el.

Și toți îl compătimeau pe cel de partea căruia trecuseră,

Toți erau sfâșiați de durerea vinei de a-i judeca pe ceilalți

Și cu sufletul chinuit că nu numai puteau admira în aceeași măsură

 Și pe el și pe mine.

Orișice grădinar știe însă că plantele răsărite în pivnițe

Ori dedesubtul steiurilor cresc îngheboșate, galbene, schilave.

Și nici o mama nu și-ar lăsa copilul să sugă

Lapte bolnav de la pieptul ei.

Totuși, preoții și judecătorii sunt de părere că sufletele se înalță

Acolo unde nu este lumină de soare, ci numai crepuscul,

Acolo unde nu e căldură, ci numai umezeală și frig-,

O, voi predicatori și judecători.

Reverendul Lemuel Wiley:

Uitați-vă cum i-am salvat de la divorț pe soții Bliss

Și cum le-am ferit copiii de o atare nenorocire,

Ca să-i poată crește și deveni bărbați și femei cumsecade,

Fericiți ei înșiși și făcând cinste orășelului.

Ce citim aici este un exemplu de asamblare a  puterii spirituale cu puterea judecătorească în acțiunea de normalizare socială, de control al familiei! Copiii, părinții și comunitatea sunt văzute ca entități distincte, iar împiedicarea divorțului ar constitui un beneficiu pentru fiecare entitate, chiar cu prețul suferinței femeii. Normalizările au prostul obicei nu doar să realizeze constrângeri, ci și să ne facă să credem  că constrânșii sunt fericiți atunci când cedează coerciției.

f. despre spiritul democratic.

Problema pusă în discuție este dacă oamenii care au o orientarea materialistă a vieții și urcă rapid treptele sociale pot avea simț democratic. John Hancock Otis susține că nu:

Cât despre democrație, concetățenii mei,

Nu sunteți gata să admiteți

Că pe mine, care am moștenit bogății și care cobor dintr-o familie bună,

Nu m-a întrecut nimeni din Spoon River

În devotamentu-mi pentru cauza libertății?

Pe când contemporanul meu, Anthony Findlay

Născut într-o cocioabă, începându-și viața

Ca sacagiu printre muncitorii de la calea ferată,

Apoi devenit și el muncitor când a crescut mai mare,

După aceea șef de echipă, pân-s-a ridicat

Ajungând inspector-șef al căii ferate

Și locuind la Chicago, el

A fost un adevărat exploatator de sclavi,

Măcinându-le chipurile-

Și-un înverșunat vrăjmaș al democrației,

Iar eu îți spun ție, Spoon River,

Și ție, o! Repubblică,

Feriți-vă de omul care se ridică la putere

Dintr-o groapă.

 Anthony Findlay își justifică crezul:

Atât pentru țară cât și pentru ins,

Iar pentru o țară în aceeași măsură ca și pentru ins,

E mai bine să fii temut decât iubit,

Și dacă o astfel de țară s-a învoi mai curând să se despartă

De prietenia tuturor națiunilor,

Eu spun despre un om că e mai rău să-și piardă

Banii, decât prietenii.

Și sfâșii perdeaua care ascunde sufletul

Unei străvechi credințe:

Când poporul strigă libertate,

Cei ce strigă vor de fapt puterea asupra celor tari.

Eu, Anthony Findlay, săltând sus de tot,

Dintr-un umil sacagiu,

Până într-atât încât am putut spune la mii de oameni: ,, Veniți”.

Și altor mii de oameni: ,,Plecați”,

Eu pretind că o națiune nu poate fi nicicum bună

Și nu poate realiza binele,

Acolo unde cei înțelepți și puternici n-au bâta în mână,

S-o folosească împotriva celor slabi și proști.

Citire după Max Weber: conduitele umane nu se dovedesc inteligibile decât în cadrul concepției generale pe care oamenii și-au făcut-o asupra existenței. Or spiritul antidemocratic al lui Anthony Findlay ține de viziunea sa despre om. Este foarte posibil ca în domeniul în care Anthony Findlay a lucrat, cel al căilor ferate,  criteriile de promovare să fie legate de inteligență, de  capacitatea de a fi autoritar, de a folosi violența și banul și de a pune în plan secundar prietenia. Anthony Findlay ajunge inspector-șef pentru că el răspunde acestor cerințe și, ca atare, filosofia sa concordă cu valorile din  domeniul social în care muncește, cu criteriile prin care se realizează mobilitatea de carieră. Iar realizarea sa profesională îi confirmă filosofia.

