Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul XXVIII, despre păsări și animale (II)

autor:   20 December 2018   

Stefan Ungurean

Semnificația problemei: ,,Problema animalităţii” nu este, firește una oarecare. Dacă o consider decisivă, cum se spune, şi încă de multă vreme, în ea însăşi şi pentru valoarea ei strategică este pentru că, dificilă şi enigmatică în sine, ea reprezintă totodată şi limita pe care se întemeiază şi pornind de la care se determină toate celelalte mari probleme şi toate conceptele menite să circumscrie ceea ce este ,,propriu omului”, esenţa şi viitorul umanităţii, etica, politica, dreptul, ,,drepturile omului”, ,,crima împotriva umanităţii”, ,,genocidul” ş.a.m.d .” (Jacques Derrida).

***

Animalul și spiritul morții. În comemorarea trecerii a o sută de ani de la momentul apariției pe harta lumii a ,,României Mari” s-a uitat un lucru:că evenimentul în cauză a consemnat începutul producerii unui fenomen uluitor,ivirea în acest spațiu a unei mari culturi. ,,Școala Sociologică de la București” este o dovadă în acest sens. Îndrăznesc să o spun că ea are prezentat, prin unicitatea  și  prin forța sa simbolică, cea mai puternică instituție de cercetare,  producție științifică și de implicare  din perioada interbelică, ale cărei rezultate cu greu vor putea fi vreo data egalate. Henri H. Stahl a fost, alături de Anton Golopenția, Traian Herseni, Constantin Brăiloiu,  unul din colaboratorii apropiați ai lui Dimitrie Gusti. Citez dintr-o anchetă realizată de Henri H. Stahl în cadrul monografiei satului Drăguș, din Țara Făgărașului, în 1932. 

,,Când a fost să moară Gheorghe, numai că vine el într-o seară și zice: ai dat la boi de mâncare?

  • Nu, zic. Du-te de le dă tu.

Și când am rămas singură, am auzit în păretele dinspre răsărit bătând ca un ceasornic, așa, încet: pac, pac!

Vine el înăuntru (dar atunci a încetat).

  • Ce ți-e?
  • Nimic, zic.
  • Ba da, zice Gheorghe: se întâmplă ceva!
  • Ba nimic, omule, zic eu.

Și s-apucă atunci câinele de urlă la fereastră!

A plecat omul meu. S-a dus și s-a culcat, tot într-o parte privind.

  • Măi, măi, ce să fie? Oare în zadar urlă câinele:

Feri-l-ar Sfântul să nu fie!

D-apoi când a început și găina să cânte cucoșește, cam pe când să plec de nămiezi cu mâncarea! Și am măsurat-os-o văd cum: a bună sau a rău? Și am văzut că cade cu capul la prag atunci am înțăles. Mi-a fost milă de ăi mici, că rămân orfani și m-am bocit, fie ce-o fi! Că rămâneam văduvă tânără și nevecuită. Și mereu tot visam, și lan de grâu cu noi muncind; și nuntă; și eu, cu părul despletit a jele.

Și atunci am înțeles că pe-adevărat în anul morții intrase Gheorghe al meu, și-am început a mă jeli. Am jelit așa, ca la patru săptămâni și-apoi a murit”.

Jacob von Uexküll a fost unul din marii zoologi ai secolului XX. Lui îi aparțin două concepte, Umgebung ,,spațiu obiectiv în care vedem că se mișcă o ființă vie” și Umwelt, ,,lumea-ambiantă alcătuită dintr-o serie mai mult sau mai puțin amplă de elemente pe care el le numește ,,purtătoare de semnificație” ( Bedeugungsträger) sau ,,purtătoare de indicii”( Merkmalträger)”. Acest lucru înseamnă și îl citez pe Agamben că: ,,Nu există o pădure cu mediu obiectiv determinat: există o pădure-pentru-pădurar, o pădure-pentru-vânător, o pădure-pentru-botanist,  o pădure-pentru-drumeț, o pădure-pentru-prietenul-naturii, o pădure-pentru-țapinar și, în sfârșit, o pădure de basm în care se pierde Scufița Roșie.”.

