Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XXI, despre tinerețe. Amintiri din secolul XX (I)

autor:   24 February 2018  

Stefan Ungurean

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, sub denumirea generică  ,,Dincolo de gard”,  ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului. Mărturisirile celor intervievați,  grupate într-o crestomație de texte în șase ,,lumi” distincte (despre copilărie, despre adolescență, despre tinerețe, despre viața de adult, despre bătrânețe și despre părinți)  vor apărea sub formă de serial.  Fragmentul de față este continuarea celui publicat anterior, care a fost despre adolescență.

xxx

,,Am făcut armata în Maramureș, în cea mai dură garnizoană. Am ieșât om în adevăratul sens al cuvântului. Eram terorizați, doar când auzeam vocea ăstora mai mari ni se fășea pielea din găinî. Când m-am întors acasâ, în Moldova, tătă lumea îmi știa di frică. Înainte sâ plec în armată am înșeput sî vorbiesc cu o fată din sat, Maria a lu’ Buzî. Era frumoasă, bălaie, dar  ne-am despărțit pentru că eu am fost plecat șî se știa cî femeia te lasâ dacâ plecai în armată.” (M. C., 64 de ani, din comuna C.,  județul Iași,  intervievat de Ioana Bumbar în data 15.11.2014);

xxx

,,Pe urmă am ajuns și am dat mai departe la facultate la București și a trebuit să-mi rog părinții să se înscrie în colectiv pentru că nu-mi primea dosarul. Era perioada cu reforma învățământului, cu strictețe, să nu faci nimic decât să fii țăran colectivist. Aveai dosarul că provii din țăran colectivist te primea la facultate, altfel nu! Și atunci bucuroasă că am reușit la facultate am primit telegramă că a murit tatăl meu și la terminarea facultății, după trei ani, aparținea de Institutul ,,Nicolae Grigorescu” de cinci ani, dacă aveai posibilități materiale după ăștia trei ani continuai să ajungi la cinci ani. Eu singură m-am ținut în facultate….ne dădeau bursă, ne rămânea din bursă pe lună 30 de lei și din ăștia, luna asta îmi cumpăram de încălțare un pantofior, o săndăluță altă lună, material pentru o rochiță. Mi le făceam singură și devenisem croitoreasa căminului. Nu luam nici un ban, toate erau sărace, n-aveai ce să faci! Făceam bani cumpărând felicitări, erau o sută așa într-o cutiuță și făceam acolo și mărțișoare de 1 Martie, de 8 Martie și câștigam niște bănuți frumoși și atunci că dădeam setul ăsta de felicitări la facultăți și primeam un leu, doi pe felicitare.  ( L.M.P., 80 de ani, din comuna M., județul Prahova,  intervievată de Cristina Gabriela Dăroiu în data de 22.11.2014);

xxx

,, ..se întâmpla în preajma lui 8 Martie sau 1 Martie, cred. Și cum se obișnuiește, fetelor li se dă un mărțișor, o felicitare. Fiind Iulia din zona Piatra Neamț și făcând naveta în comuna Balcani am rugat-o să îmi cumpere niște felicitări. Spre neștiința mea, timiditatea mea sau mai știu eu cum, nu i-am cumpărat felicitări. Am cumpărat la toate fetele care făceau parte din ansamblu, de la colegele de școală, numai ei nu i-am cumpărat, lucru care a făcut-o pe soția mea să nu-l uite niciodată, tot timpul să-mi reproșeze și să-mi zică un cuvânt urât pe care o dată l-am spus, dar a doua oară nu îl mai repet, dar oricum un cuvânt urât care m-a marcat toată viața”. (V.R., 57 de ani,  din comuna S., județul Bacău, intervievat de Emilia Iojă, în 19.11.2014);

