Componentele psihologice ale dispozitivului. Miron Iuga este interesat să cumpere moșia deținută de Nadina și în tatonările sale descoperea că „ șireată și abilă, Nadina îi aluneca mereu printre degete ca argintul viu”. Asta îi permitea fostei sale nurori să se rupă de orice angajament familial și să aibă libertatea în alegeri, adică obținerea celui mai bun preț, iar faptul se datorează, în completarea intereselor financiare și prin susținerea lor, pe ceea ce astăzi am numi tulburare narcisică de personalitate (TNP), care s-ar caracteriza prin „ persistența sentimentelor exagerate de importanță de sine, o nevoie excesivă de admirație și o lipsă de empatie față de alte persoane. Persoanele cu TNP deseori petrec mult timp gândindu-se la obținerea de putere și succes, ori la propria înfățișare. De regulă, ele profită de oamenii din jurul lor”.
Există apoi o frustrare la nivelul proprietarilor de pământ care își lucrează pământul, așa cum o exprimă boierul boierul Miron Iuga, aflat în vizită la București – „ aici oamenii știu că trăiesc bine! murmură Miron disprețuitor. Încotro te întorci numai îndemnuri la veselie și desfrâu. Ce le pasă! Noi muncim ca să poată ei să benchetuiască!”- și ea ține de comparația între viața pe care o duce și viața pe care o vede în capitala țării, în aceeași lume definită prin bios.
Frustrarea majoră este însă aceea care marchează sufletul țăranilor și care se produce, în termenii lui Ted Gurr, când există o capacitate scăzută în a satisface aşteptări stabile, în categoria acestora intrând simpla nevoie de supraviețuire: „ dacă muncim toți, cu nevastă și copii, din primăvară până-n iarnă și nu ne iese nici să ne ținem zilele?”. Această frustrare ține de lumea lui zôê și ea anunță starea de disperare, pe care se inserează ideea morții.
Răscoala reprezintă expresia acestei disperări ce înglobează resentimente și răzbunare. Amândouă fac sinteza dintre lumea psihică interioară cu manifestarea publică și explicită în lumea exterioară. Cităm din Max Scheler: „ cel mai important punct de plecare în constituirea resentimentului este impulsul răzbunării”. Răzbunarea este, de fapt, defulare în masă și ea se asociază cu plăcerea. Dominanța biologică a faptului este demonstrată în cercetările de specialitate.
Resentimentul nu este doar în legătura cu propria persoană, el se poate naște pe un anumit fond și când o persoană din anturajul tău suferă o nedreptate. Acesta este cazul povestit de Rebreanu, al abuzării Gherghinei, fata logofătului Chirilă Păun de către Aristide, fiul lui Platamonu. Dincolo de imoralitatea faptului și consecințele sale (Gherghina rămâne gravidă și planurile ei și ale celui care o iubește sunt aruncate în aer), rămâne aprecierea generală a situației fără ieșire, de altfel, descrisă de Dragoș, învățătorul satului: „Nu e fată sau femeie tânără de care să nu se lege javra asta grecească! Tatăl despoaie pe bărbați și băiatul pe femei!”. Cum vestea s-a dus în întregul sat, este cât se poate de firesc ca resentimentul să-i cuprindă pe oameni, inclusiv pe boierul Miron Iuga: „Iacă, de porcării d-astea se țin dumnealor și pe urmă ne mirăm că țăranii murmură și se frământă!”.
xxx
Comportamentele colective. Pe acest fundament al resentimentelor de natură socială și morală apare răscoala, apariția unei mulțimi active, în definiția lui Goodman aceasta fiind o adunare agitată și emoțională de indivizi care deseori „ își revarsă emoția prin acțiune violentă și distructivă”, acționând asupra a ceva considerat „rău”. Masele de țărani sunt mânate de fantasme de grup. Este exact situația descrisă de Anghelina când povestește cum s-a întâlnit pe uliță, lângă biserică, cu doi călăreți pe cai albi, iar unul dintre ei i-a spus: „ Văd că ești necăjită rău, dar n-ai nici o grijă că noi aducem veste mare, că pe noi ne-a trimis Vodă să dăm de știre oamenilor că toate moșiile sunt ale lor de-aci înainte și să se apuce de îndată să le împartă, după dreptate, iar pe boieri și pe arendași să-i alunge și să le ardă conacele și curțile și toate acareturile ca nu cumva să se mai întoarcă înapoi!”.
În cadrul masei există un mecanism circular, pe de o parte dorința îi adună pe țărani, pe de altă parte, odată adunați, ei produc dorințe, cum o spun Deleuze și Guattari: „ după cum maşinile dezirante sunt surprinse în marile mase gregare pe care le formează sau după cum sunt raportate la forţele elementare ale dorinţei care le formează”. Masa aduce cu sine anularea diferenței, nici măcar diferența sexuală nu mai contează. Canetti observă că „ la modul ideal, acolo sunt toți egali. Nu mai contează nici o diferență, nici măcar între sexe. Oricine te-ar înghesui, este ca și cum ai fi tot tu. Îl simți pe celălalt la fel cum te simți pe tine. Totul se petrece atunci deodată ca și cum ar fi vorba de interiorul unuia și aceluiași trup”.
Dacă ne-am plasa într-o perspectivă sociologică speculativă am putea găsi în romanul lui Liviu Rebreanu toate cele șase caracteristici pe care le folosește Smelser prin a caracteriza o mișcare socială, anume faptul că „ organizarea societăţii poate facilita emergenţa unor interese conflictuale” și că în cadrul ei se produce apariția unei o încordări structurale „ prin care definim existența unei tensiuni sau contradicții în cadrul societății”, iar „ aceste încordări structurale generează percepția că conflictul de interese există ”, că se observă existența unei încrederi generalizate, în sensul că ,, pentru ca un comportament colectiv să se producă trebuie să existe o viziune împărtășită asupra realității ce definește acțiunea socială și servește în orientarea comportamentului ”, că este necesară apariția unui factor de precipitare, a unui eveniment ( unul din capitolele romanului are, de altfel, titlul „Scânteia”) care produce o mobilizare a participanților pentru acțiune și, în sfârșit, felul în care răspund instituțiile de coerciție ale statului: „ modul în care operează controlul social poate fi semnificativ în determinarea dacă factorii precedenți vor sfârși într-un comportament colectiv”, și aici am putea include dezarmarea jandarmilor de către țărani, dar și frica autorităților ca nu carecumva soldații să fraternizeze cu răsculații.