Dacă ne asumăm această distincție a lui Uexküll,atunci vom spune că pentru țăranca din Drăguș câinele nu are doar rolul de a apăra gospodăria, iar găina nu reprezintă doar promisiunea unei supe, că atât câinele, cât și găina sunt ,,purtători de indicii” legați de  transgresarea graniței dintre viață și moarte, e vorba de anunțarea venirii morții. 

Cred că una din cele mai frumoase profesii este cea de silvicultor. A sta în natură, a observa o altă formă a viului decât cea a lumii omului, plante, arbori, animale, în toată complexitatea interacțiuni lor ce există, mi se pare pe cât de copleșitor, pe atât de interesant. Un silvicultor vede și simte lucruri pe care un om obișnuit nu le vede și nu le simte. Marian este silvicultor și mă leagă de el o prietenie de aproape treizeci și cinci de ani. La una din întâlniri îmi mărturisește că bunicul său iubea animalele din gospodărie, ca orice țăran autentic, dar ținea cel mai mult la un cal.

Urma să fie concentrat pe front și s-a gândit să vândă calul, că nu avea cine să-l folosească și să nu o lase pe nevastă-sa cu multe griji. A vândut calul și a plecat pe front. Într-o seară, după aproape doi ani, cei rămași în casă  se trezesc cu animalul la poartă, nechezând și plângând. Ies, văd calul, îl liniștesc, îl iau cu ușurelul, îl duc la noul proprietar. După un timp, vine telegrama în care familia era înștiințată că stăpânul casei a murit pe front. Iar data decesului menționată în telegramă corespunde zilei în care calul s-a dezlegat și a venit la casa lor. 

***

Vaca și prizonierul. A face o comedie pornind de la o întâmplare petrecută în al doilea război mondial este o întreprindere pe muchie de cuțit. Reușita aparține regizorului Henri Verneuil și actorului Fernandel. ,,La Vache et le prisonnier”,(1959) spune povestea lui Charles Bailly, prizonier francez, interpretat de Fernandel, care reușește să traverseze o bună parte din Germania nazistă,  îmbrăcat în haine de deținut, cu o vacă  luată de la ferma neamțească unde fusesere partizat ca prizonier de război să lucreze. Țința lui este să ajungă acasă,în Franța. Personajul creionează de la bun început relația cu Marguerite:  ,,Vaca îmi va da lapte, eu îi voi spune povești”, faptul  consfințând schimbarea statutului de animal al celei în cauză devenită participantă la aventură, parteneră de dialog,colaboratoarea  care trebuie să primească mulțumiri.

Totul decurge bine până în momentul în care prizonierul se descotorește de Marguerite. Ajuns în Franța, într-o gară,reperat de agenții regimului de la Vichy prizonierul nostru încurcă trenurile și,  în loc să ia trenul spre Paris, se urcă în trenul care-l duce înapoi în Germania. Este pedeapsa pentru eroarea făcută: abandonarea rolului de îngrijitor al vacii, aroganța în a crede că se poate descurca și fără Marguerite, credința că aceasta nu-i mai putea fi de folos. Morala este că în situații excepționale și războiul a  reprezentat o situație excepțională, vaca poate fi ocrotitoarea omului. Rețeaua multiplelor forme de control și de pedepsire impuse de armata germană nu a putut detecta intenția din spatele comportamentului prizonierului și asta datorită Margueritei, vaca ce a imobilizat simțurile supraveghetorilor.   

***

Animalul care te salvează. Citesc într-o povestire a  lui Vasili Șukșin un fapt legat de supraviețuirea unei comunități în cadrul teribilei crize alimentare din deceniul patru, din Rusia Sovietică:,, Se întâmplase în ’33. Bătrânul ( pe atunci bărbat în floarea vârstei, Anisim Kvasov, i se spunea Anisimka) era deja în colhoz, lucra ca paznic de câmp. În anul acela era mare foamete. Oamenii mâncau lobodă , fiertură de urzici, se otrăveau cu grăunțe din anii trecuți pe care le adunau cu mătura de prin arii.