xxx

,,..am dat examen la teatru, la fostul Institut de artă teatrală și artă cinematografică ,,Ion Luca Caragiale”. Ai mei n-au spus nimic, nici măi băiete nu ai tu față de teatru, că dacă m-ar fi ținut puternic din loc, m-aș fi oprit, n-aș fi avut naivitatea să mă duc să dau examen la teatru, eu, un biet copchilaș de pârâul Bățului, care abia terminasem liceul…Aveam optsprezece ani și câteva luni, am plecat la pregătire, că se făcea atunci pregătire fără bani, la Institutul de artă teatrală, pe 30 iulie. După masă, urma să vin la gară, la Comănești, era un tren care pleca la nouă și să mă duc în București, să mă înscriu, să-mi depun dosarul. Înainte de…eram cu o valiză cu tot, pregătit, cu o lună pregătire..înainte de ieși din ogradă mama s-a dus în grădină, a luat niște…două-trei fire de gladiole, mi le-a pus în mână, să merg cu ele pe tren, nu știu ce puteam să fac eu cu ele, eram un copchil, nu? Vorba lui Eminescu, ,,râdeam l-a ei chemare..unde ești copilărie ” (,,Șuieram l-a ei chemare/Ș-am ieșit în câmp râzând./Astăzi chiar de m-aș întoarce /A-nțelege n-o mai pot…/Unde ești, copilărie, /Cu pădurea ta cu tot?” n.n.)..așa mi le-a pus în mână și mi-a zis așa mama..că de-aia stau și asta e alta în viață: ,,Măi băiete până aici noi te-am adus cum am putut, de-aici te duci singur dragu’ mamii” (P. C., 72 de ani, din comuna A., județul Bacău, intervievat de Cătălina Razma, în data de 9.05.2013);

xxx

,,Când s-o-mpăcat românii cu rușii, ne-om aliat și noi acum cu rușii și dezarmam nemții. Eu eram de douăzeci de ani, m-o luat în armată, în război. Le luam pistolul, aveau câte două pistoale la piept. Îi dezarmam, le luam pistolul, li luam șiritili di la papuci. Îi lăsam doar cu bidonu și cu jumatii di pânii. I-o luat prizonieri în Rusia cinși ani ăia care o ramas. Îmi zisiau nemții: ,, Băi camarad, da disi mă dezarmezi acuma, până acuma om fost aliați și acuma și faci? ”. Pe mine m-o ferit Dumnezeu si am scăpat. Si m-o dus pi jos de acolo uai, din Austria. Rușii vinia cu trinu, că se retrageau rușii încoași. În patruzăci și șinși m-o eliberat  și-o adus pi jos. Tri luni di zile am făcut pi jos, luna lu mai, iunii și iulie. La ora trei dimineața suna deșteptarea ca să pleci în Romania și merjeai până undi merjea bucătăria. ,, Domnu colonel, di și Uniunea Sovietică vinii cu trinu și pe noi ne aduceți pi jos, că sunt oameni bătrâori cu zeșe, douăzeși din ani mai mari ca mini?”. ,,Nu avem și faci soldat!”. Îl înjurau pe colonel, pi mini mă aduși pe jos și rușii vinii cu trinu? ,,Di și mă aduși pi jos, dacă io am fost în război cinși ani di zili și acuma mă aduși în România pi jos?”

Ferească Dumnezeu de război, câți o murit în război românii. Săracii copii, o rămas femeia vădană, doi copii, alții unu. Acum nu si mai bat, există mecanizare altele, acuma ti batii di sus, avioanele, bombele. Stăteai în șanț să nu ti omoari. Era făcut un șanț ca de-aiși pân la Ajud. La noi o morit doi numa cât o săltat oleacă capul și o murit! Unu era Alecu și ălălalt era Bușilă, o rămas copii, vădani, ci să mai facă mama dacă i-o murit soțu îi, o rămas cu doi copchii, ci să facă”