Mizele comportamentului colectiv s-au schimbat, de la modificarea învoielilor agricole la dorința de a putea cumpăra pământ atunci când acesta este scos la vânzare, urmate de luarea pământului prin cedarea lui de către proprietari și culminând cu simpla însușire a lui. Această radicalizare este răspunsul la două tipuri de inegalități ce definesc societatea românească de la începutul secolului al XX-lea, unul al drepturilor și celălalt, al șanselor.
,,Răscoala” descrie o situaţie de formare şi dezvoltare a comportamentelor colective de tip ,,dezinhibare”, o „dezinhibare” care consemnează ieșirea din dominația de tip tradițional. Acestea se exprimă prin o sumedenie de întâmplări care poartă în sine aceeaşi raţiune, cea de ,,contingenţă radicală”, a ocaziei care nu trebuie pierdută. Expresia materială şi simbolică a dezinhibării este focul. Arderea ,,frumosului” şi a bogăţiei exprimă schimbarea condiţiei ţăranului din ,,bestie” în om. Arderea conacelor îl aduce pe ,,fostul om”, antreprenorul, în stare de animal înfricoşat şi hăituit de foc. ,,Puterea suveranităţii”, cea pe care se baza pe capacitatea trupului controlorului de a se deplasa în spaţiu, dispare în arderea focului. Când ţăranii dau foc la recolte, anunţă noua stare a sufletului lor. Iar când pun foc la conace, ei încearcă să anuleze dreptul moşierilor și al arendaşilor la un loc în spaţiul rural. Sau cum spune răzvrătitul Matei Dulmanu: „ numai focul curăță păcatele!”. Purificarea locului înseamnă, de fapt, distrugerea vechii relaţii ,,terorist-ostatic” şi consemnarea astfel a unei schimbări radicale a jocului social.
Ar fi o eroare să atribuim violența răsculaților unor cauze ce țin de ființa țăranului, așa cum o fac reprezentanții statului implicați în represiune și proprietarii de pământ și arendașii. Știm de la Simmel că „ atunci când masele largi de oameni sunt activate de mișcări politice, sociale sau religioase, ele sunt fără milă de radicale, iar elementele extreme le copleșesc pe cele moderate”, iar rațiunea acestei situații stă în faptul că masele „ sunt întotdeauna animate și ghidate numai de idei simple”, căci doar ideile simple, ce sunt intolerante și radicale, pot influența elementele divergente ce constituie o masă.
xxx
Despre dragoste și sexualitate. Chestiunea relației dintre nevoia de pământ și problema dragostei și a sexualității este abordată de Rebreanu în romanul „Ion”. Ea nu putea lipsi aici și apare sub tema cuplajului dintre trup şi suflet, cuplaj pe care îl găsim atât la nivelul ţăranului, cât şi la acela al elitei.
Relaţia dintre suflet şi trup are legătură cu diada dragoste-familie. Absenţa proprietăţii şi implicit, absenţa autonomiei, îi conduc pe tineri să intre într-un joc strategic, implicând mari dileme existenţiale, un joc preponderent al raţionalităţii, jucat de fată, ce avea drept miză creșterea siguranței şi unul al afectivităţii, însușit de băiat. Tânăra avea de ales între două variante. Prima variantă era aceea ca ea să se căsătorească în momentul când controla situaţia, adică înainte de plecarea băiatului în armată, expunându-se însă unui risc, anume ca el să păţească ceva în stagiul militar şi atunci tot greul rămânea pe umerii ei, asta însemnând pericolul de a fi trimisă la casa strămoșească, îngreunând lucrurile acolo. Or căsătoria fetei și locuirea în casa băiatului făceau parte din strategia părinților de a-și ușura traiul, adică îmbunătățea șansele celor rămași în familie la supraviețuire.
A doua variantă a tinerei era să aştepte întoarcerea băiatului din armată, dar atunci se expunea riscului de a pierde din monopolul seducţiei, pentru că proaspătul eliberat şi maturizat putea face o altă alegere.
Băiatul era mai degrabă tentat să se căsătorească, mânat de ,,dorinţă” (,,guriţa ei fierbinte care-i făgăduia bucuriile”), atitudine care îl ducea într-o poziţie mai slabă în raport cu fata. A doua posibilitate era să amâne căsătoria după sosirea din armată, dar exista riscul ca, plecând să-și satisfacă stagiul militar, să ajungă să fie uitat, ,,ori să-l îndrăgească pe altul” şi astfel dorinţa să nu i se împlinească. „Logica” afectivă se împletește strâns cu raționalitatea vieții sociale. Dorința intră într-un angrenaj social care o condiționează.
La celălalt pol social discutăm despre triada dorinţă-plăcere-erotism care nu mai aparţine în exclusivitate lumii masculine, iar personajul care ilustrează tema este Nadina, ,,femeia-urbană”. Vestitor al unui anumit viitor, acela al autonomiei capitalului, al transformării producătorului în consumator, al deteritorializării, al mișcării, de unde nevoia de automobil, simbol al prestigiului („ mâine-poimâine, când și bărbierii vor avea automobilul la ușa frizeriei, n-are să mă mai intereseze) și al aventurii ( „ azi însă un Benz solid și elegant poate să-ți dea frisoane!” spune personajul) și de părăsire a locului, a familiei, a casei, a țării, Nadina este întruchiparea dorinţei pure, în expansiune, care neglijează orice angrenaj social, făcându-l inutil. Ea caută extazul, iar extazul spune Baudrillard este ,, calitatea oricărui corp care se roteşte în jurul propriului sine până la pierderea sensului şi care străluceşte apoi în forma sa pură şi vidă”.
