Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XXXVIII despre literatură și credință: „Studentul” (Cehov) și „Evanghelia după Marcu” (Borges). Lecturi posibile (VI)

autor:   14 July 2020   

Stefan Ungurean

„The Denial of Saint Peter”, ( Theodoor Rombouts, 1597-1637), Liechtenstein Museum 

xxx

Studentul” ( Cehov).

După mărturisirea chiar a lui Cehov,  „Studentul” este cea mai îndrăgită din scrierile sale de proză scurtă. Acțiunea se petrece în marele post al Paștelui de Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor. În acea zi Ivan Velikopolski, student la Academia de teologie, a plecat de-acasă la vânătoare. A lăsat-o pe maică-sa să curețe un samovar ,, cu picioarele goale, în tindă” și pe taică-su tușind, întins pe cuptor. „ Frigul, foamea, aceeași sărăcie lucie, aceleași acoperișuri de paie pline de găuri fuseseră pesemne și pe vremea lui Petru cel Mare, al Ivan cel Groaznic, al lui Riurik.” . Riurik a fost căpetenia varegilor care a întemeiat primul stat al slavilor răsăriteni, fiind, de altfel, primul conducător al Rusiei Kievene.Varegii reprezintă numele sub care sunt cunoscuți vikingii și care în secolele al IX-lea și al X-lea au migrat pe teritoriul actual al Rusiei, Belarusului și Ucrainei, punând bazele statului rus. Au navigat de la nord la sud pe cursurile Prutului, Nistrului, Niprului și Volgăi atât pentru a face comerț, cât și în expediții de jaf.

Trimiterea la Riurik este făcută pentru a arăta că de o mie de  ani acest spațiu s-ar defini, crede Ivan Velikopolski, prin „aceeaşi sărăcie lucie şi aceeaşi foame aprigă, aceleaşi acoperişuri de paie, pline de găuri, aceeaşi tristeţe în suflet şi lipsă de cultură, acelaşi urât pretutindeni, aceeaşi impresie de apăsare, de părăsire, de întuneric” de unde și profeția că „toate aceste grozăvii au fost, sunt şi vor fi mereu şi nici peste o mie de ani, viaţa n-are să fie mai bună”. Atunci când susții că lucrurile nu s-au schimbat și nu se vor schimba nu faci altceva decât să scoți omul din ecuație, om care nu-și găsește locul într-o „infinitate rea” care înglobează istoria, viața cotidiană și natura, trecutul, prezentul și viitorul (1).  

Cu aceste gânduri în minte Ivan Velikopolski ajunge în grădina unde proprietarele, două văduve, mamă și fiică, se încălzeau la un foc.  „Văduva Vasilisa, o bătrână înaltă şi grasă (…) care slujise mai demult la case boiereşti ca doică şi apoi dădacă, ştia să vorbească în cuvinte mai alese şi în timp ce vorbea, un zâmbet blând şi potolit îi lumina faţa”, iar  fiica ei, Lukeria, „femeie de la ţară, bătută mereu de bărbatul ei, căpătase o expresie stranie, asemănătoare cu a surdomuţilor”.

Și pentru că este Săptămâna Mare și pentru că este în apropierea unui foc,  studentul nostru are revelația momentului istoric al lepădării lui Petru, care se încălzea el însuși la un foc. Începu să vorbească redând din memorie pasajul din „Evanghelia după Luca”: „În timpul cinei cea de taină, Petru i-a spus lui Isus:„Doamne, gata sunt să merg cu tine şi la temniţă, şi la moarte”. Iar Domnul i-a răspuns: „Adevărat grăiesc ţie, Petre: în noaptea aceasta nu va cânta cocoşul până ce nu te vei lepăda de mine de trei ori”. După ce a ieşit de la cină, Isus s-a dus ca de obicei pe muntele Măslinilor urmat de ucenicii săi şi a început să se roage, iar pe sărmanul Petru, de mâhnire, l-a doborât somnul şi a adormit. Apoi tu ştii cum în aceeaşi noapte Iuda l-a sărutat pe Isus, vânzându-l chinuitorilor. Şi, punând mâna pe Isus l-au dus legat la arhiereu şi îl băteau, iar Petru trezit din somn, neliniştit şi plin de jale, înţelegi tu, şi presimţind că avea să se întâmple în lume ceva îngrozitor, îl urma de departe. El îl iubea nespus de mult pe Isus, îl iubea până la întreaga uitare de sine, şi acum vedea de departe cum îl băteau..”.