După 3 tri luni pi drum mi-a ieșit o bubă mari la chicior. Mă duseam la infirmerie și îi ziseam la doctor că mă doari tari. Când m-o văzut tata că am ajuns acasă nu știa tata să facă din bucurie că m-am întors acasa și că n-om murit. Când am ajuns s-o făcut neagră, o copt. Când am ajuns la Focșani de-acolo m-o dus la Odobești. M-o întrebat: ,,Ce mă Vasile?”. Și m-o operat si m-a trimis acasă pi treizăci di zile. Era periculos tari aicia lângă buric, nici nu puteam să mă aplec. Am stat cu buboiu siăla opt zile băi”. (V. I., 90 de ani, comuna R., județul Vrancea, intervievat de  Marius Ivan, în data de 5.05.2017);

xxx

,,Așa ne-o spus și ofițerii: ,,Titlul războiului acesta este ,, Pentru pământ și cruce”, pentru pământ, ca să dezrobim Basarabia și pentru cruce, deoarece comuniștii distruseseră bisericile și trebuia să luptăm pentru credință”. E o problemă pe care noi nu o prea luam în seamă.

Vedeți voi ce au făcut? Au dat o lege cu care nu aveai voie să murmuri ceva, cel care avea curajul să dezerteze sau să vorbească contra era împușcat, asta era nenorocirea cea mare, și am asistat la patru execuții, ca să ne sperie și pe noi.

Noi, după ce făceam instrucția dimineața, până la doișpte, luam masa și eram liberi până la două. Toți se puneau la somn că aici nu spusei, aici erau pușcăriași, deținuți politici. Care au ieșit din pușcărie, s-au înrolat în armată, ca să scape de pedeapsă. Unii poatea aveau un an, alții doi, alții douăzeci și cinci. Atât de tare i-a păcălit, că au ieșit de bună voie din pușcărie ca să vină pe front, ca să se reabiliteze și să vină înapoi. Ei erau oameni neinstruiți, care spuneau că se duc pe front, dar pe toți i-am pierdut, pe toți.

Păi când ne-au debarcat acolo, pe malul mării, ne-a spus: ,,Camarazi, mergem către front! Să nu dea naiba să faceți rele, să luați găini și alte lucruri”. Ce era să facem, pleca bucătăria înainte și trebuie să mergem fie ca 10 km, 20 km 30 km, până găseam bucătăria. Și am mers 750 km pe jos, fără mașină, fără nimic. Cine a dus-o bine? Cavaleria, că mergeau pe cai. Nu ne mai cunoșteam unul pe altul, căci dintr-atâta praf, eram un batalion de o mie de oameni, că se ridica praful, se pusese și pe haine și pe față, că nu ne mai recunoșteam unu cu altu.Asta a fost greu, până am ajuns. Aveam încălțăminte bocanci și numai după cinci, șase kilometri am început să facem bătături.

Da, asta era de dimineață, un sfert de pâine și o cană de ceai. Mâncare seara era ce găseam pe-acolo. Se mai pregăteau supe și ne dădeau 500 grame supă, asta era…

Când am ajuns noi la capăt, unde trebuia să intrăm în luptă, am avut lipsă patruzeci și opt de oameni din pluton. S-a dat ordin la toate unitățile românești, nemțești și italienești și i-au adus. Dar opt, dacă nu greșesc, ăștia nu i-au găsit. (..).

Eram într-o sărăcie mare atunci, ce s-a întâmplat, păi cum am pierdut războiul și am rămas sub tutela comunismului, totul era pe cartelă, mama nu avea cartelă și uite când am venit eu, după șapte ani jumate, am făcut și foamea acasă, Seara, când am venit mama s-a bucurat, am venit cu o zăpadă, că ningea atunci. Când am venit mama mi-a spus: ,, Ți-o fi foame și ție”, și îi spun că mi-e puțin foame, după 15-25 km care i-am făcut seara, în pădure. Zic: ,,Fă-mi un ceai” și spune: ,,Cu ce mama, că nu am zahăr” ” (anonim, 90 de ani, comuna V., județul Olt,  intervievat de Andrei Manoliță, data neprecizată);

