Mila ca bunătate „Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca, 15/11-31)
Câteva precizări făcute de exegeții „Bibliei ecumenice” (2012). E vorba de faptul că textul trebuie citit nu atât prin acordarea unui interes dialogului interior al fiului, cât pe dragostea tatălui.
E vorba apoi de graba cu care tată își întâmpină fiul, grabă care, în cultura orientală, este un fapt excepțional. Cât privește săruturile părintești, ele sunt dovezi ale iertării. Precipitarea de a-i pune inel pe mână și sandale în picioare ar indica, susțin exegeții, împiedicarea fiului de a ajunge la nivelul ultim al autoumilirii. Tabloul lui Tissot este sugestiv, pictorul scoate în evidență această stare.
De unde și întrebarea: cum poți ridica un om ajuns în această situație fără a-l apăsa și mai tare? Mai poate fi el considerat persoană? Nu spune psalmistul „ Miluiește-mă, Dumnezeule, după marea mila Ta/ Și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea/. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește./Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul înaintea mea este pururea”?
Citire după Steinhardt: „ amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puțin adevărat că (ea) poate declanșa otrăvirea lentă a conștiinței”. Asta înseamnă depersonalizare în totalitate a omului. Prin iertare și blocând tendința fiului de a se autoînjosi, știind că recunoașterea erorii reprezintă dovada nu doar a responsabilității, ci și a memoriei acesteia, tatăl îl ridică pe acesta la nivelul demnității, unde altele sunt cerințele care trebuie împlinite.
Prin punerea în gura fiului celui mai mare a cuvintelor ,,atâția ani ți-am slujit și niciodată n-am călcat porunca ta”, Mântuitorul intră într-o dispută cu fariseii, pentru care respectarea legii era obligatorie. Iar afirmând „când a venit acest fiu al tău” fratele cel mare arată că prin nerespectarea legii, el, de fapt, nu-l recunoaște drept frate. Răspunsul tatălui este „ o invitație de depășire a juridismului pentru a se deschide către iubire”.
Susținând că „ fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” Mântuitorul își încheie critica la adresa fariseilor prin afirmarea valorii vieții și luarea în seamă a celor considerați ca fiind marginalii societății, întrucât nu ar respecta Legea.
Regăsim aici o aluzie clară a ceea ce înseamnă puterea pastorală, în termenii în care Foucault o descrie ce „ are ca preocupare şi ca sarcină principală de a nu veghea la salvarea tuturor decât ocupându-se de fiecare element în parte, de fiecare oaie din turmă, de fiecare individ, nu doar pentru a-l constrânge să acţioneze într-un fel sau altul, ci şi pentru a putea să-l cunoască, să-l descopere, a-i reliefa subiectivitatea şi a-i structura propriul raport cu sine însuşi şi cu propria sa conştiinţă. Tehnicile păstoririi creştine privind direcţia de conştiinţă, îngrijirea sufletelor, cura sufletelor, toate acele practici care merg de la examenul de conştiinţă până la confesiune trecând prin mărturisire, acea raportare obligatorie de sine însuşi la sine însuşi în termeni de adevăr şi de discurs obligatoriu, acesta este, cred eu, unul din punctele fundamentale ale puterii pastorale şi ceea ce face din ea o putere individualizantă”, scopul ei este de „ de face bine celor asupra cărora veghează”, ea nefiind„ o putere triumfătoare, ci una binefăcătoare”. Cu alte cuvinte, parabola ar reprezenta totodată un examen de conștiință pe care tatăl îl are de trecut întrucât și „ cei care nu trăiesc după morala tradițională sunt iubiți de Dumnezeu tot atât cât și cei care trăiesc „virtuos””.
La nivel individual, parabola scoate în evidență că valoarea unui om stă în capacitatea sa de a dărui ( dacă ar fi să folosim conceptul de „cheltuire” al lui Bataille, în puterea sa de „a irosi”din bogăția sa) și nicidecum în capacitatea de a ține contabilitatea produsă de balanța input-output și de a produce astfel argumente vizibile și palpabile, pentru „ a avea dreptate”.