Așteptau noua recoltă; mai aveau de răbdat toată vara. Singura salvare erau vacile: cu laptele lor își hrăneau copiii lihniți de foame.

Dar iată că într-o zi, tot pe vremea cositului, ciobanul satului – un bărbat pirpiriu – obosise tot alergând după vaci și leșinase. Cât o fi zăcut așa,Dumnezeu știe, el unul spunea că multă vreme. În răstimpul ăsta vacile intraseră în trifoi…

Le adusese înapoi în sat seara târziu, umflate toate; primilor săteni care-i ieșiseră în cale le strigase: ,, Salvați-le, au scăpat în trifoi!”. Ce-a fost atunci!..Muierile s-au pus pe bocit, bărbații s-au speriat, au luat bicele și au început să alerge vacile prin sat. Căzuse năpasta pe capul lor, satul răsuna de gemete. Vacile să prăvăleau la pământ, oamenii se sufocau și se prăvăleau și ei. Anisim avea cal pe atunci ( când l-au pus paznic i-l dăduseră de la colhoz pe Mișka – juganul ce fusese odinioară al lui); văzând cum stau lucrurile, Anisim sărise în șa și pornise și el să alerge vacile.

S-au chinuit toată noaptea. Spre dimineață Mișka începuse să horcăie și picioarele din față îl lăsaseră În zadar se căzni Anisim să facă ceva, calul nu-și mai revenise. Anisim a plâns, s-a zbuciumat…L-au acuzat de sabotaj și l-au băgat pentru o lună jumătate la închisoarea de raion. Pe urmă lucrurile s-au așezat”.

***

Definiția animalului: cel care nu ne împărtășește dragostea.  Suferința provocată de trădarea în dragoste face din femeia iubită ,,o vacă”. Așa apar lucrurile într-o poezie a lui  Alexandru Mușina intitulată ,, O vacă, o poezie”. Poezia este, dincolo de orice îndoială, o reușită. Dacă însă o citim ca fapt de viață, ea ne arată care sunt stereotipurile ce acționează în situația când femeia iubită nu răspunde iubirii care i se arată. Psihologii ar spune că ne aflăm în fața unei fenomen de reducere a frustrării, prin degradarea simbolică a celuilalt.Psihologia este una, etica este alta.  

,,La ce-ţi folosesc
Asceza umilă, abstinenţa impusă,
Cărţile şi ceaiurile medicinale, hârtiile mototolite
Câştigate spre dimineaţă, bancurile stupide
La care, totuşi, se râde.

Când ea se dezbracă în camere străine,
Când senzorii străini receptează căldura
Pielii ei plină de pistrui, cântecul trist
Al trupului ei animal.

La ce-ţi folosesc
Multele semne pe care
Le vor citi vietăţile fericite ale viitorimii, la ce
Mai pot folosi lumina solară şi-arbustul verde
Sperma divină şi diamantul, copiii de aur
Ai ochilor tăi, la ce folosesc?

Un animal gâfîind
Sub alt animal. O vacă, o poezie. ”