Și Ivan Velikopolski continuă să povestească cum s-au întâmplat apoi lucrurile: „ Şi de cum s-a lepădat a treia oară, îndată a început să cânte cocoşul, şi Petru, zărindu-l de departe pe Isus, şi-a amintit cuvintele pe care i le-a spus el la cină… Şi-a amintit totul şi a ieşit din ogradă şi a plâns amarnic. În evanghelie stă scris: „Şi a purces afară şi cu amar Petru a plâns!”.

După ce termină de povestit, Ivan Velikopolski observă că ochii Vasilisei „i se umplură deodată de lacrimi; ele i se prelingeau pe obrajii pe care, de ruşine că plângea, şi-i acoperi cu mâneca, de parcă s-ar fi ferit de dogoarea focului, iar Lukeria se uita ţintă la student, roşie, cu faţa încordată şi plină de suferinţă, ca a unui om chinuit de o durere nemărginită.”

Ivan Velikopolski se gândi că dacă Vasilisa a plâns „şi dacă fiica ei s-a tulburat, auzind cele povestite de el, întâmplări vechi de-acum nouăsprezece veacuri, este că era o legătură între acele evenimente, vremea de azi şi aceste două femei şi poate şi acest sat uitat de Dumnezeu şi el însuşi şi toţi oamenii din lume. Dacă a plâns bătrâna, n-a fost pentru că el ştia să povestească frumos, ci pentru că Petru îi este aproape şi fiindcă ea lua parte cu întreaga ei fiinţă la suferinţa lui Petru din acea noapte grozavă...”. Ivan Velikopolski descoperă omul.

Întâi de toate să arătăm ruptura realizată de Mântuitor în raport cu tradiția existentă. E vorba de restaurarea subiectului în raport cu adevărul biblic și renunțarea la ritualism. Iar această restaurarea se face cu prețul vieții. De aici și angajamentul lui Petru că va merge cu Iisus și în temniță și până la moarte. Suntem în sinteza dintre relația cu ceilalți și relația cu sine. În acest spirit semnificăm cuvintele Mântuitorului „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. / Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” ( Matei 10/32-33).

Lepădarea lui Petru are, ca atare, o valoare teologică: nerecunoașterea  în fața acuzatorilor că este discipol al lui Iisus înseamnă nerecunoașterea faptului că Mântuitorul este Mesia care aduce cu sine nerecunoașterea, de fapt, a Tatălui: „ Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 2/23). Dacă Petru renunță la acest adevăr pe care l-a descoperit cu ajutorul Mântuitorului, mai are el calitatea de subiect? O problema gravă de conștiință.

La aceasta ar mai trebui adăugat un fapt. E vorba de ceea ce Foucault descrie ca fiind „etica generală a non-egoismului” care definește ideea creștină prin „obligația renunțării la sine însuși” (2), obligație pe care Petru o încalcă, el alegând să-și salveze viața.

Suferința lui Petru este nu însă doar teologică, ea este și una existențială. A văzut cum Mântuitorul era bătut, a simțit durerea lui Iisus, durerea Aproapelui său. 

Există, prin urmare, suficiente motive de suferință pentru ca Petru să plângă, un plâns al conștiinței și al sufletului în același timp. 

Când Vasilisei au început să-i dea lacrimi, Ivan Velikopolski  simți că „ o fericire fără seamăn îi covârşi sufletul, o fericire atât de mare,încât îi tăie suflarea şi fu nevoit să se oprească să respire. „Da, gândea el, trecutul este legat cu prezentul printr-un lanţ neîntrerupt de evenimente care decurg unele dintr-altele”. Şi era prima oară când îi părea că vede cele două capete ale lanţului: izbutise să atingă un capăt, şi celălalt răspunsese…”, gândindu-se „că adevărul şi frumuseţea nu pier; adevărul şi frumuseţea care s-au arătat în grădina de pe muntele Măslinilor şi în curtea arhiereului au rămas aceleaşi, astăzi ca şi odinioară, şi dacă au rămas aceleaşi, se vede că fac parte din esenţa vieţii omeneşti şi a întregii firi”.

Deși cunoștea dinainte textul creștin, acesta nu avusese,  până la întâlnirea cu cele două femei nici o influență asupra tânărului Ivan. Doar observând trăirea femeilor, studentul în teologie dobândi revelația unei realități sacre. Robert Louis Jackson vorbește de o „epifanie pascală”,  transformarea  unei disperări în transfigurare spirituală, prin comuniunea cu cele două femei (3).

