Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană, fragmentul XLIII. Romanul „Răscoala” ( Liviu Rebreanu) într-o citire postmodernă (partea I). Lecturi posibile (IX)

autor:   8 November 2021  

lui Mihai Dinu Gheorghiu,

ca recunoaștere a meritului de a fi deschizător de drum  al sociologiei literaturii în spațiul cultural  românesc

Scrierea este o formă de dragostea susține Sloterdijk, citându-l pe Nietzsche, căci ea „ transformă iubirea faţă de cel mai aproape şi faţă de oricine în iubirea faţă de viaţa necunoscută, îndepărtată de mâine” care la rândul său preluase o idee despre cărți a lui Jean Paul, potrivit căruia cărțile ar fi „ scrisori mai voluminoase adresate prietenilor”. În esență scriitorii sunt, afirmă Sloterdijk „ trimiţători de scrieri întemeietoare de comunităţi”. De unde și întrebarea gânditorului german: „ Ce sunt naţiunile moderne dacă nu ficţiunile eficiente ale unui public cititor, devenit prin aceleaşi scrieri o colectivitate de prieteni care cugetă şi simt la fel? ”. În aceste condiții absența lecturii din zilele noastre ar putea fi pusă în legătură cu modul în care comunitățile funcționează într-un spațiu definit de globalizare (mondializare, în cuvintele lui Baudrillard) și despre cum arată identitatea în acest context.

Sloterdijk merge mai departe în evaluarea făcută literaturii afirmând că s-au dus zilele când ea trecea drept purtătoarea spiritului național, iar „ conducerea a fost preluată de mediile noi ale telecomunicării politico-culturale, care au silit schema prieteniilor născute pe calea scrisului să coboare la un nivel modest ”.

Perspectiva lui Sloterdijk suportă două observații.

Prima, chiar respectând punctul ei de plecare, dar ducându-l mai departe, în sensul că literaturile popoarelor reprezintă scrieri către o comunitate de prieteni de pe tot mapamondul. Eu pot să-l citesc pe Tolstoi sau pe Elias Canetti și ajung să-i înțeleg și să-i apreciez în calitatea mea de român, acest lucru nemaireprezentând monopolul cunoscătorului și trăitorului de limbă rusă sau de limbă germană. Literatura devine astfel una din portițele prin care, în mondializare,  ajungem să ne cunoaștem unii pe alții. Asta în calitate de cititori.

A doua observație pleacă de la statutul  creatorului. Ce se întâmplă cu el în această lume? Ca să dăm un răspuns la această întrebare, ne vom  ducem la textul lui Baudrillard: „ Instalarea sistemului mondial este rezultatul unei gelozii feroce: cea a unei culturi nediferențiate și având o definiție slabă față de culturile de înaltă definiție, cea a sistemelor debusolate, lipsite de intensitate, față de culturile de mare intensitate, cea a societăților desacralizate față de culturile sau formele sacrificiale.”. Universalul era o idee, dar care „ atunci când ea se realizează în mondial, se sinucide ca Idee, ca finalitate ideală. Umanul, devenit singura instanță de referință, umanitatea imanentă ei înseși ocupând locul gol al unui Dumnezeu mort, domnește de una singură, de acum înainte, dar în absența unei rațiuni finale”.

Ce se poate face? Răspunsul lui Baudrillard:  „ceea ce poate domina sistemul nu sunt alternativele pozitive, ci singularitățile. Or, acestea nu sunt nici pozitive, nici negative. Ele nu reprezintă, de fapt, o alternativă, ci se constituie ca ordine diferită. Nu se supun unei judecăți de valoare, nici unui principiu de realitate politică. Pot, prin urmare, să se arate sub forma cea mai bună ori cea mai tragică. Nu le putem, asadar, strânge într-o acțiune istorică de ansamblu. Ele se opun oricărei gândiri unice și dominante, dar nu constituie o contra-gândire unică: își inventează jocul și propriile lor reguli de joc. Singularitățile nu sunt, în mod necesar, violente; multe sunt subtile, precum cele ale limbilor, artei, corpului sau ale culturii”.