Frumusețea ei primea în permanență adeveriri din partea bărbaților, de genul celor gândite de Titu Herdelea: „ I se părea tot frumoasă, dar de o frumusețe care îl uluia și-l cutremura”. Nadinei i se părea firesc și obligatoriu să fie iubită. „ Așa a fost obișnuită de totdeauna, începând cu tatăl ei care a idolatrizat-o și chiar azi se înviorează când o vede. În fond nu avea sentimente de dragoste decât pentru sine însăși. Nu-și refuza nimic, socotind că i se datorează tot. Nici măcar plăcerile nu le putea gusta în bucuria inimii sau spre a-și satisface o tentație, ci pentru că îi apăreau ca atributele firești ale frumuseții ei. Niciodată n-a înșelat pe Grigore dintr-o pornire de pasiune, întocmai precum nu fuma de dragul tutunului. Se simțea obligată să facă tot ce este susceptibil să o ridice deasupra altor femei, ca o statuie divină. Se contempla în oglindă îndelung, goală din cap până-n picioare, și se minuna cum s-au putut îmbina atâtea forme și linii superbe într-un singur corp. Umbla goală prin apartamentul ei toată dimineața ca să se poată admira în voie”. Sfera privată nu este nici mai mult, nici mai puțin decât „ scena pe care se joacă o dramaturgie a subiectului înconjurat de obiecte ca imagine a lui”.
Rebreanu descrie aici o situație, aceea a trupului golit, a ,, corpului fără organe” (sintagma deleuziană ce exprimă acea realitate pe care se înscrie producerea de consum și mașinile de dorință), care îşi este suficient sieşi, trup gol care, privit în oglindă, este furnizor de confirmări, este aici şi este şi dincolo, multiplicat în adevărul său. Imaginarul profund al oglinzii ( expresia aparține lui Baudrilllard) devenit structura de verosimilitate a trupului!
A doua structură de verosimilitate pe care Nadina şi-o procură este fotografia, cea care îl va înfuria pe Petre Petre, în scena care urmează violului şi care-l va determina pe acesta să purceadă la incendierea imobilului, într-un efort de salvare, prin memorie, a unicităţii trăirilor sale. Or fotografia anunţă tocmai opusul: ,,prăvălită, trei sferturi goală, pe o blană de urs, cu braţul răzimat pe capul fiarei, sânii ei mici păreau încremeniţi într-un spasm voluptos, iar şoldurile-i calde se alintau cu îndemnuri în vreme ce întreaga-i făptură surâdea cu o candoare virginală şi prefăcută”. Impudicitatea făcută publică, dizolvând zidul dintre interior și exterior, dovada că nu mai există secret, eternizată prin fotografie, multiplicabilă, anunţând marea dezvoltare a vulgarităţii ce va să vină, aşa cum o defineşte Simmel, ca repetare a unui comportament ce este valoros prin unicitate şi care se degradează prin repetiţie, toate ţinând de acelaşi asamblaj maşinic, al capitalului financiar, al consumului, al maşinii dorinţă-plăcere, al spaţiului care poate fi repede ocupat, graţie automobilului, expresia unui trup exacerbat în căutare de aventură, în sensul dat de acelaşi Simmel, ca trăire pură, fără finalitate, căutarea de a ieşi cu orice preţ din cotidian.
Simmel vede în „aventură” „ o insulă în marea vieții, care își stabilește singură începutul și sfârșitul, după propriile legi de creație și nu ca o parte a unui continent, conform lumii acesteia sau lumii celeilalte”, ei îi lipsește „ acea întrepătrundere cu părțile învecinate ale vieții, devenind astfel un întreg ”. Și gânditorul german continuă: „ noi ne însușim universul și, ceea ce este extrem de evident–acest lucru se datorează faptului că dobândim toate darurile lui prin muncă. Munca are, se poate spune, o legătură organică cu universul, ea îi cultivă continuu materiile și energiile în vedere obținerii unui randament maxim în slujba speciei umane, în timp ce în aventură avem o legătură neorganică cu universul; ea aduce cu sine actul cuceritor, folosirea rapidă a șansei, indiferent dacă prin aceasta obținem o secvență armonioasă sau nearmonioasă în raport cu noi, sau cu universul, sau cu relația dintre ele”.
Nadina nu putea aprecia munca pentru că ea nu avea o legătură organică cu universul, ea aparținea aventurii, adică a unei legături neorganice cu acesta. Aventurierul nu ține cont, în acțiunea sa, de consecințele acesteia. Nerăbdarea ei o conduce la pierderea simțului realității în tot ce îi definește acțiunile. Când fratele o povățuiește să nu meargă la moșie pentru că e pur și simplu o nebunie, Nadina ripostează: „ tocmai fiindcă este o nebunie mă ispitește!”, ea dorind neapărat să vândă moșia, căci „apărându-i astfel o aventură, plecarea la țară o pasiona”.
Dar fotografia Nadinei aduce în discuţie şi un alt element, cel al vânătorii, „pe o blană de urs, cu braţul răzimat pe capul fiarei”, ursul omorât şi femeia-dorinţă, ţinte ale aceleiaşi obsesii, sau, cum o enunţă Marx, dominaţia omului asupra naturii este dominaţia omului asupra omului şi invers. Vânătoarea ţine de primele momente ale diviziunii muncii, iar vânătoarea întreţine cu erotismul o relaţie ascunsă. Dezinhibarea este prezentă în fotografie doar ca un fapt singular, anunţându-şi însă forţa, a fenomenalei dezinhibări erotice-industriale-comerciale ce va să vină, întemeiată pe relaţia sexuală şi pe siluirea naturii de către om.