 xxx

,,A vinit un ordin, s-a întors războiul din Rusia, ca toți care trebuia să intrăm în armată să plecăm în armată. N-aveam nici 20 de ani. Așa a fost sortit… A trebuit să plec imediat. Am ieșit din fabrică ș-am plecat. M-a învățat instrucție. A vinit rușii din Rusia încoace ca să meargă în Germania și ne-a luat și pă ăi tineri și pe ăi bătrâni și pe ,,Tudor Vladimirescu”, divizia. Deci aveam numai trei luni de instrucție și m-a luat pă front. Am plecat de la stația Bod, de la Bod, e o stație de televiziune (de radio, n.n.). Nemții ocupaseră stația asta și cea mai apropiată unitate a fost Hălchiu. Și ne-am dus acolo noaptea, ne-am dezbrăcat așa, că nu putea intra sus, că ne împușcau nemții. Ocupaseră stația. Ne-am dezbrăcat, ne-am băgat civili și ne-am dus sus civili ș-am pus mâna pă ei. Și ei, după geam, de necaz, au tras și ne-au împușcat un soldat. Ș-atunci i-am legat, i-am terminat…aia a fost primul atac în care noi am ocupat stația. Dup-aia au apărut coloane întregi dă nemți cu rusoaice. Coloana de la Codlea și până la Hălchiu, era șoseaua plină. Se retrăgea nemții să se ducă încolo spre Germania. O noapte întreagă numai am dezarmat. Era marginea gârlei din Hălchiu și podu era plin numai dă haine dăscărcate de noi, dă unități, dup-aia au venit vânătorii, dup-aia a vinit infanteria, dup-aia au venit…și rusoaice. Rusoaice care era atrăgătoare, adică era în legătură cu nemții…înțelegi? Că nemții-s niște smecheri. Erau niște șmecheri. Și atunci a trebuit și pă nemți să-i dezarmăm. Nemții dă necaz zvârlea hainele dă pă ei, pistoalele…tot, că-i dezbrăcam tot, hainele le zvârleam, tot! Și rusoaicele alea se certa cu noi. Rele! Rele!”. (I. M., 91 de ani, din comuna B. , județul Brașov,  intervievat de Alexandra-Bianca Marcu, în data de 8.06.2013);

xxx

,, Când trebuia să plec militar, am fost arestat cu încă trei băieți din cauza unui secretar de partid. Cum a fost? Unul din ăștia trei băieți l-a bătut pe secretarul de partid din motive personale, tinerești și prostești.Pentru că eram de pază în sat în noaptea aia…bătaia a  avut loc în fața bufetului. Paza se făcea pe rândul caselor din sat, fiecare familie făcea când îi venea rândul. Era noaptea de 7 noiembrie, în ’56 și eram de pază…Eu nu am știut de bătaie până dimineață. Dimineața o vint securitatea la poartea mea, m-or suit în mașină și m-au dus la poliție în Făgăraș, după aia la securitatea în Brașov. Acolo m-o ținut opt zile. De bătut nu    m-au bătut, mâncare mi-au dat, dar dădeam declarații de șase, șapte ori pe zi…că unde am fost, ce am făcut, cu cine, de ce? (oftează n.n.). Mă lua și noaptea la declarații…nu conta că e zi ori noapte. Aaa, un lucru important care poate te interesează. Când mă ducea la declarații îmi punea ochelarii la ochi, să nu văz pe unde merg și îmi zicea doar cifra, la câte scări sunt…dacă zicea 11, număram 11 scări, mă ținea gardianul de mână până la ușă. M-a dus la Penitenciarul din Sibiu. Acolo am fost condamnat la un an de inchisoare…am stat 5 luni închis la Sibiu, după care m-au mutat în Făgăraș, la Cetate, încă 7 luni…(..)