În acest cadru literatura pare să fie una din resursele pe care se sprijină „singularitatea”. Producția de literatură ține de o fabricație de produse unicat. Cunoașterea literaturii înseamnă înțelegerea  „diferenței”. Și prin această cunoaștere înțelegem omul, situația în care el activează, logica comportamentelor  sale, începutul și sfârșitul acțiunii,  ce rezultă din intersecția acestor comportamente plus cadrul istoric. Prin înțelegerea „diferenței” literatura mai are un rol, acela de a ne oferi detalii ,, despre tipuri de suferinţă îndurate de oameni despre care mai înainte nu ştiam nimic”, adică de a genera solidaritatea umană.

Critica literară este expresia modernității. Noua critică nu mai este literară, ea este acum locul de intersecție unde se întâlnesc sociologia, psihologia, teoria acțiunii, istoria.  Înțelegerea literaturii solicită ca atare  o abordare postmodernă, în sensul că un fenomen poate fi „atacat” din multiple perspective teoretice care  pot fi incongruente. Dacă obiectivul modernilor era căutarea răspunsului, adică descoperirea unui adevăr fundamental,  obiectivul contrar, al postmodernilor este ,, căutarea conversaţiei, adică descrierea adevărului” căci ,, numai generarea constantă  de noi iluminări este capabilă să releve contingenţa, decât să o ascundă”. Prin urmare, ,, în locul consistenţei teoretice, postmodernii se întreabă dacă utilizarea unei teorii particulare nu solicită utilizarea altor teorii. Dacă teoria macromarxistă şi etnometodologia realizează predicţii contradictorii, nu există nici o raţiune a nu le utiliza împreună, atâta timp cât conjugarea lor deschide noi posibilităţi”. Acest lucru justifică de ce în analiza romanului „Răscoala” vom folosi abordări diferențiate, nerezumându-ne la cele de un singur ordin.

xxx

„ Dispozitivul ”, un concept foucauldian.  Conceptul care răspunde cerințelor impuse de multiple interpretări teoretice și pe care ne sprijim în înțelegerea romanului „Răscoala” este cel de „dispozitiv” care, în definiția lui Foucault, reprezintă „ un ansamblu absolut eterogen care implică discursuri, instituţii, structuri arhitectonice, decizii de reglementare, legi, măsuri administrative, enunţuri ştiinţifice, propoziţii filosofice, morale şi filantropice, pe scurt, atât lucruri care ţin de limbaj, cât şi lucruri care nu ţin de el,  – iată care sunt elementele dispozitivului. Dispozitivul este reţeaua care se stabileşte între aceste elemente”.

xxx

Câteva concepte ale lui Agamen. Afirmă Agamben: „ grecii  nu aveau un singur termen pentru a exprima ceea ce noi înţelegem prin cuvântul viaţă. Ei se foloseau de două cuvinte, semantic şi morfologic distincte, chiar dacă reductibile la o rădăcină comună: zôê, care exprima simplul fapt de a trăi, comun tuturor fiinţelor vii ( animale, oameni, zei) şi bios, care indica forma sau maniera de a trăi proprie unui individ sau unui grup”.  Zôê ar caracteriza viața nudă,   în timp ce  bios-ul ar fi ține de acea caracteristică a omului ca om al cetății, ca ființă politică. Dacă am sociologiza cele două concepte am putea spune societatea românească de la începutul secolului XX s-ar defini, în mare, prin două grupuri de oameni,  un grup al celor mulți care trăiau în zôê și a altui grup, a celor a cărei viață este de tip bios.

„Viața nudă” este un alt concept al lui Agamben și prin el definim problema socială care se întrevede în acest moment al începutului secolului al XX-lea,  anume că cea mai mare parte a membrilor societății trăiesc la limita dintre viață și moarte: „ de trei zile n-am băgat nimica-n gură, de nici nu știu cum mă mai țin pe picioare, uite asta mi-e crucea!”. Iar nu departe de locul unde se produce  această mărturisire „din jos se apropia Anghelina lui Nistor Mucenicu, desculță cu un copil la țâță și altul de vreo patru ani, de mână. Băiețelul, desculț, ca și mă-sa, împiedicându-se în poala cămășii lungi cu care frământa noroiul, se scâncea întruna:

  • Mi-e foame, mamă!