xxx

,,Umanizarea”câinelui-lup și bestializarea omului:  ,,Din calidor” reprezintă, după  criticul Virgil Podoabă ,, cea mai fericită carte de proză de la Amintiri-le lui Creangă încoace”. Așa am aflat  cum părinții autorului, scriitorul Paul Goma,,fuseseră arestați în ianuarie 1949,doar la câteva săptămâni de la înființarea Securității, organul își instalase sediul în casa unui industriaș, nu avea celule, bărbații la ,,garaj”, femeile ,,la bucătărie”, proaspeții și pedepsiții la ,,chimiță”. Deci, într-o zi, coborâse la bucătărie însuși comandantul, teribilul maior Buzescu și urlase numai la mama, acuzând-ocă..îi strică cățeaua, amenințând-o că, dacă mai joacă jocu-ăla burghe’ șihiclăris’, de-i zice valț, îi rupe el cu mâna lui picioarele. O  întrebasem ce era cu ,,strică-cățeaua”? Care cățea?  Cum care: celebra Lady-de-la-Mediaș, o știe întreg Ardealul, cățeaua-lup dresată să muște banditul care ar fi coborât mâinile, ori s-ar fi oprit de ,,manej”-depindea ce ordin auzea Lady că i se dădea banditului. ,,Sus”, (la anchetă), Lady o păzise pe bandita de mama, o dată cu mâinile-n sus, câteva ceasuri, altă dată la ,,Maica Domnului”( așa-i zicea Buzescu poziției în care banditul trebuia să-și țină lipite degetele mâinilor de vârfurile degetelor picioarelor – dar picioarele rămânând perfect întinse). Însă, când a fost ,,transferată” la bucătărie, adat tot de Lady – acolo se odihnea celebra între două ședințe de lucru. Femeile nu îndrăzneau să se miște, să vorbească – trecuseră cu toatele, pe ,,sus”; nici mama – de frică. Însă chiar stând ,,reglementar” mama…dansa: din privire, din cap, mutând și picioarele pe podea. În curând, cățeaua a început și ea să-ți miște, să-și balanseze capul, uitându-se la mama. Se vedea însă că Lady prinsese gustul ,,dansului”, nu doar în odihnă, la bucătărie, probabil și sus, la anchetă, astfel de ce s-ar fi înfuriat comandantul ( că i se strică cățeaua)? Se pare că i-a fost de tot stricată, nu mai era scoasă ,,la interes”, cum ziceau securiștii – și nu pentru că n-ar fi fost destul bandiți de păzit ( e-he, primăvara – vara lui 49..)”. În timp câinele-lup ,,s-a umanizat”, anchetatorul a rămas aceeași bestie.

xxx

Câinele, în ultima zi a copilăriei: Viorica Copos s-a născut în satul Ropcea, județul Storojineț, în ceea ce azi numim  Bucovina de Nord, în anul 1932. Pe 25 martie 1944, chiar de ,,Bunavestire”, mama ei, împreună cu ea și cu cealaltă fiică s-au refugiat în România într-un vagon marfă. ,,Am avut un căţel. Eram copil, aveam 12 ani. Îl iubeam foarte mult, îl chema Bubi şi parcă a ştiut că nu ne mai vede niciodată şi ne-a condus până la şosea. L-am îmbrăţişat şi am plâns… I-am spus mamei să-l luăm cu noi. Mama mi-a spus: „Stai, că nici noi nu ştim unde mergem” … de-abia a rămas… Calea ferată pe unde a trecut trenul după aia era mai la vale de casa noastră. De unde a ştiut acel Bubi că noi eram în tren… că stătea lângă calea ferată. Eu l-am strigat, fiind în dreptul uşii,am strigat şi a alergat săracul după tren o bună bucată de drum. Şi l-am plâns pe Bubi, cât am fost copil l-am iubit”.

xxx

Suferința cățelei:

Spre ziuă, sub căpița de secară,
Pe auriul snopilor plecați,
Cățeaua, în vifornița de-afară,
Fătase șapte cățeluși roșcați.

Până-n amurg, veghind încovoiată,
I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt.
Și se topea ninsoarea spulberată,
Pe fierbințeala pântecului supt.

Iar seara, cînd găinele s-așează,
Stăpânul casei a ieșit posac
Și unde mama pâlpâia de groază,
El pe toți șapte i-a băgat în sac.

În urma lui, fugind după desagă,
Cățeaua dă-n nămeții de pe drum…
Răpindu-i puii, apa din viroagă
Scâncea curgând sub botul ei, acum.

Apoi, când se-nturna șovăitoare
Și singura înspre culcușul ei,
Deasupra casei i-apăru pe zare,
În locul lunii, unul din căței.

