Ideea de la care am pornit în elaborarea acestui volum – precum şi în contactarea tuturor coautorilor – la mai bine de 25 de ani de la Revoluţia din 1989  este că tranziţia fie s-a încheiat, fie este pe cale să se încheie şi că ne aflăm într-o nouă perioadă istorică.

Mă uitam recent pe datele demografice şi o să vă dau un singur argument pentru această idee. La mijlocul anului trecut, în 2014, 35% din populaţia României era formată din persoane născute după 1989 sau care nu aveau niciun fel de memorie a perioadei de dinainte de 1989, fiind născuţi spre finele anilor ’80. Este evident că devine doar o problemă de timp până când această parte a populaţie va forma, mai întâi, o minoritate consistentă şi apoi chiar majoritatea.

În acest context, legat şi de ceea ce spunea domnul Dan Mihalache, se resimte nevoia unui nou proiect de ţară, pentru că sunt câteva întrebări fundamentale: ce fel de ţară vrem să avem, în ce fel de societate vrem să trăim?

De aici şi titlul cărţii: România la răscruce, adică în căutarea unui nou proiect de ţară.

În cele ce urmează, aş dori să fac patru remarci asupra acestui proiect de ţară, care reies din conţinutul volumului. În primul rând, de ce ar fi nevoie de un nou proiect de ţară?

Pentru că, aşa cum arată domnul profesor Zamfir, proiectul tranziţiei a fost epuizat. România a devenit stat membru al NATO şi UE. Am realizat o economie de piaţă funcţională, avem un sistem politic pluripartidist. Sigur, pe de altă parte suntem o societate periferică în UE, avem numeroase probleme economice şi sociale, dar suntem acolo.

Tranziţia este totuşi foarte importantă pentru că România de acum – aşa cum arată ea, cu lucruri bune şi mai puţin bune, cu lucruri care ne plac mai mult sau mai puţin – este în principal, dar nu exclusiv, rezultatul tranziţiei. Sau mai bine spus, cum iarăşi arată profesorul Zamfir, a strategiei tranziţiei, aşa cum a fost ea gândită şi aplicată, pentru că într-adevăr a existat o strategie a tranziţiei.

Altfel spus, problemele cu care ne confruntăm acum îşi au originea în perioada de tranziţie, în opţiunile luate atunci şi într-o mult mai mică măsură în perioada comunistă. Cu toate acestea, discutăm mult prea puţin despre lecţiile tranziţiei sau despre viitor şi mult mai mult despre perioada comunistă, care se află la aproape 3 decenii în urmă.

A doua remarcă ţine de proiectul de ţară, care ar trebui să fie un produs intelectual intern şi nu unul extern.

De ce nu unul extern? Pentru că organismele internaţionale cu care avem de-a face – UE, NATO, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional – nu au misiunea de a gestiona România,  de a rezolva problemele fundamentale ale ţării noastre. Instituţiile internaţionale ne pot face recomandări, ne oferă asistenţă şi suport în aria de expertiză a fiecăreia, dar răspunderea deciziilor luate ne revine nouă. Metaforic, nu suntem pe niciun fel de „pilot automat”.

Aşa cum subliniază şi reprezentanţii instituţiilor internaţionale, răspunderea revine decidenţilor politici interni, iar răspunderea ultimă  – societăţii în ansamblul ei. Există acum o tendinţă  inerţială de a urma acele obiective ale tranziţei cu obiective mai mici, cum ar fi aderarea la zona euro sau la zona Schengen. Acestea nu pot fi obiectivele unui proiect de ţară. Cel mult, pot reprezenta obiective intermediare.

În ceea ce priveşte aderarea la zona euro, ar trebui să avem o dezbatere foarte lucidă şi foarte serioasă în ce măsură este o idee bună sau nu ca România să fie într-o uniune monetară cu economii aflate la un nivel mult mai ridicat de dezvoltare; mă refer aici în primul rând la Germania.

A treia remarcă asupra proiectului de ţară este că acesta va fi invariabil rezultatul unei dezbateri în societatea românească, dezbatere la care, în primul rând, pot participa decidenţii politici, partidele politice, partenerii sociali, sindicatele, patronatele, dar şi mediul academic.