Și femeia îl ostoia, târându-l de mână necăjită:

  • Taci, maică, taci-taci! ”

Suntem la începutul secolului al XX-lea. Oare cu 50 de ani înainte situația nu era aceeași? Cum va arăta adultul în condițiile în care copilul s-a plâns mereu, în tot acest răstimp,  de foame? Cum apare individul filosofic-juridic  pe care realitatea socială îl produce în acest timp și în acest context istoric, în contextul în care copilul trăiește sentimentul de angoasă, al posibilității morții tatălui sau mamei, sentiment care se naște, după cum crede Jankélévich, când el descoperă  „ că ultimul intermediar dintre el și moarte tocmai a murit: data viitoare va fi rândul său”. Și poate chiar mai mult, că prin experiența foamei el știe că îi poate veni rândul să moară.

Vorbim deci de două lumi distincte. Cei din lumea lui zôê aparțin atât unei specii a includerii, ( ca sursă a vieții în calitate de producători ai bogăției sociale) și uneia a excluderii din cetate, ei nefiind considerați cetățeni, neputând influența astfel nicicum guvernarea. Viața celor din bios se întemeiază pe această dublă apartenență a celor din zôê.  

Faptul explică consumul ostentiv al unora dintre deținătorii de moșii. Nadina, soția până la un moment dat a boierului Grigore Iuga stă câte trei luni pe an, la Paris și își cumpără și un automobil, gest care l-a intrigat până și pe fratele ei:  „nu e păcat să cheltuiești o avere ca să plătești întâi mașina și pe urmă o leafă de profesor universitar unui pârlit de neamț care să o conducă, în loc să mergi binișor cu trenul, ca toată lumea cu scaun la cap? ”.  Grigore Iuga a împrumutat bani de la Banca Română ca să-i facă pe plac soției construindu-i un „castel demn de frumusețea ei”, din care după trei ani, încă mai avea de achitat jumătate din împrumut. În descrirea pe care Rebreanu i-o face,  tânărul Grigore Iuga „era ordonat și meticulos. Cu atât se alesese din cei doi ani petrecuți în Germania”, orientarea spre ceea ce Bataille numește „cheltuire neproductivă”, care include: „ luxul, ceremoniile de doliu, războaiele, cultele, ridicarea de monumente somptuare, jocurile, spectacolele, artele, activitatea sexuală perversă ( adică deturnată de la finalitatea procreativă ) reprezintă tot atâtea activităţi care, cel puţin la origine, îşi au finalitatea în ele însele”, pe scurt,  aluzia viza absența unui mod de viață auster,

Ruptura dintre cele două lumi este uriașă. În timp ce organizatorii unui bal caritabil cred că respectiva seară  „va fi înscrisă cu litere de aur în analele României!”, cei din zôê își puneau problema cum să nu moară de foame în iarna care urma să vină. Destăinuirea învățătorului satului făcută ziaristului ardeleanului Titu Herdelea: „ învoiala, chiar cinstită, impune țăranului să dea jumătate din rodul muncii lui proprietarului, Muncind cât muncești azi, dar pe pământul lui, omul ar avea un trai de două ori mai bun. În realitate însă trei sferturi din truda săracilor merge să întreție huzureala celor ce stăpânesc pământurile. Mai fericiți au fost sclavii de odinioară care erau hrăniți, îmbrăcați și îngrijiți în schimbul robiei, pe când țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească și trebuie să cerșească și să rămâie veșnic datori la ciocoi, ca să nu moară de foame..!”. 

În același registru al descrierii situației învățătorul spune despre  boierul Grigore Iuga: „în mâna lui e viața noastră a tuturor, poate și moartea”. Sintetizând acest lucru însemna  că asupa  acestei lumi a țăranilor se exercită, în același timp, două forme de drept și ne folosim aici de o ideea a lui Foucault. Prima formă,  de tip feudal, a boierului Grigore Iuga, a dreptului la viață și moarte asupra omului, dar acesta nu era lăsat să moară, iar a doua formă, dreptul capitalist, în care nu mai există dreptul de viață și moarte asupra omului, dar acesta este lăsat să moară.