Străină, zgribulită și-n neștire,
Privea la chipu-i nalt și depărtat,
Iar luna plină, lunecând subțire,
După colini a dispărut treptat.

Și cum atunci, când cineva-n ogradă,
Drept pâine-i zvârle-o piatră dinadins,
Ca stele mari de aur în zăpadă,
Cățeaua ochii triști și i-a prelins.

(,,Cântecul cățelei” – Serghei Esenin)

xxx

Derrida despre violența asupra animalelor: ,,Această violență industrială, științifică, tehnică nu va mai putea fi suportată multă vreme, de facto și de jure. Va fi din ce în ce mai discreditată. Raporturile dintre oameni și animale vor trebui să se schimbe. Vor trebui în dublul înțeles al acestui termen, adică atât în sensul necesității ,,ontologice”, cât și în cel al datoriei ,,etice”, iar  ,,violenţa aplicată animalelor nu va putea să nu aibă ecouri profunde ( conştiente sau inconştiente) asupra imaginii pe care oamenii şi-o fac despre ei înşişi.

xxx

Pierderea semnului, dispariția unei lumi:  „Și eu am ținut miel, am avut păsări, am avut de toate, am încercat tot și găini și cloșcă și porc..și toate le-am făcut, la vremea lor.Și când ne-am ridicat peste acest prag, atunci am făcut altceva, dar am gustat din frumusețea acestei vieți rurale rustice fără a sta…îmi pare rău că copiii nostri o să știe că vaca este mov, că au văzut vacă numai pe ciocolata elvețiană, nu? De aceea dacă vaca este mov atuncea și tristețea noastră va fimare!” ( S.I T. din județul Brașov, intervievat de Roxana Prăjescu în data de 3.01.2015).

xxx

Puiul de prepeliță și politica educațională. Din autorii  cărților copilăriei îmi amintesc de Emil Gârleanu și Brătescu Voinești. Am plâns la ,,Grivei”, dar mai ales la ,,Puiul”, mica povestioară a lui Brătescu Voinești în care puiul de prepeliță neascultător este atins de o alice trasă de un vânător. Cu aripa făcută praf, el nu se va mai putea înălța spre văzduh și moare înghețat, pe pământ,  în timp ce mama și frații săi își iau zborul spre țările calde.

Am citit după aceea aprecierea făcută de un cunoscut literat, publicată în cotidianul ,,Adevărul” sub titlul ,,Să scoatem ,,Puiul” din manuale!”,  anume că ,, cu asemenea „opere literare”, nu-i apropiem pe copii de citit, nici nu le transmitem valori morale consistente, ci doar teze stupid „ambalate”.”. Că nu este cazul ,, să-i „setăm” pe copii de mici astfel: prezentându-le moartea în variante absurd-fataliste, storcându-le lacrimi de neputinţă, umplându-i de pesimism şi de „simţul” ghinionului ş.a.m.d.”Și asta deoarece: ,, dacă le semănăm toate astea la 10-11 ani, roadele pesimismului şi fatalismului se vor vedea mai târziu, la nivel social”. Iar consecința este că din cauza pesimismului și fatalismului zicem  „România e altfel”.

Sunt câteva semnificații care  merită a fi luate în seamă în intervenția în cauză. Prima are în vedere rostul formării prin cultură care ar fi nașterea de cetățeni puternici, pentru ca țara noastră să fie  comparabilă țărilor occidentale,adică să nu mai fie ,,Altfel”. 

Al doilea fapt este cel legat de relația dintre cunoaștere și instincte, aici avem în vedere râsul, plânsul, ura. Dacă Brătescu Voinești și-a propus o identificare a cititorului cu subiectul povestirii, criticul solicită distanțare: cunoaștere ca opoziție față de instinctul plânsului.