Dacă lucrurile stau astfel, ele ne ajută să înțelegem mai bine realitatea românească, anume că am putea să ne gândim dacă nu cumva autoritarismul anilor ’50  își are izvorul în modul de producție și în criteriile de promovare socială, pe de o parte și într-un anumit tipar al  persoanei umane implicate în aceste procese sociale.  Studiile de istorie și sociologie istorică pun accentul doar pe aspectele politice ale fenomenului, neglijându-le pe cele sociale și pe cele umane, adică pe cele ce vizează individul filosofic-juridic ce trăia în acea perioadă.  Nu cumva reușita profesională a persoanelor care aparțineau unor grupuri sociale defavorizate, reușită derivată din amplele procese de mobilitate socială puse în mișcare de  industrializare și urbanizare,  nu cumva rapida  emanciparea socială și umană a acestor persoane au reprezentat mijlocul prin care nu doar s-a asigurat reproducerea socio-economică, ci și susținerea unui guvernări totalitariste, nu doar ca o formă de recunoștință, ci și ca o expresie a confirmării viziunii despre viață?  Dacă așa stau lucrurile atunci criza din anii ’80  a constituit punctul de plecare în redefinirea viziunii despre viață și a decuplării de principiile de guvernare, a spargerii iluziei că bunăstarea materială ar suplini  absența drepturilor cetățeanului și ale omului. Așa se face că am ajuns la o idee care îi aparține lui Max Weber: ceea ce ar trebui mai presus de toate salvat sunt drepturile omului care oferă fiecăruia șansa de a trăi o existență autentică, dincolo de locul pe care-l ocupă în organizarea rațională a vieții.

g. despre cum poți să-ți salvezi sufletul.

Grecii considerau, după cum arată Foucault, că: ,, Adevărul iluminează subiectul; adevărul îi oferă acestuia beatitudine; adevărul îi procură sufletului pacea” .Și că: ,, Sufletul, suflul sunt ceva ce poate fi agitat, ceva asupra căruia exteriorul poate avea influenţă. Şi trebuie să  ne ferim ca acest suflet, acest suflu, această pneuma să se împrăştie. Trebuie să îl păzim să nu se expună vreunui pericol exterior, să veghem ca nu cumva ceva sau cineva din afara noastră să aibă influenţă asupra lui. Trebuie să ne ferim ca în clipa morţii el să fie, în felul acesta risipit”, căci ,, doar îndreptându-ne spre divin va putea sufletul să se perceapă pe sine”.

Jonathan Swift Somers crede că trebuie să te  consideri fericit dacă îți salvezi sufletul de la dispariție iar viața nu ți s-a irosit, la contactul cu răul.

După ce ți-ai îmbogățit  sufletul

Până la culmea cea mai de sus

Prin cărți, gândire, suferință, prin puterea de-a înțelege personalități multe,

De a interpreta priviri, tăceri,

Pauzele în decursul marilor prefaceri,

Cu geniul ghicirii și al profeției,

Încât să te simți în stare uneori să ții lumea

În căușul palmei tale;

Atunci, dacă prin îngrămădirea între

Pereții sufletului tău, a nespus de multe puteri

Sufletu-ți ia foc,

Și la vâlvătăile lui

Răul de pe lume se vede și poate fi văzut-

Fii recunoscător dacă în acea oră de viziune supremă

Viața nu ți se irosește.

Ceva s-a schimbat în lume în ultima sută de ani, de când Edgar Lee Masters a făcut publice bijuteriile  pe care le avea în sertar. Adevărul nu mai procură sufletului pacea, subiectul nu mai  vede în adevăr o împlinire și  el nu mai are nevoie de elementul divin pentru a se percepe pe sine și a se purifica.

Azi nu ne mai punem întrebări despre ce este cu  sufletul nostru, din ce în ce mai rar auzi ,, mă doare sufletul” și asta pentru ca sufletul este în permanență în pericol de a se risipi, dacă nu s-a risipit cu totul.  Răul se amplifică pentru că nu mai putem distinge între bine și rău sau, cum spune Baudrillard: ,,pierderea răului este încă mai dureroasă decât pierderea binelui, iar pierderea falsului încă şi mai dureroasă decât pierderea adevărului”, iar sentimentul că viața ni  se irosește, că se scurge fără rost, este acut, presant și  generator de anxietăți.