Al patrulea  concept adus în discuție este cel de homo sacer și el  desemnează acea viață considerată ca sacră, dar care poate fi ucisă. În termenii  lui Agamben ,, în spatele îndelungatului proces antagonist care duce la recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor formale, se găşeşte, încă o dată, corpul omului sacru cu dublul său suveran, viaţa sa insacrificabilă, dar putând fi totuşi ucisă”.

Conceptul de homo sacer se asociază, susține Agamben, cu cel de  stare de excepție. Suveranul este cel care operează cu starea de excepție, el este într-o situație paradoxală: el este în afara ordinii juridice și înăuntrul ei. Numai fiind în interiorul ordinii juridice poate el decreta starea de excepție, adicăo realitate în afara ordinii juridice: ,, excepția este o specie a excluderii. Ea este un caz singular exclus din norma generală. Ceea ce caracterizează însă în mod propriu excepția este faptul că ceea ce e exclus nu e totuși complet lipsit de raport cu norma; dimpotrivă, aceasta se menține în relație cu ea sub forma suspendării. Norma se aplică la excepțiedezaplicându-se, retrăgându-se din ea. Starea de excepție nu este, prin urmare, haosul care precede ordinea, ci situația ce rezultă din suspendarea acesteia” și mai  departe „nu excepția este cea care se sustrage regulii, ci regula e cea care, suspendându-se, face loc excepției”.  

Conceptele de homo sacer și starea de excepție ne permit să înțelegem aspectul juridic al represiunii împotriva țăranilor răsculați și încadrarea lor în categoria de persoane a căror viață este în principiu considerată ca sacră, dar putând fi ucisă, fără să existe vreun risc ca cel care ucide să fie tras la răspundere, pentru că totul ține de starea de excepție. 

xxx

Componenta economică a dispozitivului. Economia momentului 1907 este, în mod covârşitor, una agrară. Relaţia socială dominantă este între ţărani şi antreprenori, aceştia din urmă  fiind fie  boieri de viţă veche, fie arendaşi ai acestora sau ai unor proprietari, care trăiesc şi activează însă în  mediul urban. Pentru a ne înţelege problema economică, vom folosi noţiunea de „factori de producţie” şi vom proiecta un sistem de axe ox-oy, unde axa ox va reprezenta capitalul variabil (manopera), iar axa oy, capitalul constant (utilajele) şi o curbă oarecare a profitului. Când  punctul se deplasează pe curbă spre axa ox, înseamnă că profitul se obţine pe utilizarea mai intensă a forței de muncă, iar când  se deplasează pe axa oy, înseamnă că profitul se obţine prin utilizarea mai intensă a capitalului constant. În situaţia în discuţie configuraţia indică o plasare a punctul de profit foarte aproape de axa ox, fapt ce înseamnă că el este obţinut prin utilizarea în mod determinant a resursei umane. În termenii teoriei lui Marx, rata înaltă a profitului se obţine când plusvaloarea este mare şi când, în structura capitalului, valoarea  capitalului  constant este mică, iar cea a capitalului variabil mare.  Din ce cauză arată realitatea în acest mod?

Cererea  mare de cereale la export, costurile mici cu manopera,  prin monopolul asupra costurilor forței de muncă dobândit prin sistemul învoielilor, blocarea importurilor de cereale sunt câțiva din factorii explicativi ai situaţiei.  Întrucât antreprenorii nu investeau în sfera producției industriale, aceasta nu s-a dezvoltat şi ca atare nu a solicitat forţă de muncă din lumea satului, permiţând  astfel menţinerea monopolului asupra resursei umane, dar şi o cerere mică de produse agricole pe piaţa internă, astfel că dependenţa de exporturi inducea o permanentă stare de ,,incertitudine”. Asupra acestui aspect vom reveni mai jos.

Dată fiind situația din sfera producției industriale, orientarea spre maximizarea profitului îi face pe deținătorii de capital să cumpere proprietăți funciare, unde profitul este mai mare comparativ cu situația în care el ar fi fost plasat în bănci.