Țelul cunoașterii prin literatură este tocmai să producă această identificare. De aceea ar trebui să-i dăm dreptate lui Foucault: ,, dacă e adevărat că între cunoaştere şi instincte – tot ceea ce face, tot ceea ce ţese animalul uman – nu există decât o ruptură, relaţii de dominaţie şi de supunere, relaţii de putere, atunci dispare nu Dumnezeu, ci subiectul uman in unitatea şi suveranitatea lui” . Cu alte cuvinte, vom avea cunoaștere, dar nu și subiect uman. Or rostul cunoașterii prin literatură constă în  rodirea unui om capabil de comportamente omenoase în viața de zi cu zi. 

Se cuvine să recunoaștem că o întreagă cunoaștere nu este adusă în sfera meditației, a reflecției, a modelării, ea este disociată de lumea noastră interioară.  Altfel spus, și gândim lucrurile în spirit weberian, acestui prim nivel al înțelegerii, cel afectiv ar fi trebuit să-i urmeze o semnificare în planul valorilor – că păsările și animalele împart aceeași lume cu omul -, urmată de planul rațional-legal: ce trebuie făcut dat fiindcă în perioada 1970-2014 asistăm la o scădere cu 60 la sută a efective lor de vertebrate din lume?. Cu alte cuvinte, chiar trebuie să plângem și să deplângem unde au ajuns lucrurile!

Ca atare, ar trebui să apreciem ,,Puiul” lui Brătescu Voinești și  ,,Grivei-ul” lui Emil Gârleanu ca un prim pas, tocmai pentru că au realizat această identificare a noastră, ca cititori,cu subiectul povestirilor în cauză, pentru că ne-au sensibilizat în relațiile noastre cu partenerii noștri nevorbitori. Prin această identificare învățăm că animalele sunt ființe care au inteligență, care se bucură și care suferă. Și că omul nu este singura ființă care suferă. Iar dacă ajungem aici,putem să mai acceptăm violența asupra animalelor?

xxx

Vaca luptătoare pentru libertate.  Într-o ediție a cotidianului  ,,Le Monde” din luna ianuarie 2018 aflu povestea Hermienei, vaca olandeză care fusese dusă la abator și care simțind cei se pregătește, a reușit să evadeze, împreună cu o surată. Hermien s-a refugiat într-o pădure. În vârstă de trei ani și jumătate, Hermien a învățat cum să se protejeze de om: ziua stătea în pădure și  doar noaptea ieșea din ascunziș pentru a se hrăni.

Aflând din rețelele de socializare de existența ei,  întruchiparea ,,noul tip de luptător pentru libertate”, un partid politic olandez ( ,,Partidul pentru animale”) a lansat la începutul anului o campanie de strângere de fonduri pentru a i se asigura Hermienei supraviețuirea în condiții de demnitate, fără pericolul de a fi dusă la abator. Pe Twiter au apărut cuvintele cheie de genul  #EusuntHermien, #GoHermien, #Mekoe (,,Eu vacă”, o aluzie la celebre  #MeToo) toate puse în vederea salvării vacii rebele.  Chiar familia regală olandeză adonat bani pentru cauză. S-au strâns circa 50.000 de euro.

,,Hermiense bate pentru viața și noi trebuie să o ajutăm” a promis deputata Esther Ouwehand.  Și ,,ea ne reamintește o lecție importantă: nici un animal nu vrea să fie trimis la abator”. Dar mai este un lucru semnificativ: omul nu mai deține monopolul în ce privește  asigurarea bătrâneții. Hermien este prima vacă care deține o pensie, adevărat privată și nu de la stat, totuși o pensie! 

xxx

Despre  drepturile animalelor: Într-un interviu-dezbatere pe care Elisabeth Roudinesco îl ia lui Derrida, cunoscuta psihanalistă face cunoscut un proiect, conceput de Peter Singer și Paola Cavalieri care constă ,,nu în a apăra animalele de violență prin instituirea unui drept al animalelor, ci în a le acorda ,,marilor maimuțe non-umane” drepturi ale omului. Raționamentul, aberant după părerea mea, se bazează pe ideea că, pe de o parte, maimuțele mari ar fi înzestrate cu modele cognitive care le-ar permite să învețe limbajul la fel ca și noi și, pe de altă parte, că ele ar fi mai ,,umane” decât ființele umane atinse de nebunie, de senilitate sau de anumite afecțiuni organice care le-ar priva de uzul rațiunii”.