Reconcilierea eticului cu esteticul reprezintă una din nostalgiile filosofice ale secolului al XIX-lea și este posibil ca Cehov însuși să fi încercat, prin această povestire, să arate posibilitatea realizării acestei reconcilieri, unitatea adevărului cu frumusețea,  înfăptuită sub mantia teologicului. 

Folosindu-ne de concepte funcționaliste (Parsons) am putea spune că  această mantie a teologicului îngemănează simultan neutralitatea afectivă și universalism, moduri care ar defini și  în care s-ar înscrie, știm bine, comportamentul profesional al oricărui  preot. Ați văzut vreodată vreun preot plângând la înmormântare?

Faptele se pot citi în două registre, unul al Vasilisei și celălalt, al lui Ivan Velikopolski. Capacitatea a două femei necăjite de a-l înțelege pe Petru ține de condiția lor: nici Vasilisa nu și-a putut apăra fiica în fața violenței soțului acesteia, cum remarcă  un exeget al lui Cehov(4). Nu este o dramă pentru o mamă să știe ca fiică-sa este bătută de soț? Pentru aceste două femei  suferința lui Petru înseamnă suferința lor, în imanența vieții lor cotidiene,  care conține, în plus, față de  „același urât pretutindeni” și violența bărbatului asupra femeii.

Aici e vorba, ca atare,  de pura empatie, a credinței născută prin empatie căreia Ivan Velikopolski îi atribuie un sens mistic și estetic. Ivan Velikopolski, nu întâmplător prezentat de Cehov drept student la Academia de teologie,  ajunge să creadă, grație întâlnirii cu cele două femei, că dincolo de istorie, viață cotidiană și natură, există legi ale ființei care sunt veșnice (5).Elementul estetic ar consta în starea de catharhis trăită de cele două femei, una a eliberării de  dureri tăinuite. Am zice, folosindu-ne de o perspectivă weberiană a acțiunii, că pentru Ivan Velikopolski, suferința femeilor ține de lumea  valorilor etice și estetice  și nicidecum de afectivitate trăită de Vasilisa și   Lukeria. În esență, aici este vorba de un mecanism de atribuire.  

Din starea de deznădejde Ivan Velikopolski trecu în starea opusă, în care „ o fericire fără seamăn îi covârşi sufletul, o fericire atât de mare, încât îi tăie suflarea şi fu nevoit să se oprească să respire”. Pentru el lucrurile sunt simple: suferința vieții, absența bucuriei și a fericirii pot fi compensate printr-un plus de semnificare atribuit vieții. Dar oare, ele stau la fel și pentru cele două femei?

Ceea ce aduce în lumină Cehov este multipla calitate a textului biblic, de a condensa atât experiența lumescului, în formele sale particulare, cât de a constitui prilej de analiză metafizică, ce ține de universalism, totul cuprins în câteva pagini care însumează deopotrivă o perspectivă teologică și una lirică asupra vieții. 

xxx

Evanghelia după Marcu” ( Borges)

În esență povestirea pune aceeași problemă pe care a pus-o Cehov, anume aceea a receptării unei lecturi a Bibliei. În cazul de față e vorba de citirea „Evangheliei după Marcu” de către studentul Baltasar Espinosa făcută în cadrul unei  familii izolate compusă din tată, fiică și fiu, în timpul unui diluviu, iar faptul îi  conduce pe aceștia la convingerea că  însuși Baltasar ar fi  Mesia care urmează a fi răstignit chiar de ei.  Povestirea conține simultan mai multe teme, cea a sacrificiului, a inocenței, a percepției, dar și a tradiției.

Totul s-a întâmplat într-o fermă aflată pampă, altfel spus, în pustietatea câmpiei argentiniene. Din cauza ploilor râul  Salado se revărsă și locuința fu înconjurată de ape, astfel că Baltasar Espinosa nu  mai putut părăsi ferma. Dacă luăm în seamă ce spune Derrida, anume că insula, Pământul Făgăduinței și pustia sunt ,,trei locuri aporetice, fără ieșire sau drum sigur, fără cale și fără sosire, fără o exterioritate din care harta să fie previzibilă, iar programul –calculabil” (6),  ei bine, ferma unde se adăpostelte Baltasar Espinosa îndeplinește două din condiții, semn că de-acolo nu se poate ieși. Altfel spus, contextul este acela al închisorii. 