Uciderea eroinei este precedată de viol, calea spre taina pe care o deține animalul din noi, violul ca suspendare a distanțelor sociale, ca formă de posesie a trupului care ,,scapă”, ca loc marcat acum de purtătorii însemnelor ,,dezinhibării”, ca dovadă a schimbării raportului terorist-ostatic. Prin viol își face apariția adevărul. Abia acum Nadina își dă seama că este la granița dintre a trăi sau a muri. Acum ajunge să simtă „ numai o scârbă infinită de corpul pe care și-l adorase”, când de spaima că ar putea fi ucisă de țărani „ trecând pe lângă oglindă, își aruncă ochii fără să vrea și se înfioră văzând o figură străină parcă”! În acel moment, în vecinătatea morții, Nadina ia act că există un sine, la modul în care îl definește George Herbert Mead: „ Sinele este fundamentat pe abilitatea de a se lua pe sine ca obiect”.
În esenţă, violenţa, în dubla sa partitură, a ,,teroristului” asupra ,,ostaticului” şi a ,,ostaticului” asupra ,,teroristului” („să le mai fie frică și de noi” spune un țăran) este punctul de contact între cele două sublumi şi modul în care ele interacţionează, singura formă în care fiecare parte încearcă să acceadă la ,,realitatea” celeilalte părţi, negând-o, printr-un mecanism de transgresiune a limitei şi care ajunge la limita limitei, la moarte.
Această construcție socială ne permite să înțelegem de ce empatia absentează din această realitate și ne folosim de punctul de vedere al lui Heidegger, anume că empatia solicită, pentru a exista, „ faptul-de-a-fi-laolaltă”. Acest fapt-de-a-fi-laolaltă „ face cu putință și constituie în general faptul-de-a-fi raportat la ceilalți”. Faptul-de-a-fi-laolaltă face posibilă atât existența empatiei, cât și faptul-de-a-se cunoaște și astfel se ajunge la „ preocuparea de ordinul grijii-pentru-celălalt”. Or când avem o societate alcătuită din două sublumi, una a lui bios și cealaltă a lui zôê, care nu sunt „împreună”, empatia și preocuparea pentru celălalt nu au cum să apară.
xxx
Epilog. Învățăm din cartea de istorie că modernizarea societății românești este una liberală. Pentru a vedea cât de liberală este această modernizare vom compara realitatea cu ceea ce Max Weber numește „tipul ideal”, anume o construcție abstractă:, „ „ideea” de organizare modernă, istoricește determinată, a societății bazate pe circulația mărfurilor ”, construcție care nu se regăsește nicăieri în realitatea empirică, în puritatea ei conceptuală, sensul noțiunii de „ideal” nefiind legat de vreun „rezultat dezirabil al devenirii”, ci este pur logic.
Dacă vom introduce în construcția tipului ideal al modernității noțiunea hobbesiană de „siguranță”, stare pe care o produce realizarea contractului constituțional dintre actorii sociali și care ar defini starea de societate, descoperim, comparând această trăsătură cu realitatea vie, că lucrurile stau complet invers, anume că tocmai în societate țăranul român își vede amenințată existența.
Dacă privim lucrurile din perspectiva lui Locke vom spune că una din caracteristicile tipului ideal care definește starea de societate, în comparație cu starea de natură, ar fi obținerea consimțământul din partea actorilor sociali, consimțământ dat în deplină libertate și care nu ar permite ca relația socială să se definească prin violență. Afirmă Locke: „ cel care încearcă a lua alt om în puterea sa absolută se pune el însuși într-o stare de război cu cel atacat, acest act reprezentând declararea unei intenții la adresa vieții acestuia”, căci, zice în continuare gânditorul englez, „ am motive să cred în legătură cu cel care mă ia în primire fără consimțământul meu, că atunci când voi fi în posesia sa, mă va folosi după plac și, de asemenea, mă va distruge în urma unui capriciu; căci nimeni nu poate dori să mă aibă sub puterea sa absolută decât dacă mă obligă prin forță, ceea ce este împotriva dreptului meu la libertate, adică mă face sclav”.
Situația socială pe care Liviu Rebreanu o descrie este una a violenței exercitate de o parte asupra celeilalte părți. Țăranul era pus în situația să-și dea consimțământul în cadrul învoielilor agricole întrucât el nu avea alternative, nu putea nici protesta și nici părăsi condiția în care era adus, cu alte cuvinte, nici vorbă de libertate. Prin urmare, în fondul lucrurilor, modernizarea societății românești se producea în cadrul unei stări de natură și nicidecum prin schimbarea ei, dovadă fiind faptul că libertatea în consimțământ nu exista.
În plus, dacă analizăm modul în care se exercită guvernarea, vom găsi, citind lucrurile în aceeași perspectivă a lui Locke, că nici din acest punct de vedere starea de natură nu este depășită: „ aș vrea să știu prin ce este mai bună decât starea naturală și ce fel de cârmuire este aceea în care un om comandă o mulțime, având dreptul să fie judecător în propriul caz și putând face supușilor ce-i place lui, fără ca aceștia să aibă cea mai mică libertate de a-i interoga sau controla pe cei care fac ceea ce lui îi face plăcere?”. Or, la vremea respectivă, cei care dețineau puterea politică erau în același timp și „jucători” și „ judecători”.
Plasându-se când pe o poziție sau alta, politicienii își schimbă fără nici o dificultate punctul de vedere. Când incidentele au început să apară, partidul de opoziție declamă că guvernul și primul ministru sunt preocupați de a găsi mijloace de „ a extermina pe țăranii noștri, pe aceia care sunt talpa, tăria, ființa țării întregi”, iar singurul drept care e mai presus de orice este „ dreptul țăranilor de a trăi în țara lor, de a fi ocrotiți contra venalității unei administrații corupte, de a fi sprijiniți în lupta pentru recucerirea pământului lor strămoșesc din mâinile murdare ale exploatatorilor fără milă”.