Proiectul conține o capcană, anume că ar putea exista un nivel intermediar între om și animal, nivel în care s-ar regăsi marile maimuțe non-umane, dar și un anumit tip de om.

Elisabeth Roudinesco apreciază că una dintre marile figuri retorice ale rasismului, sexismului şi antisemitismului a fost, întotdeauna, ,,inferiorizarea celui pe care vrem să-le xcludem din rândurile umanului şi stigmatizarea lui în virtutea unor trăsături care l-ar coborî în lumea animalităţii. De unde, într-adevăr, ideea că evreular fi mai ,,feminin” decât nonevreul, femeia mai ,,animalică” decât bărbatul şi, în sfârşit, negrul mai ,,bestial” decât toţi laolaltă” . Să ne fie permis să-l adăugăm aici și pe deținutul politic.

Thomas Jefferson, important om politic și filosof al politicii de la începutul secolului al XIX-lea, a susținut că oamenii sunt înzestrați cu drepturi inalienabile, dar că ,,existența lor ( a negrilor, n.n) pare să se folosească mai mult de senzație decât de reflecție. Acestui fapt trebuie să-i atribuim dispoziția lor de a dormi atunci când sunt scoși din distracțiile lor și neangajați în muncă. Un animal al cărui trup este în stare de repaus și care nu cugetă, trebuie să fie dispus somnului, bineînțeles”.

Dublele standarde în chestiunea drepturilor nu ar reprezenta decât o adecvare la această construcție, pe de o parte omul, pe de altă parte, omul-animal, animalul. Este vorba de statuarea absenței unei ordini comune. Sau cum spune Foucault :,,dacă omul occidental a trăit timp de două mii de ani cu definiţia sa de animal raţional, de ce ar însemna acest lucru neapăratcă el a şi recunoscut posibilitatea unei ordini comune raţiunii şi animalităţii?”.

xxx

Rorty, pe care l-am citat cu privire la afirmația lui Jefferson, aduce în discuție starea evreilor în timpul naziștilor. La acuzația că au ucis oameni, naziștii au replicat că ei nu au ucis oameni, ci evrei. Adică sub oameni.  Și Rorty duce mai departe logica celor în cauză: ,, Această purificare ne va permite să ne ridicăm deasupra animalității noastre, devenind pentru prima dată complet raționali și astfel, complet umani” . Și în același spirit adăugăm: dacă purificăm societatea  de elemente dușmănoase vom avea și un stat puternic. În bună măsură atrocitățile secolului XX au stat pe această obsesie a completitudinii umane și a nevoii unei puternice ordini de stat care să consfințească sfârșitul istoriei, totul ancorat într-o logică profund anti creștină.  

Această construcție a dominației, a violenței  și a uciderii animalelor s-a fundamentat  pe conștiința că nu poate exista un aranjament comun ,,al  rațiunii și animalității” și  a avut  ca punct de plecare o eroare catastrofală,  care a constituit însă  una din pietrele de temelie a începutului modernității, anume că omul este singura ființă care suferă. Nici suferința, nici inteligența nu mai sunt considerate date ontologice specifice omului.

În această situație suntem în pericolul de a crede că dacă omul nu este singura ființă care suferă atunci nu mai există nicio  graniță dintre om și animal. Când diferența se anulează, susține Agamben  ,, și cei doi termeni colapsează unul peste celălalt – cum pare că se întâmplă astăzi -, dispare și diferența  dintre ființă și neant, dintre licit și ilicit, dintre divin și demonic, în locul ei apărând ceva pentru care până și numele pare să ne lipsească. Poate că și lagărele de concentrare și exterminare sunt un experiment de acest gen, o tentativă extremă și monstruoasă de a tranșa între uman și inuman, care a sfârșit prin a atrage în prăbușirea ei însăși posibilitatea distincției”.