Cum să fie..în orice caz nu cum am auzit că este acum. Atunci era mai greu, de când m-a luat și până mi-a dat drumul nu a știut nimeni de mine, unde sunt, ce face, de ce..nu a știut familia de mine. Nimeni nu dădea explicații pentru nimic. În dosarul meu de condamnare scria ,,contrapartidului, comunismului”.Și am dus multe multe grele..(oftând trist n.n.). Ne dădea de mâncare terci la prânz..dimineața ceai și o pâinică la cinci inși, iar seara nu ne mai dădea nimic..eram sătui de foame ( râde n.n.).

Da. Îmi amintesc..cum aș putea să uit vreodată? Camera era mare, eram douăzeci și șapte de inși în cameră și nu-ți zic ce greu era că ne scotea o dată pe zi afară, să respirăm aer curat. Ne scotea în curtea cetății, toți, cu mâinile la spate, roată. Era un cerc mare, alb, în interiorul căruia ne plimbam cinci minute pe zi ( povestește cu ochii înlăcrimați n.n.). De două ori pe zi ne scotea la toaletă. Dimineața și seara. Nu aveai ce face, regulile erau făcute pentru a fi respectate…așa ne zicea gardianul ăla…

Ziua trebuia să stai în poziție de șezut! Nu aveai voie să te întinzi deloc, nu aveai voie cu multe..erai doar tu și hainele de pe tine. Nici măcar o carte să citești, un pix sau o foaie să mai mâzgălești nu aveai…trecea îngrozitor de greu. Nu aș dori nimănui să treacă prin ce am trecut eu..toată ziua stăteai și îți plângeai de singur de milă. Câteodată, dacă era gardianul ăla de omenie de post, ne jucam strângând gândaci ( râde cu poftă n.n.). Ne alegeam gândacii, fiecare își lua câte unu și le dădeam drumul…care fugea mai tare era câștigător ( zâmbește n.n.). Eeeh…or trecut și alea ca toate, dacă ești sănătos trec toate, de nu..

Când te eliberau îți ziceau clar că nu ai voie să zici nimănui ce ai dus în închisoare..nici la mama, nici la tată. Dacă povesteai cuiva și ăla te pâra…te băga la răcoare (râde n.n.). Mi-a dat drumul pe 7 noiembrie 1957, pe la ora șapte sara, o trebuit să fug să prind autobuzul spre casă, spre Gura Văii. Dacă nu-l prindeam, nu mai aveam cu ce pleca..mergeam pe jos…

Când am intrat în curte, mama săraca a început să plângă…și tata m-a strâns în brațe tare…numai Dumnezeu drăguțul știe ce-o fost și în sufletul lor atâta timp. Prima zi am stat de povești toată ziua, iar de a doua zi mi-am intrat în normal…treburile gospodărești îmi ocupau toată ziua (zâmbește n.n.).” (V. H., vârstă neprecizată,  comuna R., județul Brașov, intervievat de Florentina Amalia Han, în data de 9.05.2012);

xxx

,, Păi se chema trupe, bunăoară. În ’42, în septembrie s-a format batalionul de pază al Mareșalului și am fost vărsat în batalionul ăla. ( schimbând tonul, mai alert n.n.) Batalionul ăsta s-a format la Bacău, acolo ne-a echipat, cu echipament nou, armament și am fost ambarcați la tren și tot în septembrie am plecat pe front. Pe front, în orașul Rostov am fost rănit, acolo am fost spitalizat și transportat la Chișinău cu tren sanitar.

Să știți că n-am stat mult, vreo trei zile am stat ( pe front n.n.). Da! ( stă pe gânduri n.n.) Că acolo nu te întreabă: vrei să mai stai sau să pleci? ..M-a rănit, m-a bombardat și mi-a sărit o schijă peste mână, am și aicia schije ( arată spre mână, apoi spre picior n.n.)…și cum v-am zis, am fost îmbarcat la tren sanitar. Era ca personalul de-acuma, avea deasupra, pe vagon, cât ținea vagonul de larg, o cruce mare, roșie, ca să nu bombardeze sau să mitralieze de pe front. Că ăla nu era păzit de nimic decât de Tatăl Ceresc. Și așa….( oftează adânc n.n.).