Într-o seară se apucă să le traducă în spaniolă celor trei Gutre, din biblia engleză  găsită în casă,  „Evanghelia după Marcu”.  „Îl surpinse faptul că-l ascultau cu luare-aminte și, apoi, cu un interes tăcut”. Odată terminată citirea Evangheliei în cauză Espinosa vru să treacă la celelalte trei, „tatăl însă îl rugă s-o repete pe cea dintâi, pe care –o mai citise, ca s-o priceapă bine”. Când o citea, Espinosa se ridica în picioare pentru „a-și predica parabolele”. Nu întâmplător își lăsase și barbă, zăbovind „în fața oglinzii pentru a-și potrivi chipul schimbat ”. Totul pentru a obține un efect de teatralitate în plus. „Îl surprinse faptul  că-l ascultau cu luare-aminte și apoi, cu un interes tăcut”. Espinoza aparținea cărților, cei trei Gutre pământului, lumi diferite, textul biblic era singura interfață dintre ei, o interfață în care unul nu  credea, iar ceilalți o pricepeau într-un registru total opus ideii creștine.

Cei trei Gutre erau la origine scoțieni ce emigraseră din Iverness și care se amestecaseră cu indieni. „Nu erau credincioși, dar în sângele lor stăruiau, asemenea unor arme obscure, crâncenul fanatism al calvinistului deopotrivă cu superstițiile pampei”. Erau analfabeți, uitaseră engleza, dar nu stăpâneau nici spaniola. Dacă luăm în seamă spusele lui Heidegger că limba „ este locul de adăpost al adevărului ființei” putem presupune existența unei stări de dezordine la acești Gutre (7).  „Evanghelia lui Marcu” pe care o audiau devenise punctul de plecare într-o ordonare a vieții lor. Nu aveau noțiunea timpului. Espinosa își uimi gazda când reuși să oprească cu ajutorul unor pastile o sângerare a unei mieluțe care se răni într-o împrejumuire de sârmă ghimpată.

Înainte de a fi răstignit Espinosa fu întrebat de tată dacă „Iisus  se lăsase ucis pentru a-i mântui pe toți oamenii” și dacă „au fost mântuiți și cei care au înfipt cuiele”. Espinosa, care era liber-cugetător ,,se văzu silit să justifice fragmentele citite” și răspunse afirmativ. Apoi  „cei trei îl urmaseră. Îngenunchiați pe dalele de piatră îi cerură binecuvântarea. Apoi îl huliră, îl scuipară și îl îmbrânciră înspre șopron. Fata plângea. Când deschise ușa, văzu cerul, o pasăre strigă: își spuse: E un sticlete. Șopronul nu mai avea acoperiș; bârnele fuseseră smulse pentru înălțarea crucii”. Cum Espinosa făcuse dragoste cu fata, ajunge să creadă că crucificarea sa avea legătura cu această faptă:  de a fi  încălcat o regulă a unei lumi pe care nu o cunoștea și pe care nu a reușit să și-o apropie. De fapt, chiar în fața morții, Espinosa nu a înțeles de unde vine răul.

Oare de ce a ales Borges tocmai această Evanghelie? Dintre cele trei evanghelii sinopotice ( care relatează aceleași fapte) Evanghelia după Marcu este cea mai scurtă, având 673 versete, în timp ce cea a lui Matei are 1.068, iar a lui Luca 1.149 versete.

Este posibil ca această Evanghelie să se potrivească mai bine semnificației  celor relatate. „Pentru Marcu ca și pentru Paul, acest cuvânt desemnea Vestea cea Nouă, destinată tuturor oamenilor”  fiind „proclamată pentru toți oamenii” susține textul exegetic al Bibliei.

Același text exegetic consemnează că vocabularul folosit de evanghelistul Marcu este sărac, că verbele sunt conjugate fără grija concordanței timpului, că în general discursul este aproape de stilul oral (8). Marcu excelează în a sugera portretul viu al unui om care contrazice imaginile gata fabricate, al cărui suflet este surprins într-o privire, iar în fața acestui om toate atitudinile sunt posibile, susține textul exegetic.