Vizibilitatea lui „ a avea dreptate” este atât de clară încât este posibil că fiul cel mare să intre în logica pe care mai târziu Kirkegaard o va descrie ca fiind „ o bucurie pe care a simțit-o probabil fiecare din noi, iar când continui să suferi o nedreptate te simți înălțat de gândul că ai dreptate”. În acest cadru, a-i spune cuiva că nu are dreptate înseamnă și a-i contesta o calitate epistemică, dar și a-i lua acestuia „ o mulțumire, o bucurie”. Vorbim deci de o dublă rezistență la schimbarea atitudinii, ca să spunem așa.
Încadrată în termeni weberieni, semnificația acestei parabole ține de ceea ce întreprinde tatăl, anume de sfera acțiunilor orientate spre valori și ale afectivității, în mod distinct de aceea a acțiunilor de tipul cost-beneficiu, (sinteză între juridism și contabilitate), așa cum a gândit-o inițial fiul rătăcitor și cum o gândește apoi fratele acestuia.
Ilustrare a unei schimbări generale? Susține Dolto: „în povestea aceasta toată personajele devin altele”. Poate că e mult spus, credem că e vorba mai degrabă de premisele unor deveniri. Singura devenire la care nu ne așteptăm este a tatălui, el fiind cel care se dezvăluie fiilor altfel decât îl bănuiau aceștia, prin ceea ce am numit mai sus, trecerea unui examen de conștiință.
De altfel, ne vom feri să facem din „devenire” o matrice pentru simplu motiv ca matricile produc răspunsuri predictibile, or parabola are o încheiere surprinzătoare, recuperarea fiului risipitor prin iubirea tatălui. Întregul „sistem nu fuge” în direcția pe care matricea ar fi produs-o și pe care, ca ființe pedagogice ce suntem, am aștepta-o, anume pedepsirea celui plecat de-acasă. În termenii lui Deleuze și Guattari ne aflăm în situația în care un element, în cazul nostru iubirea tatălui „ face să deraieze întregul ansamblu şi care sparge structura simbolică, ca şi interpretarea hermeneutică, ca şi asociaţia laică de idei, ca şi arhetipul imaginar”.
Iubirea tatălui pare a fi răspunsul la o mai veche tensiune a civilizației, cea care leagă libertatea de securitate. Libertatea fiului risipitor, dorință nesupusă, deteritorializare. Întoarcerea fiului risipitor înseamnă revenire, reteritorializare a vechiului spațiu, fiul nemaifiind aceeași persoană, abandonarea libertății pentru un plus de securitate în viață. Dorința supusă, teritorializată, cea a fratelui cel mare este generatoare de nevroză și frustrări. Este foarte posibil ca fiul rătăcitor să nu fi găsit satisfacție în implicarea sa și în recompensele primite și de aici decizia pe care a luat-o de a părăsi familia. La nivelul fratelui cel mare identificăm două tipuri de frustrări, una care apare prin blocarea dorințelor firești, cele generate de performativitate și cealaltă frustrare, prin compararea cu ceea ce a trăit fratele mai mic, frustrarea relativă cum o numesc experții din psihologia socială. Deslușim astfel două atitudini în fața vieții, ca tipuri ideale, dezinhibarea dorinței versus inhibarea dorinței.
Până la un punct vorbim de devenirea-adult a copilului, (cazul fiului risipitor), ce își propune ca prin libertatea obținută prin împărțirea proprietății să devină autonom și devenirea copil a adultului, cazului fratelui rămas acasă, rămas în dependență față de tată.
Viețile fiului cel mare și ale tatălui sunt complementare, chiar se confundă, susține Françoise Dolto: „s-ar spune că fiul mare face parte din tată sau că măcar este o prelungire a acestuia”. Acest fiu este, în cuvintele psihananlistei franceze insuficient de matur ce trăia prin autocenzurare. „Fiul, fiica sunt cei care trebuie să trezească convingerea și încrederea părinților, să se separe, dacă aceasta este dorința lor, în cadrul rânduielilor stabilite de lege, să-și cucerească libertatea atât cu privire la bunurile materiale, cât și patrimoniul moral, cinstindu-și astfel tatăl și mama, care îi înțeleg sau nu, sunt de acord cu ei sau nu”, afirmă Dolto.
În momentul întoarcerii fiului risipitor, fratele cel mare se dezvăluie pe sine sau, cum spune psihanalista, „ se desparte astfel și de sine însuși ( nu doar de tată, n.n.), cel care se credea fericit și desigur, așa și părea”. Și Françoise Dolto completează: „ el își înăbușea dorința și nu trăia din dragoste” , el a continuat „ să profite de bunurile tatălui său, într-o dependență comodă și interesată, în care își refula, poate, în mod inconștient, cel puțin, la început, dorința de autonomie”.