De fapt distincția stă pe o atribuire. Folosindu-se de o idee care îi aparține lui Linné gânditorul italian duce lucrurile mai departe: ,,Omul nu are nici o identitate specifică în afară de aceea de a se putea recunoaște pe sine (….), omul este animalul care trebuie să se recunoască uman pentru a fi uman”. Indistincția nu  permite recunoașterea, deci umanul.  

xxx



Facebook

Familia în destinul european. Un proiect creştin de redefinire a relaţiilor dintre familie şi stat

Papa Francisc a subliniat în enciclica sa „Laudato Si” că societatea actuală are o urgentă nevoie de „un umanism capabil să aducă împreună diferitele căi ale cunoaşterii, incluzând economia, în serviciul unei viziuni integrale” (LS 141). Altfel spus, acţiunea de a săvârşi binele presupune un efort comun şi nu dispersat, pentru că Domnul acţionează ...

Ce fel de democrație promovează Parlamentul european?

Am intrat în Uniunea Europeană. E cazul să ne asumăm responsabilitatea: ea va fi așa cum o vom construi noi cu toții Integrarea României în UE intră într-o nouă fază. Am fot cu toții entuziaști. Din întreaga Europă românii aveau cea mai ridicată încredere în noua alianță. Acum începem să vedem și problemele și ...

Indiferent ce se va întâmpla, să nu uităm că suntem profund datori Sorinei

În 24 iunie, în România socială, concludeam la o scurtă reflecţie asupra scandalului SORINA: ”Poate, în final, Sorina va fi ”luată”. Dar atunci noi românii ne-am simţi înfrânţi de o justiţie care nu mai este a noastră, ci capabilă de orice nedreptăţi în numele independenţei ei. Impactul moral va fi dezastros. Singura speranţă: nu ...

26 IUNIE- ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.

26 IUNIE- ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.La mulți ani ROMÂNIA! La mulți ani cetățeni ai României care respectați acest simbol sfânt, oriunde v-ați afla!

Mass-media şi construirea opiniei publice

În prezent, sunt revizuite nu numai teoriile clasice ale comunicării (spirala tăcerii, stabilirea ordinii de zi, paza la intrare, fluxul comunicării în două trepte ş.a) în acord cu tehnologia digitală, ci şi ipotezele despre relaţia dintre mass-media şi opinia publică. Este repusă în discuţie chiar problema de fond: influenţează mass-media construirea opiniei publice? Marco Dohle ...

O justiţie absolut incorectă dar definitivă este mai importantă decât soarta unui copil?

Sorina, o fetiță de 8 ani, este târâtă cu brutalitate în văzul multor martori, de o doamnă procuror și băgată cu forța într-o mașină neagră. Sorina țipă disperată: Mami, nu mă lăsa. Evenimentul este filmat și, la televizor, milioane de români sunt șocați și indignați. Asistăm la un eveniment care probabil ...

Gatekeeping: controlul informaţiilor mass-media

Teoria numită metaforic „Paza la intrare” (Gatekeeping) a fost prefigurată încă din primele decenii ale secolului trecut, a fost extinsă considerabil în numeroase cercetări de teren în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi a fost revizuită recent, în acord cu noilemedia. Repere Pentru prima dată, termenul de „gate keeper” a fost folosit ...

De ce România nu are un Proiect de Ţară?

Am citi cu mult interes studiile lui Vladimir Pasti şi Iulian Stănescu[1]. Ei constată că, după întreaga perioadă postcomunistă, nu avem o Agendă socială de dezvoltare. Eu aş spune mai apăsat: România nu are un PROIECT DE ȚARĂ. Sunt şi eu nemulţumit că partidele politice în disputele electorale nu luptă cu programe de dezvoltare social-economică ...