Ajunși la putere, aceiași politicieni nu mai vorbesc despre „lupta sfântă a țăranilor”, ci despre „ tulburătorii ordinei publice împotriva cărora trebuiesc mijloace energice de represiune”. Iar la ședința care va consemna schimbarea guvernului „manifestațiile de entuziasm continuau, susținute viguros de publicul spectator, deoarece, după îmbrățișarea șefilor, membrii noului guvern s-au coborât să strângă mâinile membrilor vechiului guvern și altor fruntași, fiecare acoladă fiind pecetluită cu urale și aplauze cu atât mai prelungite cu cât cei ce își împreunau emoțiile împăcării fuseseră până ieri cei mai vajnici dușmani ocărându-se și înjurându-se fără cruțare”.
Adevărul la nivel politic ține, după cum se vede, de poziția pe care o ocupi în cadrul guvernării, dacă ești la putere sau dacă ești în opoziție. Asta înseamnă că, pe aceeași temă, una se susține când ești în opoziție și opusul când ești la putere. Nu adevărul definește acțiunea politică, ci acțiunea politică definește care este adevărul.
Or dacă lucrurile stau astfel, inducerea fricii și pedepsirea celor care nu acceptă adevărul enunțat de putere intră în practica curentă a vieții cotidiene. Consecința? Protestul nu poate fi făcut public și, cum spune personajul Mișu, unul din săracii întâlniți de Titu Herdelea „ măcar dreptul de a ne tângui între noi să ni-l păstrăm”. În felul acesta, un anume tip de informații circulă în spațiul public și cu totul altul în spațiul privat. Cerința expusă de Rousseau, și amintită mai sus, „să transformi supunerea în datorie”, adică într-o chestiune de conștiință – și care face din persoana umană un subiect politic și care se asociază cu transformarea guvernării în drept și pe care se sprijină aceasta din urmă – este anulată.
Relația este enunțată, de altfel, de Foucault: „ faptul de a spune adevărul ( le dire-vrai), obligația și posibilitatea de a spune adevărul în cadrul procedurilor de guvernare pot să evidențieze felul în care individul se constituie ca subiect în raport cu sine și în raport cu ceilalți ”. Prin urmare putem concluziona că întregul eșafodaj instituțional descris de Liviu Rebreanu în „Răscoala” nu se sprijină pe un individ constituit ca subiect în raport cu sine și cu ceilalți. Celor care trăiesc în zôê li se refuză dreptul de a spune în public ceea ce gândesc cu adevărat.
Există și un alt aspect ce merită a fi reliefat și care ține de esența guvernării din epocă, în care statul este captiv unui grup de interese, nefiind nicidecum victimă a acestuia din urmă, (funcționarii de stat fiind profitori ai acestor împrejurări) și care conduce la situația în care atât proprietatea cât și autoritatea ajung să fie considerate mai importante decât informația care i-ar conduce la adevăr. Este cât se poate de plauzibil să credem că acest lucru se datorează faptului că veniturile arendașilor și ale proprietarilor cresc în detrimentul țăranului. Trăitorii din bios refuză să fie subiecți ai unui adevăr.
Prin comparație să luăm în considerare afirmația lui Foucault referitor la modul de funcționare a societății occidentale în care „ suntem siliți să producem adevărul tocmai de puterea care cere acest adevăr și care are nevoie de el pentru a funcționa; trebuie să spunem adevărul, suntem constrânși, suntem condamnați să recunoaștem adevărul sau să-l găsim” căci ,, suntem obligați să producem adevărul și trebuie să producem adevărul pentru a putea produce bogăţii”. Este vorba de o producție realizată de cea mai mare parte a societății și care, prin sistemul de impozitare, contribuie la susținerea statului, implicit a armatei sale și a eforturilor sale de expansiune geopolitică. Ceea ce evident era în total contrast cu ceea ce se întâmpla în spațiul nostru unde la adevărul susținut de țărani, funcționarul din minister amenință cu „înmuierea oaselor”, unde pentru adevărul susținut de învățătorul satului în legătură cu viața țăranilor, boierul Miron Iuga îi trimite pe jandarmi să-l bage la pușcărie.
Pe acest temei, putem afirma că răscoala a reprezentat momentul în care adevărul iese la suprafață. Ceea ce este uluitor în această situație este că această mișcare de aducere a adevărului la lumină se datorează celor asupra cărora se guvernează și nicidecum elitei, cum ar fi trebuit să fie, dacă ea ar fi fost modelată prin parrhesia, la modul în care Foucault o definește ca fiind o „ virtute, această datorie, această tehnică trebuie să-l caracterizeze, între alții și în primul rând, pe omul care are sarcina – să ce? Ei bine, să-i conducă pe alții, și mai ales să-i îndrume pe alții în efortul, în tentativa lor de a construi un raport cu ei înșiși care să fie un raport adecvat. Altfel spus, parrhesia este o virtute, o datorie și o tehnică care trebuie să apară la cel care îndrumă conștiința altora, ajutându-i să-și constituie propriul raport cu sine” .
Se cuvine să facem distincția, așa cum o întreprinde Foucault, între parrhesia și retorică, anume că ,, parrhesiaști sunt aceia care acceptă, la limită, să moară pentru faptul de a fi spus adevărul. Sau, mai exact, parrhesiaști sunt aceia care decid să spună adevărul cu un preț nedeterminat, care poate merge până la propria lor moarte”, ceea ce nu este cazul retorului.