Cercetătorile avansează ipoteza că această Evanghelie a lui Marcu ar fi  dedicată păgânilor din afara Palestinei. Apoi se consideră că Evanghelia lui Marcu are meritul de a fixa învățăturile lui Iisus într-un moment în care viața bisericilor din afara Palestinei și reflecția teologică erau agitate din cauza întâlnirii culturilor străine, riscând astfel în a pierde contactul cu originile Evangheliei, scoțând în evidență semnificația  vieții  austere și a ascezei în pregătirea a ceea ce urma să se întâmple.

Ca atare am putea considera că opțiunea lui Borges spre această Evanghelie își are originea în aceste caracteristici. Personajele sale intră în categoria păgânilor, iar textul religios este simplu, clar, fără adâncimi filosofice, nefiind deloc generator de diverse interpretări, el punând accentul pe fapte și mai puțin pe învățătură. Personajele se „încarcă” cu aceeași interpretare a situației, care nu lasă loc la îndoieli. Sandro Veronesi, scriitorul italian din zilele noastre, apreciază Evanghelia după Marcu ca fiind la originea narațiunii occidentale și „ succesul ei ține de faptul că te influențează, chiar dacă nu ești conștient de acest fapt și chiar dacă nu ești credincios” (9).

Sociologic am zice că suntem în situația în care un discurs odată asumat de un grup schimbă mentalul acelui grup. Am putea presupune că Borges rescrie istoria, acea istorie în care iezuiții ajunși în Argentina erau crucificați de către băștinași. Spațiul american conține o întreagă tradiție a sacrificiului în vederea salvării comunității. Pe acest fundament apare crucificarea lui Espinosa, o inserare a ideii creștine într-o practică ritualică precreștină.

Punctul nodal al povestirii stă în răspunsul la întrebarea care a fost pusă: dacă și cei care au înfipt cuiele au fost mântuiți. Răspunsul afirmativ al lui Espinosa, că toți oamenii vor fi mântuiți, anulează problema responsabilității legată de uciderea unui om.

Din faptul că a fost pusă întrebarea dacă cei care au înfipt cuiele au fost mântuiți deducem că în mintea celor trei Gutre ideea de iad era prezentă. Știau că a omorî un om este un fapt condamnabil. Nimic pe lumea aceasta nu-i putea însă  împiedica să ucidă. Vag intuiau un pericol al răspunderii. Vroiau însă să se asigure, în prealabil, că nu va exista, pe lumea cealaltă, vreo pedeapsă.

Ideea de iad și a pedepsei pentru faptele noastre ține de un principiu major, cel al inhibării răului, așa cum apare el în Vechiul Testament, când Dumnezeu îi spune lui Cain: „răul te dorește, dar tu poți să-l stăpânești”. Multe din nenorocirile secolului al XX-lea nu s-ar mai fi produs dacă la dezinhibările unor elite politice și ale unor liber-cugetători, dezinhibări care au condus la milioane de morți,  ceilalți le-ar fi răspuns prin ideea creștină și nu ar fi luat parte la ele, dacă ar fi crezut că nu vor fi nicicând iertați, ajutând sau  doar asistând la omorârea semenilor lor. 

În fapt, lectura „Evanghelie lui Marcu” nu a produs nici o schimbare  de tipul metanoiei la cei patru, o schimbare care să solicite penitența, care înseamnă, în descrierea lui Foucault „ calea nesfârşită a progresului spre sfinţenie, cale pe care el trebuie să se depăşească necontenit pe sine, ajungând chiar până la a renunţa la el însuşi” (10).„Evanghelia după Marcu” apare drept o descriere simbolică a modului în care este luată viața unui om, „în numele” unei idei, idee de altfel neînțeleasă,  de aici dezacordul profund în raport cu ea și paradoxal, totul pornind de la ea.

Chestiunea  pe care o ridică Borges este aceea  a mântuirii. Ca să existe mântuire, trebuie ca, în prealabil, să existe iertare, iar ca să existe iertare, trebuie să existe scuza. La limită scuza și iertarea sunt cam tot una, după cum o spune Jankélévitch: „ceea ce poate fi scuzat poate fi, a fortiori, iertat, dar nu are nevoie de iertare, de vreme ce scuza rațională este de ajuns pentru a-i  demonstra nevinovăția: iertând ceea ce este scuzabil, am face o inutilă risipă de grație” și că, de fapt, „ceea ce nu se poate scuza cade în sarcina iertării” (11). Cu condiția să existe căință. Fără această dimensiune, a conștiinței vinovăției, nu poate exista iertare și, implicit, nici mântuire. 