Disputa dintre Grigore Iuga, latifundiar, fiul boierului Miron Iuga și prietenul său, Alexandru Baloleanu, avocat și viitor om politic este de această natură:  „- Iartă-mă Alexandre – răspunse Iuga, calm, cu o lucire care arăta că discuția îi frământa sufletul – dar așa cum o pui tu, problema devine un simplu pretext de  propagandă electorală sau de demagogie ieftină și primejdioasă. A stârni pofte e foarte ușor. Mai greu e să le și împlinești. Cum vrei tu să mă convingi pe mine, proprietar, să dăruiesc țăranilor pământul pe care-l muncesc împreună cu dânșii din moși-strămoși, când în același timp tu însuți cumperi moșii și….”. Rebreanu face astfel dovada relației strânse dintre politică și capital.  Ca atare acest proprietar urban, posibil actor politic, nu are nici cel mai mic interes ca mecanismul economic să se schimbe și nu va iniția, politic vorbind, nici o măsură în acest sens, dar va vorbi „ca și cum” nu ar avea interese în situație. Problema discursului va fi abordată câteva rânduri mai jos. 

Orice câştig al proprietarilor sau arendaşilor este rezultatul unei pierderi suferite de ţărani, iar orice idee de îmbunătăţire a situaţiei ţăranului este privită ca un atentat la bunăstarea proprietarilor şi arendaşilor. Structura de relaţii generează percepţia actorilor şi invers şi ele sunt în ambele planuri conflictuale. 

La nivelul reprezentării generale găsim o viziune malthussiană: ,,oamenii se înmulţesc, dar pământul nu se întinde ca pelteaua”. Ea derivă din posibila stare conflictuală între capital, reprezentat de proprietatea funciară și demografie. Prin creșterea populației proprietățile țăranilor se micșorează prin moștenirile de care beneficiază copiii. Altfel spus, creșterea populației nu putea fi susținută de modul de producție agrar existent la momentul dat  și care se realiza prin exploatare, adică a unui joc de sumă nulă, de unde şi percepţia inevitabilului, anume a unui conflict social cu o  solutie de tip ,,câştigă – pierde”. Evident că pe un asemenea temei, ordinea socială este precară.

Acestui conflict major i se asociază mai multe conflicte, să le spunem, de rangul doi. Există un conflict la nivelul chiar al proprietarilor de pământ, apoi există un conflict de interese între boierii de viță veche și noii proprietari, care arendează pământul, așa cum reiese din dialogul dintre Grigore Iuga, proprietar ce-și lucreză pământul și Alexandru Baloleanu, care-l arendează: „ Cine are pământ să-l muncească și să-l iubească, ori să renunțe! Tu, dragul meu, ai luat moșia ta de sub nasul sătenilor care umblau s-o cumpere și s-o împartă între ei. Te-ai dus, i-ai înlăturat și a treia zi ți-ai trimis arendașul să stoarcă bani din ea pentru tine și pentru el. Pe de o parte împiedicați pe țăran să cumpere pământ când se oferă prilejul, iar pe de altă parte mă îndemnați pe mine, care asud alături de țărani, să mă despart de moșie s-o arunc, uite așa, ca pe un dinte stricat!”.

Această relație tensionată are și un suport psihologic. O arată Deleuze și Guattari: „Unitatea primitivă, sălbatică, a dorinţei şi a producţiei este pământul. Căci pământul nu este numai obiectul multiplu şi împărţit al muncii, ci şi entitatea unică, indivizibilă, corpul plin care se rabate pe forţele productive, însuşindu-şi-le ca presupoziţie naturală şi divină”,

O spune Grigore Iuga când își caracterizează tatăl: „ Tata n-ar consimți niciodată să se despartă de moșia de care-l leagă un trecut de greutăți și mândrie. Pentru el pământul înseamnă viața însăși (…)”.

Marx face o distincție între proprietatea privată ca muncă și proprietatea privată ca și capital. În cazul lui Miron Iuga și la fiului său, Grigore Iuga, vorbim de „ producerea obiectului activității umane ca capital, în care toate determinațiile naturale și sociale ale obiectului se șterg, iar proprietatea privată  își pierde calitățile naturale și sociale ( își pierde prin urmare, toate iluziile politice și sociale  și nu se împletește cu nici un fel de relații aparent umane), în cele mai variate forme de existență naturală și socială, unulși același capital rămânând același, cu totul indiferent față de conținutul său real.”.