Aici este rolul sau menirea acestei cărţi: de a reprezenta o contribuţie a mediului academic la închegarea unei dezbateri în jurul unui nou proiect de ţară şi, în acelaşi timp, de a stimula crearea acestei dezbateri.

Aş lega apariţia acestui volum şi de aniversarea de 25 de ani de existenţă a Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii. Încă de la început, Institutul şi-a asumat o dublă misiune. Sigur, există misiunea de bază – aceea de a creşte cunoaşterea ştiinţifică în domeniul social -, dar există şi o a doua misiune foarte importantă a institutului: anume, de a contribui cât se poate de activ la marile procese de schimbare în societatea românească, de a susţine programe şi proiecte de dezvoltare în zona socială.

Sociologia nu trebuie să fie un domeniu, o ştiinţă care se retrage în interiorul zidurilor, acolo unde sunt sociologii care îşi aplică unii altora chestionare, publică studii în jurnale ştiinţifice, mai mult sau mai puţin citite. Rolul sociologiei româneşti este şi de sprijini societatea românească pentru că, nu în cele din urmă, societatea românească este cea care finanţează sociologia şi trebuie să primească ceva înapoi.

A patra remarcă ţine de obiectivul general al oricărui proiect de ţară pentru România. Consider că rămâne valabil cel din urmă cu două secole, încă de la zorii modernităţii româneşti: acela de reducere a decalajelor de dezvoltare faţă de vestul Europei. Marea întrebare este cum putem realiza acest deziderat.

Întorcând-mă la volum, este evident că o singură carte nu poate epuiza toate temele, toate problemele societăţii româneşti. Din acest motiv am luat decizia de a ne restrânge la 3 teme care, într-un fel sau altul, s-au aflat în atenţia opiniei publice în ultimii ani.

În primul rând, este proiectul sau problema descentralizării, ca parte a discuţiei despre rolul şi funcţiile statului care, mai ales în anul 2013, a ocupat destul de serios atenţia opiniei publice.

În al doilea rând, în volum este tratată problema demografică, o temă de dezbatere aflată în ascensiune.

În al treilea rând, dar nu ultimul, este problema inegalităţilor economice şi sociale, o problemă constantă a tranziţiei şi de care nu trebuie în niciun fel să uităm.

Aş vrea să mai adaug două lucruri. În volum am căutat să avem o abordare interdisciplinară, nu doar sociologică. Este mult mai dificil să vorbeşti de decalaje de dezvoltare, despre descentralizare şi regionalizare, dacă nu ai şi contribuţii din zona istoriei, a ştiinţelor administrative. Evident, nu poţi să vorbeşti despre declinul demografic al României dacă nu ai o contribuţie foarte serioasă şi foarte bună din zona demografiei.

Totodată, ne-am propus să apropiem cunoaşterea ştiinţifică de ceea ce domnul profesor Zamfir numeşte cunoaştere instituţională – cunoaşterea practicienilor, a specialiştilor în domeniu. De aceea am căutat, mai ales în ceea ce priveşte descentralizarea, să avem contribuţii din partea unor personalităţi care ştiu ce înseamnă administraţie publică locală şi centrală.

În încheiere aş vrea să mulţumesc în primul rând profesorului Ilie Bădescu pentru susţinere şi sprijin, domnia sa fiind referentul ştiinţific al cărţii; doresc să mulţumesc domnului Alexandru Radu pentru sprijinul constant, fără de care nu ar fi fost posibilă apariţia cărţii. Mulţumesc domnului Marian Bârgău, directorul editurii Pro Universitaria şi nu în ultimul rând mulţumesc dumneavoastră, tuturor celor prezenţi pentru interesul manifestat faţă de volumul colectiv pe care îl lansăm cu acest prilej.

Remarci la evenimentul de lansare al volumului România la răscruce: opțiuni pentru viitor, coord. Iulian Stănescu și Cătălin Zamfir, București: Pro Universitaria, 2015