Schimbarea care va să vină se datorează geloziei, a înțelegerii faptului că până atunci a trecut pe lângă viață. Așa cum pictura lui James Tissot o arată și cum o spune și Dolto („ cred că între acești doi băieți exista o rivalitate fraternă”) între cei doi se manifesta o distanță sufletească semnificativă, ilustrată prin atitudine: fiul cel mic își cere drepturile stând cu spatele la fratele său mai mare, neluându-l în seamă. Nucleul dur al atitudinii este afectivitatea, iar posibilitatea ca schimbarea raportării afective ( din negativă în pozitivă), a fratelui mare față de cel mic, prin întărirea informației pe care oricum se bănuia că o are ( „ tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”) are mici șanse să se producă. „A avea dreptate” prevalează în raport cu „ a iubi”.
Solicitarea făcută de tată ca fiul cel mare să abandoneze verbul „ a avea dreptate” în favoarea lui „ a iubi” are în vedere și viitorul. Este dureros să recunoști că nu ai dreptate, susține Kirkegaard, dar „ e mai înțelept și mai bine să recunoaștem că nu avem dreptate atunci când nu avem, spunând că durerea care însoțește această mărturisire este ca un medicament amar care vindecă, însă nu ascundem că e dureros să nu ai dreptate și dureros să o recunoști” și suportăm această durere „fiindcă știm că ea este spre binele nostru, consolându-ne cu gândul că într-o bună zi vom reuși să-i rezistăm cu mai multă putere, că poate vom ajunge până acolo încât să nu ni se întâmple decât rareori să nu avem dreptate”.
Cu alte cuvinte, prin reunirea familiei și renunțând la pretenția de a avea dreptate, fiul cel mare și-ar consolida poziția astfel ca într-o situație ulterioară, dobândind mai multă înțelepciune, să aibă dreptate, în disputele care s-ar putea ivi.
Există o întreagă literatură legată despre modul în care se schimbă un om și cum poți învăța acest lucru. Citim în Derrida: „ a învăţa să trăieşti, a învăţa acest lucru prin tine însuţi, de unul singur, a te învăţa pe tine însuţi să trăieşti ( ,,aş vrea să învăţ să trăiesc, în sfârşit”) nu reprezintă, oare, pentru insul viu, imposibilul însuşi? Nu este oare, tocmai ceea ce logica însăşi interzice? A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat pe marginea vieţii. Pe marginea interioară sau pe cea exterioară, este vorba, aici, de o heterodidactică între viaţă şi moarte”. A învăța să trăiești presupune un timp care îți rămâne după ce ai dobândit învățătura.
Întoarcerea acasă a fiului rătăcitor s-a produs prin trăirea unei experiențe între viață și moarte. Nu știm cât de schimbat este după cele trăite. Putem bănui că întors acasă fiul risipitor va ști cum să-și chibzuiască proprietatea ( verbul „ a face”) și cum să evite risipa pe care i-a adus-o verbul „ a fi”, prin trăirea bucuriilor vieții. Va fi el în „iubire” față de fratele mai mare?
Aici este posibil să intervină ruptura, toate semnele duc spre așa ceva, adică părăsirea stării de copil ascultător. Sau cum spune Françoise Dolto: „ Pentru a deveni pe deplin bărbat și tată, nu trebuia oare să-și asume riscul de a părăsi dependența, de a se elibera, potrivit legii, de subordonarea sa și de și izbuti să o facă? ” și asta înseamnă, în cazul său, o revoluție. Sau cum spune cercetătoarea franceză: „ prin revolta sa, fratele cel mare simte crescând în el, odată cu mânia, puteri contestatare pe care nu le bănuia”.
Este plauzibil să credem că prin această revoltă parabola scoate în evidență nevoia omului de autonomie și libertate, ceea ce ar intra în logica lui Dumnezeu, așa cum o bănuim noi, anume aceea că el ne vrea persoane responsabile! De unde vine atunci nemulțumirea tatălui? Ei bine, ipoteza noastră este aceea că nu în asta constă nemulțumirea tatălui, – că fiul cel mare ar deveni autonom-, ci într-un pericol pe care acesta îl simte, îl anticipează și care leagă această autonomie și libertatea ce o însoțește de pierderea sufletului: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea da omul în schimb, pentru sufletul său? ” ( Marcu, 8, 36/37). Oricât am deveni liberi și autonomi noi nu trebuie să încetăm a ne iubi aproapele!