Această evidență apare ca urmare a faptului că în acest spațiu guvernarea ține de putere și nu de autoritate. Distincția dintre cele două aparține lui Max Weber, în sensul că, în primul caz, comandamentul nu este în mod necesar legitim, nici supunerea, în mod obligatoriu, o datorie, în timp ce, în al doilea caz, supunerea este fondată pe recunoaşterea din partea acelora ce se supun ordinelor ce le sunt date. Doar în cazul autorității am avea nevoie de un subiect orientat spre adevăr, doar în acest ultim caz am avea nevoie de o elită parrhestiacă și nu de una caracterizată prin retorică, o retorică ce înlocuiește realitatea și justifică abuzul puterii. Absența elitei și a subiectului orientat spre adevăr ar putea constitui o explicație de ce guvernările sunt nesigure, de ce există atât de multă incertitudine și spaimă. Și mai este un lucru ce trebuie consemnat.
Refuzul de a primi informația privind starea de fapt ce există la baza societății anulează funcția anticipativă care ar trebui să caracterizeze orice activitate politică, nu permite rezolvarea situației grele a vieții țăranului, chiar dacă ea este cunoscută, adică nu poate preveni apariția crizelor și conflictelor. Într-un moment istoric al expansiunilor prin forța armată și care va duce la tensiuni geopolitice ce vor culmina cu primul război mondial, România se prezenta ca o țară fără coeziune socială, o țară statică, aflată într-o postură defensivă, nedoritoare de schimbare, iar ca probă a verității celor susținute, incapabilă să-și apere teritoriul național. Răscoala a fost un avertisment care nu a fost luat în seamă.
Revenind la tema pusă în discuție, vom spune că, prin raportare la un model de tip ideal de liberalism, societatea românească este departe de a fi una liberală și că, așa cum arăta ea la începutul secolului al XX-lea, ea se caracteriza printr-o printr-o dublă fragilitate, una la nivelul socialului (a comunității) și alta la nivelul statului.
Înăbuşirea răscoalei înseamnă triumful mecanismului de disciplină şi inhibare, fiind astfel anulată încercarea de deconstrucție socială, lucrurile fiind readuse la forma inițială, adică menținând aceeași stare de război tacit. Nici vorbă ca răscoala să însemne descătușarea unor energii negative și incompatibile și reașezarea lucrurilor spre formarea unei alte sinteze sociale, în modul în care Simmel scoate în evidență valențele pozitive ale conflictului. La nivelul spiritului public urban evenimentul va fi uitat, după cum avea să anticipeze jurnalistul Roșu: „ într-o săptămână, două, numai tribunalele vor mai păstra amintirea răzmeriței de ieri prin judecarea zecilor de mii de țărani, strânși cu arcanul de pretutindeni, care umplu închisorile țării…Încolo, toată lumea va fi profitată și mulțumită”. La nivelul țăranilor însă, lucrurile doar s-au amânat, așa cum o declară unul dintre ei, Lupu Chirițoiu: „ N-a sosit încă ceasul dreptății, cucoane Grigoriță, dar trebuie să sosească odată ș-odată, că lume fără dreptate nu se poate!”
În reprimarea răscoalei consemnăm ingerinţa forţei disciplinare în raportul sacru-profan, puterea (militară) atribuindu-şi de-acum dreptul de a defini cine trebuie să trăiască şi cine nu. Și așa cum remarca Hannah Arendt „ pericolul practicii violenței, chiar când ea se mișcă rapid conștient în cadrul non-extremist al țelurilor pe termen scurt, va sta întotdeauna în aceea că mijloacele depășesc scopurile ”.
Alegerea violenței extreme împotriva țăranilor reprezintă o opțiune juridică în favoarea dreptului natural în detrimentul dreptului pozitiv, căci așa cum o spune Derrida: „ dreptul natural tinde să ,,justifice” mijloacele prin justeţea scopurilor, iar cel pozitiv să ,,garanteze” justeţea scopurilor prin legitimitatea mijloacelor”. De altfel, în acest mod Baloleanu va justifica apoi, în calitate de prefect, represiunea căci „legal și drept este orice contribuție la menținerea și întărirea statului!”.
Forța statului este prezentă în societate, dreptatea însă lipsește. Derrida îl citează pe Pascal: „ forța fără dreptate este tiranie. Dreptatea lipsită de forță va fi în permanență contestată pentru că răii vor exista mereu; forța fără dreptate este de condamnat. Trebuie deci că forța și dreptatea să stea alături și pentru aceasta să facem în așa fel încât ceea ce este drept să fie puternic sau ceea ce este puternic să fie drept”.
Cele două idei, cea a Hannei Arendt și cea a lui Derrida le regăsim în reproșul pe care tânărul ziarist Titu Herdelea i-l aduce prefectului Baloleanu: „D-voastră reprezentați statul și aveți la dispoziție toată puterea statului, d-voastră nu vi-e permis să cădeți în vina țăranilor care au călcat legile și au săvârșit crime. Călcând legile săvârșiți și d-voastră crime. Iar crimele d-voastră sunt mai grele pentru că le săvârșiți sub scutul statului și abuzând de forțele lui de constrângere”.
Titu Herdelea este martor al modului în care Niculina, fiica preotului decedat, este biciuită de către soldați la ordinul maiorului Tănăsescu, pentru vina de a fi recuperat cadavrul tatălui ei, pentru a-l înmormânta, observă cum același maior poruncește să fie biciuit nebunul satului, cum sunt împușcați țăranii după o anchetă sumară la primărie, iar cei uciși în represiune ajung în cele din urmă să fie aruncați într-o groapă comună. Ardeleanul nostru este înspăimântat și degustat de lipsa de elementară omenie față de țărani, de cruzimea și de lipsa de demnitate ale maiorului Tănăsescu.