Proprietatea privată a celor doi boieri are încă rămășițe feudale, care, reproducând ideile lui Marx, „ mai are o semnificație aparent socială semnificația comunității reale, n-a devenit încă indiferentă față de conținutul său, n-a atins încă stadiul deplinei existențe pentru sine”. În acest caz, relaţiile de dominaţie se împletesc cu cele de natură comunitară  şi implicit cu cele  de solidaritate. De aceea cei doi proprietari lucrează pământul cot la cot cu țăranii, de aceea boierul Miron Iuga face operă de binefacere, ridicând biserica și școala, adică în numele acestei semnificații a comunității reale pe care o reprezintă proprietatea sa, prin crearea de  bunuri publice în care se regăsesc și interesele și năzuințele celor de jos, lucru recunoscut de învățătorul satului care îl informează pe Titu Herdelea de dărnicia acestuia „ pentru biserică, pentru școală și, în sfârșit, pentru orice lucruri de interes obștesc”.

Pentru proprietarii urbani de pământ  sau pentru moștenitorii urbani ai acestei proprietăți, cum este cazul norei lui Miron Iuga, precum și pentru arendași, proprietatea funciară nu are decât  semnificația capitalului pe care îl conține și îl reprezintă.

Există apoi un conflict între finanțatori și marii proprietarii de pământ. Unii sunt boieri de viță veche. Pentru ei a munci pământul alături de țărani era un obicei. Această situație îi făcea să creadă că ei reprezintă „munca” în raport cu „capitalul”. De unde și surpriza lui Miron Iuga când țăranii vin la conac, odată declanșată răscoala, să-i ceară socoteală: „ La mine nu merge cu boieria, băieți, că eu muncesc ca și voi și cu voi împreună, așa că putem vorbi împreună, ca întotdeauna”.

Uciderea bătrânului boier apare ca urmare a unei erori a acestuia datorate spiritului autoritarist și al impulsivității care-l caracterizau, sau cum îl descrie același Dragos învățătorul: „ nu admite să crâcnească nimeni, convins că numai ce crede și face dânsul poate să fie bine..” și care l-au făcut să-și piardă simțul rațiunii și al realității. Ctitorul bisericii nu avea smerenie. 

Capitalul este în bănci. Dacă dobânda crește, renta funciară scade. Ca atare, atunci când dobânda crește în raport cu renta, numai cei foarte bogați pot trăi din rentă. Iar cei care trăiesc doar de pe urma a ceea ce oferă pământul, cum este cazului boierului Miron Iuga, sunt puși în situația să caute a-și mări proprietatea, pentru a compensa pierderea suferită prin scăderea rentei, cumpărând pământul celor care îl dețin și-l arendează și vor acum să-l vândă, plasând banii la bancă. În mod inevitabil ei vor intra în conflict cu țăranii care ar dori să cumpere și ei pământ.

Aceasta este situația Nadinei, până la un moment dat nora boierului Miron Iuga, care trăiește din rentă și dorește să vândă pământul, pământ de care sunt interesați și socrul ei și țăranii care-l lucrează. Structural, Nadina nu avea nici o aplecare spre munca agricolă,  a semnificației acesteia, cu atât mai puțin era interesată de problema supraviețuirii țăranului. Pământul nu reprezintă pentru ea decât sursă de consum, mijloc de emancipare și de recunoaștere socială a emancipării. Prin vânzarea pământului ea nu are nici un cost de ordin afectiv și cu atât mai simplă  îi este  dorința de a-l vinde. Le-o spune direct țăranilor veniți să se intereseze dacă ar putea cumpăra moșia: „ pentru ochii voștri am să-mi risipesc averea? Nu băiete, și nu, oameni buni”, eu vând moșia ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora”. Ne putem închipui de tonul cu care au fost rostite cuvintele generatoare de supărare, dacă nu de ură,  devreme ce ea îi socotea pe țărani ca fiind „ sălbatici și răi”. Rebreanu ține să scoată în evidență  faptul că Nadina nu este singurul personaj din roman care îi consideră pe țărani „suboameni”.