Întrebări multiple ridică această deschidere pe care o propune Françoise Dolto: oare schimbarea este posibilă doar prin descătușarea dorinței? Este evident că blocând dorința nu ajungi la starea de „iubire”. Nu este oare necesar, așa cum a fost și în cazul fiului risipitor, o deteritorializare, o trăire la limită?
Afirmă psihanalista: fiul risipitor „ se distruge, se risipește, se ruinează. Își reneagă tatăl, își reneagă întreaga familie, își reneagă întreaga viață de până atunci, Un paroxism al negației. Iată de ce acest fiu era mort pentru tatăl său ” dar, „ în inima lui, această asumare a libertății era o reacție negativă”. Chiar așa știm că libertatea bărbatului să în „libertatea sa creatoare, în libertatea de a inova, nu în supunerea față de un altul ”.
Dar cum vor evolua lucrurile în cazul fratelui său?
Și Françoise Dolto continuă: „ Putrezești atunci când trăiești, conștient sau nu, numai pentru nevoile sau plăcerile tale, și atunci când își este greu și atunci când îți este ușor. Trupul este dornic de plăcere și adesea cade în capcană dacă inima nu veghează, dacă sentimentul demnității umane nu te-ajută să te îndepărtezi de dezonoare, nu pentru tine însuți, ci pentru urmașii tăi”, noi având nevoie de plăcere, „dar nu plăcerea, ci suferința ne formează”.
Dacă „ la fel e pentru fiecare dintre noi, trebuie să murim față de ceva pentru a ne ridica doritori, dorind cu o dorință adevărată, mai presus de necesitate, având doar călăuză doar dragostea” lucrurile par simple pentru fiul risipitor, el învățând asta, nu la fel stau lucrurile pentru fratele său care s-a ridicat deasupra necesității, dar nu a avut drept călăuză dragostea. De fapt, întregul său comportament înseamnă recunoașterea identității, un fel de „sunt și eu aici!”.
Citim în Agamben că „ființa omenească și dorința ei de a fi recunoscută de ceilalți sunt inseparabile. Ba chiar această recunoaștere e atât de importantă încât, conform lui Hegel, fiecare dintre noi e dispus să-și riște viața ca s-o dobândească. Într-adevăr, nu-i vorba pur și simplu de satisfacție sau de amor propriu, ci, mai degrabă, de faptul că doar prin recunoașterea celorlalți omul se poate construi ca persoană”. Or asta cere fratele fiului rătăcitor, să fie luat în seamă și să beneficieze de aceleași drepturi ca și fiul rătăcitor.
Dacă îi dăm crezare lui Agamben ( „celelalte ființe omenești sunt importante și necesare mai întâi de toate pentru că mă pot recunoaște. Atât puterea, cât și gloria sau bogăția la care „ceilalți” par să fie atât de sensibili au sens, în ultimă instanță, prin prisma acestei recunoașteri a identității personale”, atunci fratele cel mare țintește la o recunoaștere publică a identității sale pornind de la aspecte de natură materială, în timp ce tatăl îi cere să-și schimbe referențialul.
În fapt, aici găsim cheia parabolei, identitatea și recunoașterea persoanei trebuie să se producă într-un alt registru decât cel al bunurilor materiale și acest lucru reprezintă o schimbare radicală de paradigmă în cultura vremii. În consecință, dacă criteriile de status impun ca identitatea să se producă prin intermediul persoanei-mască – „lupta pentru recunoaștere este lupta pentru o mască, însă masca aceasta coincide cu „personalitatea” pe care societatea i-o recunoaște fiecărui individ ( sau cu „personajul) în care aceasta îl transformă, prin complicitatea sa uneori reticentă”, cerința tatălui se orientează spre identitate ca autenticitate generată de iubirea aproapelui.
Drama fratelui cel mare ține de faptul că el își regăsește sinele, un sine pe care ar trebui să-l experimenteze, să îndrepte păcatul comis, ( „ păcatul împotriva propriei dorințe” susține Dolto), dar puțin probabil că va reuși să ducă lucrurile până la capăt prin plecarea de-acasă, adică să trăiască la rândul său la limita vieții, căci această plecare nu este dorită de tată, care îi cere să se schimbe, rămând pe loc. Adică să-i fi spus, „ dacă vrei, du-te în lume, la rândul tău, ai partea ta de avere!” și să fi pus astfel verbul „a avea” în slujba verbului „ a fi”!