Ne aflăm în ceea ce Foucault numește „ teroare ubuescă”: „ maximalizarea efectelor puterii plecând de la descalificarea celui care le produce”. Teroarea ubuescă face parte din mecanismele inerente puterii, susține Foucault și ea se regăsește în birocrație: ,, grotescul este unul dintre procedeele esenţiale ale suveranităţii arbitrare ”. Ea se naște din starea de excepție și o susține. Suntem în situația descrisă de Rebreanu când prezintă ordinele prefectului: „Un detașament de două plutoane fu trimis să restabilească ordinea în Bârlogu. Va fi pedepsit exemplar și imediat tot satul, bărbați, femei, copii, fără nici o excepție, prin bătaie. Dacă s-ar schița vreo rezistență, se va trage din plin și, la nevoie, se vor aduce tunurile și se va distruge cuibul de rebeli din temelii”.
Modul în care Rebreanu ni-l prezintă pe ofițerul care comandă trupele represiunii nu ține de un accident sau de un fapt individual. Sau în cuvintele lui Foucault: „ când prezentăm în mod explicit puterea ca abjectă, infamă, ubuescă sau pur şi simplu ridicolă, nu cred că ne propunem să-i limităm efectele şi să-l detronăm prin magie pe cel ce poartă coroana. Mi se pare că, dimpotrivă, scoatem în evidenţă caracterul inconturnabil, inevitabil al puterii care poate funcţiona cu precizie, în toată rigoarea sa şi la cota de vârf a raţionalităţii sale violente, chiar atunci când încape în mâinile cuive efectiv descalificat”.
Rostul puterii grotești este de a-l devaloriza pe subiectul asupra căruia se „aplică”, dar și pe martorii acțiunii ei. Cu toate acestea Titu Herdelea va da totuşi mâna peste bucate cu cel care a condus reprimarea, la masa care consfințește înăbușirea răscoalei, semn de împăcare, în aplauzele comesenilor, dovadă a supunerii valorilor în faţa „forţei fără dreptate”. Rebreanu evită să-l descrie pe tânărul ardelean drept o persoană cu principii puternice, care nu acceptă nici un compromis. Nu cumva „împăcarea” dintre ziarist și militar , din finalul reprimării, sugerează ideea de adaptabilitate de care au trebuit să dea dovadă românii ardeleni atunci când au purces la actul Marii Uniri?
Semnificații.
Întâi de toate finalul, e vorba de reluarea vieții, nașterea speranței. Tânărul boier Grigore Iuga se recăsătoreşte cu Olga Predeleanu, un fel de Nadina mai echilibrată, de altfel idolul ei, iar cei doi vor pleca nu cu maşina, ci cu trenul, mişcarea dirijată, pe trasee bine şi anterior stabilite, trenul, acest simbol al modernităţii solide, în care timpul este temperat încă de spațiu, semn că lucrurile urmează să se schimbe, dar sub un control lent. Oare nu asta a vrut să spună Rebreanu prin dispariția prin moarte a bătrânului boier tradițional, fixat în dorința de a fi stăpân pe pământ într-un mod feudal, lăsând viitorului libertatea de a fi, dar și a fostei sale nurori, exponentă a capitalului speculativ, care neagă orice legătură cu pământul, adică cu trecutul?
Este la fel de posibil ca prin faptul că a scris ,,Răscoala”, Rebreanu să fi dorit să limpezească și ceea ce există de partea cealaltă a baricadei, memoria şi fiinţa, anulând dreptul la uitare, negând posibilitatea că ar putea exista o societate, adică dezvoltare, fără să existe o comunitate, adică solidaritate socială definită de grupuri sociale autonome și autoreflexive ce intră în dialog și multiple negocieri, pe baza egalității în fața legii și al egalității de șanse. Există un punct la care poate ținti idealul de justiție enunțat de Ricoeur ca fiind „ cel al unei societăţi în care sentimentul de dependenţă reciprocă – şi chiar de îndatorare mutuală – ar rămâne subordonat celui al dezinteresării reciproce” astfel că ,, fiecare să se simtă dator faţă de celălalt”.
Preluând ideea a lui Sloterdick enunțată la începutul studiului vom spune că acest roman este o scrisoare de mărturisire pe care Rebreanu o trimite prietenilor săi din viitor, o dovadă de conștiință, de asumare, tocmai prin credinţa că dacă vrea ca ceva să se schimbe, subiectul are nevoie de adevăr. Iar adevărul constă în faptul că în modul în care răscoala era văzută de politicienii și istoricii contemporani, Rebreanu avea să deslușească „ratarea evenimentului”, continuarea unor practici politice și menținerea unei filosofii a istoriei care nu ține cont de eveniment, „ o eroare gramaticală”, cum o spune Foucault în „ Theatrum philosophicum”: „ ea face din prezent o figură încadrată de viitor şi de trecut; prezentul este viitorul de altădată ce se desena, deja, în chiar forma sa; este trecutul viitor care conservă identitatea conţinutului său”.
De aceea credem că lectura romanului este mai degrabă legată un exercițiu de a înțelege modul în care funcționează societatea la un moment dat ca urmare a interacțiunilor dintre actorii sociali, fie că vorbim de grupuri sau de indivizi și cum dau ele naștere potențialităților de schimbare, în ce mod ideologia dominantă existentă în mentalul elitei conducătoare nu permite producerea schimbării, chiar în cazul unei crize majore cum a fost răscoala. Ar trebui să ne însușim punctul de vedere al lui Kant, în scrierea dedicată Iluminismului, citire după Foucault: „ Ceea ce este așadar, important în cazul Revoluției nu este Revoluția ca atare, care oricum constituie o mare confuzie, ci ceea ce se petrece în mintea celor care nu fac Revoluția sau care, oricum, nu sunt actorii ei principali” (68). Ar fi necesar, ca atare, să ne întrebăm dacă nu cumva răscoala a lăsat urme în conștiința publică, fie că vorbim de perioada interbelică, fie că vorbim de perioada de după cel de-al doilea război mondial?