Espinosa moare pentru că el nu a sesizat că ideea respectării vieții omului este element central al discursului creștin, în condițiile în care a citit Evanghelia lui Marcu cel puțin o dată. Ar fi putut să știe asta, interpretând  minunile Mântuitorului în acest sens, al salvării vieții omului. Și  că porunca „Să nu ucizi!” ( Marcu, 10/19) ține de discursul imperativ  și nu se pune în discuție! Ei bine, cu această asumare interioară a textului evangheliei, el ar fi putut spune clar, dincolo de orice echivoc : „Nu, cei care au înfipt cuiele nu vor fi mântuiți”. La limită am putea spune că el moare, cumva, pe mâna lui. 

Mântuirea nu este un cec în alb pe care-l avem la purtător, indiferent de ce urmează să facem. Poate că Espinosa ar fi rămas astfel, în viață. Și nu doar el. 



Facebook

Cuvinte noi Ce ne spun ele despre epocă?

Noi și vocabularul Limba este un organism viu care se reinventează în contact cu realitatea ; ea semnifică și interpretează lumea în care trăim. Este fascinant să descoperim într-un dicționar, cum fiecare cuvînt își are propria sa poveste; fiecare cuvânt are o istorie și o arheologie cu straturi suprapuse de sensuri. ...

Efectele crizei coronavirus forțează mariajul digitalizare–învățare: panaceu sau cal troian?

Motto: ”Pe termen lung, sufetul capătă culorile gândurilor tale”. Marcus Aurelius, Împărat roman. ”Suntem ceea ce gândim” Buddha. Cea mai importantă lecție a crizei Coronavirus este că digitalizarea trebuie folosită la maximum pentru eficientizarea majorității aspectelor din viața socială, mai puțin pentru cel mai important aspect uman: educația copiilor noștri. Venită ca o mănușă pentru ...

30 de ani de la Revoluția din 1989. Avem o democrație consolidată?

La Revoluția română, în stradă, oamenii voiau liberate. Dar nu se simțeau oamenii liberi și sub Ceaușescu? În familie, pe stradă, în viața de zi cu zi oamenii erau destul de liberi. Dar nu public, în mass-media sau la ședințele politice. Dacă nu ne plăcea cum este condusă țara, era ...

România nu mai este oaia neagră a Europei

În mod surprinzător, România s-a dovedit a fi una din cele mai dinamice ţări din UE 27 în ceea ce priveşte creşterea economică din ultimele două decenii. De ce în mod surprinzător? Pentru că la începutul actualului mileniu România ocupa ultimul loc într-un clasament al ţărilor din UE 27 alcătuit ...

Confruntări și conspiraționism

Complot, conspirație, negaționism, dușmanii din umbră, virusul ucigaș. Iată cîteva cuvinte care au animat dialogul între nația română și decidenți. Pe timpul pandemiei covid, dialogul a fost mediat de televiziune.  Dar a fost sau nu a fost pandemie ? Pandemia presupune o mortalitate de 12 %, iar procentul de mortalitate ...

Umbra globalizarii s-a aşternut peste clasa de mijloc

Liderii opoziției de stânga în Olanda, Jesse Klaver (GL, verzi), Lodewijk Asscher (PvdA,Partidul Laburist) și Lilian Marijnissen (SP, Partidul Socialist) au organizat un miting comun la începutul anului 2020 pentru a-și uni forțele împotriva Cabinetului (Ministrii si Secretarii de Stat). Ei văd Cabinetul (format din VVD - liberali, CDA - ...

Țara nu are nevoie de așa ceva

Octombrie 2010. Drumul dinspre București spre Alba Iulia. Turneu cu un spectacol de teatru. Printre alții, în același microbuz, Claudiu Bleonț, Ion Haiduc, Sebastian Papaiani, actori tineri și mai puțin tineri deopotrivă. Pe tot parcursul acestui proiect îl vânam pe OMUL, Sebastian Papaiani. Veneam uneori la repetiții și cu 2 ...

The Great Lockdown şi pisicile care nu prind şoareci

După cum este cunoscut, banca centrală a Japoniei a „brevetat” în 1999 o nouă politică monetară în scopul relansării creşterii economice şi a contracarării insolvenţei acute determinate de supraîndatorarea guvernului, a băncilor, a companiilor nefinanciare şi a populaţiei. Această politică, denumită ulterior Quantitative Easing (QE), implică trei instrumente acţionale: rate ...