De ce nu o face? Pentru că nu o poate face, pentru că felul de a fi al tatălui este orientat spre a face bine celor apropiați, în cazul nostru, al fiilor, pe verbul „ a dărui”, opusul individualismului la care duce, în extrem, ideea atât de dragă a lui Françoise Dolto, cea de dorință! Așa cum am arătat mai sus, tatăl urmărește ca fratele cel mare ( putem bănui că această așteptare se îndreaptă și spre fiul rătăcitori) să-și dobândească identitatea nu prin proprietatea care i se cuvine, ci prin dragostea care trebuie să o arate, să iubească, nu să se lase dominat de propria sa dorință, și de ceea ce o întemeiază, anume de „ a avea dreptate”!
În aceste circumsanțe cum arată tatăl? Rareori se întâmplă ca un părinte să-și iubească la fel copiii. Diferențierea în tratarea copiilor i-a permis fiului cel mic să-și ceară partea și să o primească. „Valoarea unui tată constă în faptul de a fi un exemplu provizoriu de a-și pune de acord faptele cu legea”, afirmă gânditoarea noastră. Fiecare dintre cei doi fii crede că „tatăl său este o ființă de excepție, în timp ce tatăl este, de fapt, o ființă de iubire” . Ceea ce nici unul dintre fii nu a știut este faptul că acum tatăl se arată a fi „cel care dă naștere și cheamă la viață în permanență”. De fapt, dintre cele trei personaje ale parabolei, doar tatăl se gândește la celălalt, celealte personaje sunt centrate pe propria persoană. În constatarea acestui fapt, nu ai cum să nu te duci cu gândul la vorbele lui Tolstoi: „ Dacă te dor durerile tale, ești viu. Dacă te dor durerile altora, ești Om – Om al lui Dumnezeu”.
Dacă fiii sunt centrați pe dimensiunea „ a avea dreptate”, evident că acea dreptate este un fapt limitat ( dreptatea unuia este limitată de dreptatea celuilalt), tatăl vine cu orientarea spre iubire, care este un raport infinit. Și cum spune Kirkegaard, „ doar infinitul edifică, nu și finitul!”. În același spirit, al lui Kirkegaard, putem găsi că „ a-ți dori să nu ai dreptate este expresia unui raport infinit (când iubești pe cineva care ți-a făcut o nedreptate, n.n.), iar a vrea să ai dreptate sau a simți că este dureros să nu ai dreptate, este expresia unui raport finit” .Cu alte cuvinte, tatăl dorește substituirea lui „ a avea dreptate” cu „a iubi”.
Despre James Tissot (1836-1902), pictor, printre altele, a patru tablouri dedicate parabolei fiului risipitor. Aceste tablouri fac parte din partea finală, mistică, a creației artistice a celui în cauză. Ele au fost expuse în cadrul Expoziției Universale din 1889. Tissot se instalează în Anglia în 1871. Scenele legate de fiul risipitor au drept fundal țara de adopție. Tissot revine în Franța, în 1882 după moartea soției.
Eduard Prediger este primul cititori al eseurilor căci i le trimit înainte de publicare, spre o ultimă privire. Competența sa constă în observațiile sale critice ce mă pun pe gânduri și, prin asta, mă ajută. În cazul de față reproduc câteva din comentariile sale, demne de tot interesul, legate de pictura lui Tissot: „În primul tablou, fiul cel mic apare așezat pe masă (deja o atitudine nelalocul ei) poziționându-se astfel mai sus atât decât fratele său, cât și față de tată (cei doi fiind situați în același plan așezați pe scaune), iar în al doilea tablou fratele cel mare este în picioare situându-se de data aceasta el într-un plan superior atât față de tată, cât și față de cel mic aflat acum în genunchi. Se schimbă astfel raportul dintre cei doi frați, însă ambii greșesc, deoarece se așază singuri în poziții de superioritate față de celălalt, cât și față de Tatăl. Reacția finală a fratelui se poate anticipa din primul tablou, când plecarea celui mic îl lasă rece”. Și Eduard Prediger își imaginează continuarea„ cu un tablou pe placul lui Iisus: cei doi fii în genunchi, îmbrățișându-se împreună cu Tatăl”.