Situația se complică căci de  pământ sunt  interesați însă și arendașii, care și ei, la rândul lor, doresc să compenseze scăderea rentei funciare, prin achiziția de teren agricol.  Iar după cum crede Grigore Iuga, din cauza lor nu se rezolvă problema agrară, anume ca țăranii să aibă pământ: „dacă nu apăreau arendașii între proprietari și țărani, azi n-am mai fi avut o chestie țărănească în România! Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pământului în mâinile țăranului, cum ar fi fost natural și sănătos. Proprietarul care s-a săturat de moșie ar fi vândut-o sătenilor, dacă nu se îmbulzea arendașul oferindu-i un venit mare și sigur, fără nici o muncă și bătaie de cap pentru dânsul!”. Și continuă: „De ce vă gândiți numaidecât să distrugeți o clasă socială, poate cea mai loială, cea care reprezintă bogăția de bază a țării? A, firește, n-au rămas mulți proprietari la datorie.  A început să le vie unora greu să stea la țară, să li se pară dezonorant a munci pământul sau chiar a munci în general. Preferă să tragă venituri grase și să le risipească în petreceri. Locul lor l-a luat arendașul care stoarce arenda pentru boier și alta, mai bună, pentru el însuși. Atunci evident că țăranul geme și se zvârcolește și amenință, când în surdină, când fățiș. În vreme că eu, proprietar, muncind și economisind, de-abia scot din moșia mea cât să pot trăi  onorabil, arendașul, vecinul meu, plătește zeci de mii de galbeni proprietarului și își umple și el dăsagii. De unde diferența? Din buzunarul arendașului sau din mizeria țăranului? ”.

Merită menționată replica adusă acestui tip de argumentație de care arendașul Ilie Rogojanu. Rostul arendașului nu ar fi definit de interesul pentru câștig, ci pentru că servește o rațiune istorică, ce ține de exploatarea terenului. Iar această rațiune istorică nu se poate sprijini pe un subiect imoral și indolent, precum este țăranul român  care este „ leneș și nepăsător, așteptând ca totul să-i vie totul de-a gata de la boier sau, în vremea din urmă, de la stat..”

În atmosfera care începe să cuprindă țara, același Ilie Rogojanu află că la Vaslui arendașul evreu s-ar fi înțeles cu țăranii în cadrul învoielilor agricole, moment în care prefectul  i-a instigat apoi pe țărani împotriva acestuia, ( „ oamenilor atât le-a trebuit, că s-au apucat să dea foc conacului, să omoare vitele și câte ticăloșii”) și a făcut-o nu din convingeri antisemite, ci pentru a face astfel ca locul lăsat liber să fie ocupat de un cumnat de-al său, care vroia moșia și nu putea. Cu alte cuvinte, una din sursele tensiunilor sociale rezidă folosirea antisemitismului ca paravan pentru interese legate de capital.

Sistemul social conține conflicte majore și, ca urmare, el este  extrem de instabil, instabilitatea sa ținând  și de „dependența de traseu” care-l marca, „dependență” ce cuprindea totodată  și „ externalitățile rețelei care au limitat alegerile actorilor și i-au împiedicat  să modifice radical cadrul instituțional”. În situaţii de acest gen, orice defecţiune  în mecanismul  de  ,,dependenţă”, cum ar fi modificările interne legate de nivelul învoielilor agricole sau perturbări ale pieței externe ( „a căzut în balanță concurența rusească, neașteptată; recolta muscalilor, de unde se anunțase compromisă, a ieșit deodată arhiabundentă. Rusia este întotdeauna cu surprize”) are toate şansele să blocheze întreaga societate.  E de gândit dacă nu cumva aceste „surprize” care duc la provocarea de incertitudine pe piața externă nu urmăresc șubrezirea producătorilor autohtoni, prin dereglarea planului de afaceri, ținând cont de faptul că contractele se semnează înainte de a ști valoarea reală a  prețului pe piață al produselor agricole.  Ca să fie posibilă evitarea unor asemenea situații, ar trebui ca piața internă să fie suficient de atractivă, ca volum și ca preț. Numai că ea era mică din cauza proporției reduse  a populației urbane și, ironia situației, tocmai din cauza valorii foarte mici o învoielilor agricole. Altfel spus, dacă învoielile ar fi fost mai mari, lucru care ar fi ușurat viața țăranilor, dependența de turbulența piețelor externe ar fi fost mai mică, iar  sentimentul de siguranță ar fi fost, la nivelul întregii societăți, mai mare, obținându-se însă un profit mai mic. Fragilitatea economică este generată de dorința de câștiguri cât mai mari. Dacă la această fragilitate economică adăugăm fragilitatea sistemului politic   obținem o imagine a unei societăți aflate în criză, de care unii politicieni sunt conștienți, dar prinși fiind în „dispozitiv”, nu fac nimic.     