Dormeam în, cum ziceau moldovenii, în boartă. Fiecare ne făceam o gropă de nu ca să dormim că nu era timp, adăpost pentru cartușe, să nu ne vie în cap. Formam imediat deasupra un morman pe care puneam mitraliera ca să putem trage, așa ca hoțu și așa mai departe. După ce se liniștea focu ne mai hodineam, eram mai liniștiți, dar totuși trebuia să fim păziți de aviație, că venea aviația. Noaptea mai mult și prindea reflectoarele..Veneau avioanele bunăoară noaptea ( gesticulează cu mâna n.n.), cum e aici Bucegiu, acolo Piatra Craiului aicia, când scăpa în zona aia, așa apărea reflectoarele din ambele părți, din munți. Era tot o lumină pe cer.Atunci ăștia nu mai ținea cont de locul unde era numit să îl bombardeze, da drumu la bombe să poată fugi…aia pe unde cădea, pe casă, pe oameni, nu se ținea cont.

Era greu.Nu eram ca un om liber, eram supus. Cum era atuncia foarte sever și exista respect, ca ostași și degradat trebuia respectat ( cu energie n.n.). Și după ce am fost rănit bunăoară, rănitul era respectat de ofițer. Dacă în țară un ofițer trecea pe lângă mine și mă vedea, aveam niște semne pe mâna stângă, la haină, aveam un V care era rănit, ne salutau și ofițerii, eram respectați.” (Gheorghe Alexandru Nam, 92 de ani, comuna Bran, intervievat de Olivia Hârșan, în data de 24.04.2013);

xxx

,,La 18 ani m-am îndrăgostit de un băiat și pe timp de vară, noi, copiii, dormeam în pod, în fân și eu mă trezeam să mă duc la întâlnire. La poartă aveam un nuc și vorbeam sub nucul ăla. Dar nu  durat mult că a aflat mama lui și s-a interesat de familia noastră și a aflat că eram mulți și săraci și l-a îndepărtat și nu l-a mai lăsat. După un timp să făcea balul Mărțișorului, dar între timp l-am cunoscut pă tataito și mi-a luat un mărțisor, un lănțic frumos și valoros și ne-am dus la bal și acolo era și băiatul de dinainte.Și tataito s-a dus la bar să ia ceva și pe mine m-a lăsat cu fetele. Între timp a venit fostul și m-a invitat la dans. Și când a venit tataito înapoi sau probabil cineva i-a zis, că și pe-atunci lumea era curioasă și bârfea mult, a venit la mine, mi-a rupt lănțișorul, l-a luat și mi-a facut o scenă de gelozie și mi-a spus că nu merit nimic de la el că nu-l iubesc și a plecat supărat. Și eu am rămas singură, nici cu unul, nici cu altul (râde n.n.). Lunea, la fabrică, toate fetele mă întrebau ce s-a întâmplat, ce am făcut și eu am început să plâng. Au trecut două săptămâni și a venit tataito la mine să își ceară iertare pentru cum se comportase și să continuăm prietenia” (R. M., vârstă neprecizată, din comuna  M., județul Brașov, intervievată de Elena Larisa Mihaiu, în data de 8.05.2013);

xxx

,, Și-am plecat la armată voluntar, la nouăsprezece ani. Am făcut trei ani, o lună șase zile, bineînțeles și acolo n-aș vrea să povestesc. Doamne, ce era în armată pe timpul ăla! Ne-a pus să ne dăm picioarele cu cremă, dom’le, fiindcă aveam atuncea niște comandanți de grup analfabeți, o parte.De ce? Fiindcă ne punea, pe noi, să scriem scrisorile de dragoste pentru fete. Așa și după ce-i citeai: ,,Auzi, soldat, de-ai și le-ai scos di la inima mea, așa am vrut să-i scriu și eu” ( râsete n.n.). (…).