O interpretare: Cum trebuie văzute și întelese parabolele biblice? Ele ar reprezenta, pe de o parte, ca realitate ultimă, de natură spirituală, produsul interacțiunii dintre trei sisteme, personalitate, sistemul social și sistemul cultural, iar pe de altă parte, sunt factor de control pentru fiecare din aceste trei sisteme, dinspre spiritual, spre nivelul cultural, spre social și pentru persoana umană, prin valoarea lor de simbol. Produs al întâmplărilor trecute, ele ne permit să înțelegem prezentul și să anticipăm viitorul. Un mit nu se suprapune niciodată cu o experiență unică, după cum nici o experiență unică nu stă la baza vreunui mit. Miturile sunt esențe a căror unitate este obținută prin compunere și esențializează experiențe umane diferite.
Prin intermediul lor omul încearcă o stăpânire în plan mintal a incertitudinilor din viața cotidiană și a anxietăților din viața sa psihică, prin funcția lor de iluminare.
Un caz. O văduvă cu trei fete, Primele două de vârste apropiate, a treia la o distanță de aproape zece ani față de prima. Comunism, „colectiv”, industrializare. Fata cea mare ascultătoare și disciplinată face facultate, ajunge profesoară de excepție, una din miile de profesori din lumea satului care își fac datoria cu seriozitate și devotament, pentru copiii unei jumătăți de țări, cea rurală și despre care se vorbește prea puțin.
A doua, mai zvăpăiată, atrăgătoare, mai dotată fizic, dar și mental, nu reușește să intre la facultate.
A treia închisă în ea, purtând cu ea, toată viața, sâmburele invidiei față de surorile mai mari. Am putea vorbi de trei forme de „cuprinderi ” ( conceptul heideggerian) este acela de „ întinderi”) ale persoanei, una mare, la sora mijlocie, alta medie, la sora cea mare și una mică, la ultima dintre surori, „cuprinderi” care definesc starea diferită de empatie, de la foarte mare la fiica „rătăcitoare”, la una, foarte mică, a mezinei.
După un eșec la admitere cea mijlocie nu va mai veni acasă. Îngrijorări legate de sinucidere. Decizia a fost luată după ce, înainte de a pleca la admitere, sora cea mare îi luase din față farfuria în care își pusese brânza de oi și mămăliga: „Cine vrea să mănânce brânză de oi să facă școală și să se angajeze!”. A plecat, precum fiul rătăcitor, în lume și în cele din urmă ajunge la celălalt capăt al țării. Se angajează ca femeie de servici într-o fabrică, mătură prin secții, are 24 de ani și muncitoarele mai tinere își bat joc de ea, aruncă intenționat gunoaie pe jos. La înghite pe toate. Stă prin gazde, cere ajutor de-acasă o plapumă. Soră-sa cea mare o ia peste picior: „Cum să ceară așa ceva, doar la radio o anunțat că în acel oraș este vreme frumoasă?”. Urmele geloziei nu s-au șters: cum ea, care este mai frumoasă, ascultatoare față de mama, care a făcut și facultate nu are atâta succes la băieți ca cealaltă, mai mică cu doi ani și care se crede fâșneață?
Fiica „rătăcitoare” primește totuși plapuma. În cele din urmă va ajunge să lucreze la bandă, înlocuind pe câte una care lipsește, ba fiind în concediu de odihnă, ba în concediu medical, ba în concediu pentru creșterea copilului. Uluitor noroc căci în felul acesta învață logica produsului care trebuie realizat, identifică erorile în asamblare, devine cea mai bună din secție, cea mai bună din fabrică, lăudată peste tot, câștigă bani. Se înscrie pentru a-și cumpăra locuință, nu are copii, speră să aibă, se înscrie să-și cumpere un apartament cu trei camere, are rate mari la casă, dar este răzbătătoare, ziua la fabrică, iar acasă lucrează macrameuri, pe care apoi le vinde.
Uluire a casei. Mama și sora cea mare cred că sunt mințite. Cea mică se va duce pe capul ei, în toate vacanțele, și o va face apoi chiar după ce se mărită și va ajunge să divorțeze. Invidia nu o va părăsi însă niciodată, nu este frumoasă ca surorile mari, nici deșteaptă ca ele și nici cu realizări profesionale asemănătoare. Natura nu i-a dat „cuprindere”.