Cert este că, așa cum arată Rebreanu, guvernarea s-a străduit să uite evenimentul, neschimbând nimic. Omul politic al vremii avea convingeri, dar nu și responsabilități. Povestea s-a mai repetat în istoria noastră. Citim în Max Weber: „ ceea ce se obține cu o pură etică a convingerilor, prin lupta pentru credință, se poate deteriora și se poate discredita în ochii generațiilor următoare, căci responsabilitatea pentru urmări lipsește, iar forțele diabolice ce sunt în joc îi rămân necunoscute celui ce acționează”. Să precizăm că în cazul nostru convingerile nu sunt câtuși de puțin etice.
Asta explică faptul că reforma agrară a întârziat aproape un deceniu și jumătate. Dacă aceasta s-a putut realiza în 1921, de ce nu s-a putut realiza în 1907?
Romanul poate fi obiect de studiu și în termenii unei analize economice, a relației capital-muncă și ale implicațiilor sociale și politice generate de modul în care se configurează acestă relație la începutul secolului al XX-lea, în cadrul modernizării societății românești, a bătăliilor de la nivelul grupurilor ce dețin capitalul.
Scrierea lui Rebreanu poate fi citită și din perspectiva unor noi categorii ale filosofiei politice precum homo sacer și starea de excepție, cele două înlocuind clasica dihotomie care după Carl Schmidt ar fundamenta politicul, anume diada „ prieten-dușman”. Este posibil să vedem răscoala drept prima apariție a diadei homo sacer–starea de excepției ( omul ca sacru, dar care poate fi omorât), adică inaugurarea unei practici politice care se va repeta în istoria noastră modernă, prin care o guvernare va purcede la ucidere sau dirijare spre moarte a propriilor cetățeni.
Romanul lui Rebreanu se poate constitui și un subiect de analiză a conștiinței realizată din perspectiva unei metafizici religioase: „ sinele este cel care se cheamă pe sine și-și atestă putința-de-a-fi cel mai propriu”. Această interpretare teologică a conștiinței presupune „ această intimitate cu sine a conștiinței”, cum o arată Ricoeur. În afară de Titu Herdelea și de Grigore Iuga nici un alt personaj nu este marcat de vreun simțământ de vinovăție față de cele întâmplate. Nu există, la modul general, nici un fel de urmă de transcendență în mentalul celor ce trăiesc în bios!
Analiză sugerată ar arăta absența milei, absență ce definește spiritul unei elite dominate de valori materialiste și care refuză să vadă suferința și asta ca urmare a încălcării de către oamenii prinși într-un angrenaj sistemic a două principii religioase.
Primul, pe care l-am defini principiul vertical, este cel enunțat în Evanghelia după Luca (16/13): „ Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Comentariile oferite de Biblia ecumenică (Paris, ed. 2012) pentru „Mamona” relevă că „ acest termen personifică Banul drept o putere care aservește lumea” și că sensul verbului „ a servi” este unul cultural „ prin raportare la Dumnezeu Banul este un fals zeu” și că Banul „ este un pericol mult mai grav pentru că se poate face din el un idol ”.
Cel de-al doilea, cel orizontal, definește relațiile interumane și el provine din porunca ce se găsește în Evanghelia după Luca (6/27-36), din care cităm „ Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” precum și „ Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. În interpretarea lui Ricoeur această poruncă ar anula distincția dintre prieteni și dușmani (cea pe care Rebreanu o ilustrează prin modul în care este văzut țăranul), propunându-se „ o aproximare etică a economiei darului, care s-ar putea rezuma în expresia ,, fiindcă ţi s-a dăruit, dăruieşte la rându-ţi”.
O analiză fenomenologică a romanului ar pune în lumină deficitul de natură etică existent la începuturile modernizării societății românești, deficit ce derivă chiar din modul de organizare a societății și care nu permite nici constituirea noțiunii de persoană, nici apariția respectului și nici a empatiei.
În esență putem afirma că scriind romanul în cauză, Liviu Rebreanu a scos în evidență că nu răscoala a constituit o amenințare radicală la adresa societății românești, așa cum oamenii epocii și nu numai ei au apreciat momentul istoric în cauză, ci existența acelor condiții generale constitutive acelui dispozitiv ce cuprinde dimensiuni de ordin instituțional, economic, juridic, politic, moral și ale discursului și care dispozitiv a condus la apariția unui eveniment extrem în istoria noastră, unic prin amploare și prin dramantismul său, adică prin violența, suferințele și trauma la care a dat naștere.
Marile romane lasă cititorului dreptul de a trage concluziile. Asta e cazul și cu „Răscoala” lui Liviu Rebreanu. Putem presupune că atât Titu Herdelea cât și Grigore Iuga „au prins” primul război mondial. Este posibil ca cei doi să fi citit conferința „Les Sacrifices Roumains” ținută în 30 aprilie 1919 de Mircea Djuvara, „Conseiller jurist près de Dèlégation roumaine à la Conférence des Préliminaires de la Paix, dans le Grand Amphithéatre du Conservatoire des Arts-et-Métiers Paris” și să fi aflat că unei Germanii care a trimis contra noastră 40 de divizii, adică o treime comparativ cu ce avea pe frontul francez, țara noastră a opus doar de 21 de divizii și acelea inferior înarmate ( „ soldații români nu știau ce este aceea pușcă automată”), o armată care a luptat continuu 4 luni de zile, de dimineață până noaptea, fără să aibă posibilitatea să-și retragă trupe pentru refacere, o armată însumând între 600000 și 800000 de oameni și care a suferit pierderi de 325000 de persoane, adică jumătate din efectivele de care dispunea și că pierderile totale suferite de țara noastră în acest război se înscriu între 750.000 și un milion de persoane.
Este foarte probabil ca Titu Herdelea și Grigore Iuga să fi fost impresionați de faptul că, în pofida masacrelor, a violenței, a suferințelor și traumei trăite în 1907, în pofida disprețului cu care a fost tratat, țăranul nostru, ajuns soldat, a consimțit să-și dea viața pe câmpul de bătălie, pentru a salva țara și că Marea Unire de la 1918 se datorează în mod copleșitor, Lui.