Facebook

Așteptările populației – factor explicativ al ratei de vaccinare anti-COVID-19

Este salutară formarea grupului de inițiativă pentru cristalizarea „Proiectului de Țară Post-criză” și de bun augur angajamentul colectivului de cercetători știițifici de la Institutul de Cercetare a Calității Vieții de a sprijini „depășirea actualei crize și promovarea dezvoltării sociale și economice coerentă și durabilă a țării” – după cum anunță, ...

O dilemă morală fundamentală: vinovăția sau cârnații

Ieri am văzut un film românesc, ”Examenul”. În 1977 a fost un caz real, cazul Râmaru, care a șocat întreaga comunitate: o crimă oribilă. S-a scris foarte multe despre el de atunci. M-a surprins că acesta este primul film, pe care eu îl știu, cotat nu cu uzualul 16+ pentru multe ...

Romanul, un laborator sociologic! Surse de imaginație sociologică

În sociologie am învățat să dezbatem idei, concepte, paradigme. Așa s-a consolidat disciplina. Sociologia a impus un limbaj, paradigme, metode și cercetări diversificate. Nu e vorba de a face aici un proces sociologiei. Este vorba de o posibilă și necesară complementaritate între sociologie și roman. De ce nu o posibilă ...

România ruptă între două paradigme[1]. Cum se explică subdezvoltarea României ?

1989. Românii în stradă. Entuziasm: șansa amețitoare de a crea un alt tip de societate. Îndoieli: nimic nu se schimbă. În mintea oamenilor un model difuz: o societate liberă și prosperă, o societate ”ca în Occident”; modelul țărilor europene dezvoltate. Ianuarie1990. Intelectualii și-au asumat responsabilitatea de a clarifica modelul de societate pe ...

Sociologii români pentru Proiectul de Țară Post-criză

S-a încheiat Conferința internațională ”Inegalitățile sociale și calitatea Vieții”, Noiembrie 15-19, 2021, organizată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Asociația Română de Sociologie.  S-au înscris 125 participanți, 102 comunicări dintre care 25 din alte țări: Canada, Cehia, Danemarca, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, Spania,  Spania, UK, USA, Belarus. Ce putem spune ...

Henri H. Stahl – metodologul Școlii sociologice de la București

„Regula cea mare de la care nu trebuie să se abată cercetătorul comunităților rurale, sociologul în general, este aceea a respectului, mai mult decât atât, a iubirii pentru cei pe care-i cercetează” (Stahl, 1934/2001, p. 10) S-au împlinit la 4 august a.c. 120 de ani de la nașterea celui care va ...

România deleuziană, fragmentul XLIV (44). Romanul „Răscoala” ( Liviu Rebreanu) într-o citire postmodernă (partea a II-a). Lecturi posibile (X)

Octav Băncilă „1907” [Muzeului Național de Artă al României] Componenta social-umană a dispozitivului. Întreg acest asamblaj economic-juridic funcționează pe baza învoielilor agricole încheiate între deținătorul de pământ și țăran. Sistemul era construit pe ciclul: înfometare – muncă - ameninţarea cu moartea prin înfometare. În condițiile în care, cum spune Leonte Onișor, ...

Multiculturalism : cal troian în cetate

Multiculturalismul ? Problema națională, ecologia și migrația sunt cele trei mari probleme care agită astăzi planeta; ele   suscită o serie de întrebări pentru sociologi. Într-un text precedent evocam modelul republican de integrare a imigranților în cazul Franței. Aici am vrea să vorbim de multiculturalismul în Canada. Am trăit în Canada și sunt ...