În cele din urma sora cea mare se căsătorește. O dă nu prost, ci foarte prost. Necunoscând lumea, a ales greșit. Ea credea că dacă un om nu bea și nu fumează acesta este din start un om bun. Cunoaște iadul. Sora-sa, „rătăcitoarea” află că nu poate avea copii și profită de schimbarea de regim din ’89 să se întoarcă acasă, să recupereze pământul, doar fuseseră declarați chiaburi și începe construcția propriei case.
Mama înțelege că toată salvarea fetei care nu i-a ieșit niciodată din ascultare (că doar cu aceasta a trecut prin toate greutățile, cu munca la câmp, cu reparațiile la casă, cu sfatul, cu sprijinul pe care i l-a dat mereu), stă în fiica „rătăcitoare”, descurcăreața, revenită acasă, înțelege că pericolul îl reprezintă fiica cea mică care va dori, după plecarea ei din viață, să-și ia partea de moștenire. Și atunci face un plan, anume îi sugerează fiicei acesteia din urmă că bine ar fi ca maică-sa să se lipeasca de sora mijlocie, ca să aibă propria casă. Ideea este că având propriul cămin îi va fi greu și de nesusținut moral să mai ceară parte!
Ceea ce se și întâmplă numai că invidia își găsește mereu o formulă de realizare (după modelul Olson), anume exploatarea celui puternic de către cel slab. Altfel spus, dacă soră-sa își face casă, de ce să se omoare ea cu banii, cu materialele, cu meseriașii, etc? O chestiune de șantaj.
În cele din urmă se ajunge ca fiica „rătăcitoare” care lăsase un loc de muncă în care era prima din cei opt mii de angajați, să se trezească într-o bătălie multiplă, cu fostul cumnat, pentru custodia copiilor, cu autoritățile care nu doreau să-i dea dreptul la pământ, ca moștenire a familiei, cu a face de rost de materiale pentru casă, cu meseriașii neserioși, cu problemele grave de sănătate ale mamei și surorii celei mari ce capătase o boală incurabilă, lupus eritematos.
Înaintând lent spre moarte sora cea mare înțelege viața, devine parcă un alt om, iar în ultimele clipe pe care le mai are de trăit își cheamă sora, îi cere scuze pentru toate necazurile și greutățile pe care i le-a făcut și îi încredințează copiii. Face apel la sentimentele acesteia de iubire fraternă de care a beneficiat mereu. Formal este aproape divorțată, dar conștientizează că fostul soț nu știe și nici nu poate să-și crească copiii. Iubirea o face pe această sora „rătăcitoare” să-și asume creșterea orfanilor și să pună între paranteze nedreptățile pe care le suferise până atunci.
Am putea adăuga și alte elemente care definesc contextul. Vorbim de o lume care prin schimbarea naturii proprietății a devenit, pe fondul laicismului promovat de regimul comunist, din ce în ce mai „sălbatică”, una în care piața modelează sufletele oamenilor și îi face să creadă doar în Mamona, ( în bani), și mai puțin în Dumnezeu. Și apoi, faptul că statul nou apărut este „privatizat” în interiorul său de oameni interesați în a se îmbogăți, lucru pe care economiștii îl numesc sec drept „acumularea primitivă a capitalului”.
Această povestire ar putea reprezenta o completare și o semnificare a parabolei fiului rătăcitor, dacă adăugăm familia, copiii, suferința pe care-o trăiești dacă o dai foarte rău în căsătorie. Și apoi, nu trebuie neapărat să pleci de-acasă în lume, ca să dobândești arta de a trăi, chiar dacă nu mai ai timp pentru așa ceva, căci este posibil ca lumea, cu răutățile ei, să vină peste peste tine, încercând să te strivească. Dar ca și în parabola fiului rătăcitor, cheia care deschide ușile încurcate ale vieții este iubirea, cu deosebire că aici e vorba de aceea a fiicei rătăcitoare pentru mamă și pentru sora care i-a lăsat copiii în grijă..
De un lucru putem fi cumva siguri: că prin suferință ajungi să înțelegi viața, te înțelegi pe tine și cauți sprijin, prin rugăciune, la Dumnezeu. O problemă de mântuire. Sau cum zice psalmistul: „Sărac şi îndurerat sunt eu; mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă sprijinească!” ( 68/33).