Nimeni n-a vrut, dar între noi aveam un coleg, fusese dat afară de la facultate în anul doi că tatăl era chiabur taică-su și trebuia să poarte pălărie roșie,  și l-o dat afară și o trebuit să facă armata. Era foarte isteț, mă înclinam în fața lui….era cu pregătire superioară și era foarte comic, avea spiritul acesta al umorului. Și era  înalt, un metru optezeci și doi și era foarte calm, foarte docil: ,, Tovarășu căpitan Hadâr, permiteți să vă arăt eu că ăștia-s proști”. Și se duce și în loc să arate unde-i Cuba, în oceanul Atlantic, se duce în oceanul Pacific și arată insulele Filipine, dar spune tare ,, Cuba!”. Noi am pus mâna la gură, gata să râdem, să ne bufnească râsu’ și s-a dus așa mândru el la comandant, s-a aplecat să-l mângâie așa: ,, Bravo, soldat!”. Vine el așa tacticos să ne arate, noi abia ne abțineam de râs, așa…Dar unul dintre soldați, îl chema Filip, era…dincolo de Siret, Zeletin se chema locu’ ăla, nu-l interesa, el știa uni-i Cuba, noi fiind na, toți învățători și oameni cu pregătire, l-o văzut căpitanu’ că nu-i atent ș-o zis ,,Soldat Filip, ieși și arată unde-i Cuba!”. Ăsta s-o dus direct ș-o arătat direct Cuba. ,,Vezi băi idiotule nici în armată nu vrei să înveți, acolo-i Cuba?”. ,,Da, tovarășe căpitan, aici scrie Cuba”. ,,Băi, las-o dracului, așeie îi altă Cubă, arat-o pi care o arătat-o Timofti!” și noi n-am mai putut, am bufnit în râs și ne-a frecat și ne-a pus măștile de gaz pe față și ne-a izbit, pe unii i-a podidit și sângele”. ( V. Ț., 76 de ani, din comuna F.,  județul Bacău intervievat de Florin Diac în data de 8.11.2014);



Facebook

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

O zi specială

1 Decembrie 1918 pune pentru mine problema identităţii într-o altă perspectivă.  În fiecare zi îmi pun întrebarea ce sunt eu? Simplu: sunt Cătălin, sunt soţ, părinte, bunic; sunt prieten; sunt sociolog; sunt cetăţean al României, adică sunt român. Azi însă am un sentiment cu totul deosebit: e mult mai mult decât ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 1. Cea mai stimulativă politică fiscală din UE

După cum este cunoscut, locuitorii ţării noastre şi investitorii străini au beneficiat în ultimii cinci ani de o diminuare semnificativă a fiscalităţii. Pe de altă parte, această relaxare fiscală a fost contrabalansată de o politică bugetară extrem de restrictivă în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor guvernamentale. În acest context, ponderea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 2. Inflaţia şi investiţiile

Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul ...

O urare pentru noul ministru al cercetării

A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani. Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur ...

România deleuziană: fragmentul XXVII, despre Brașov (I)

Eseurile despre Brașov sunt dedicate celor care îndrăgesc acest oraș. În spiritul lui Heidegger, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a purta de grijă unui lucru sau unei persoane. Ca atare, cele scrise se cuvine a fi citite ca un apel la grijă. O formă de îndrăgire este să-ți pese ...

Coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României

Ștefan Guga (Syndex), Adina Mihăilescu (ICCV), Marcel Spătari (Syndex) În perioada iulie-septembrie 2018, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Syndex România au derulat o cercetare la nivel național pentru fundamentarea unui coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României. Rezultatele acestei cercetări ar trebui să constituie o ...