1. În prefața la Economia bunurilor simbolice a lui Bourdieu pe care ați tradus-o și publicat-o în 1986 (la editura Meridiane) erați deja preocupat de receptarea discursului sociologic în sfera culturii „artistice”. Era o atitudine generată de situația din cultura românească a epocii sau un ecou al scrierilor lui Bourdieu ?
Am să răspund întrebării dvs pornind de la lectura recentă a cărții pe care ați publicat-o în 2021 (Sorin Mitulescu coord., Sociologi în comunism. Începuturile unei profesii fără statut, ed. Tritonic), în care m-am regăsit prin mărturiile colegilor de generație pe care le-ați reunit în această carte. Eu am absolvit secția de sociologie-psihologie a facultății de istorie-filosofie a universității ieșene în 1976 și după repartiție am devenit profesor logoped la Centrul logopedic interșcolar din Iași. În 1980 am dat concurs pentru ocuparea unui post de sociolog la Centrul de Științe Sociale al Universității Alexandru Ioan Cuza, unde am lucrat până în 1989, când am plecat în Franța. În tot acest timp, am avut și o altă ocupație, începută din perioada studenției, cea de critic literar. La prima vedere s-ar spune că ambele activități erau fără statut. Era o discuție pe atunci (nu cred că mai e de actualitate) dacă criticii literari sunt sau nu scriitori. Dacă erau membri ai Uniunii Scriitorilor, erau formal scriitori. Activitatea de critic se situa la frontiera dintre spațiul academic și cel jurnalistic. Critica literară se învecina cu un gen inefabil, eseul, el însuși transfrontalier. Criticii literari care scriau eseuri (și în generația mea, a noastră, erau mai mulți care se revendicau „eseiști”) erau incontestabil scriitori, dar și mai mult sau mai puțin filosofi. Opinia studențească, revista centrului universitar ieșean, consacrase un număr „eseului la Iași”, care fusese privit ca o autoconsacrare. Revenind: criticii literari erau fie universitari (la filologie / litere), fie jurnaliști din presa literară sau culturală. Sociologii erau recunoscuți într-un mod asemănător, prin asocierea cu profesii mai vechi și oarecum mai stabile, precum cele medicale, de psiholog, în domeniul resurselor umane (cum se spune azi, servicii de „cadre” și de „personal” pe atunci). Mi-amintesc că un ofițer de securitate, care voia să se lămurească ce hram port, m-a întrebat ce înseamnă să fii critic literar. Acum, pentru a preciza cazul meu, trebuie să spun că în anii 1980, când eram sociolog, dobândisem o „semi” recunoaștere a activității de critic literar prin premiile obținute de primele două cărți (Ibrăileanu, romanul criticului, 1981, și Reflexe condiționate, 1983), dar această recunoaștere nu s-a soldat și cu admiterea în Uniunea Scriitorilor, deși îndeplineam toate condițiile, pentru că nu am obținut „recomandarea de la partid”, devenită obligatorie. Pe de altă parte, postul de sociolog (ulterior de cercetător științific), deși „academic”, nu a avut parte de recunoașterea pe care o presupune o teză de doctorat, deoarece Partidul limitase extrem numărul locurilor la doctorat și perspectiva unei cariere științifice îmi fusese blocată (nu doar mie). Așa că m-am afirmat ca sociolog-traducător, publicând mai multe traduceri din Bourdieu și din colaboratorii acestuia (Economia bunurilor simbolice, din 1986, a fost urmată de Cercetări contemporane de sociologia culturii, 1988, apoi Sociologia percepției artistice, 1991, dar și de alte câteva articole prin periodice). Traducerile, însoțite și de câteva studii publicate în reviste academice, îmi puteau asigura o identitate profesională „hibridă”, ca să folosesc un cuvânt azi la modă, forțând acceptarea într-un univers al științelor sociale controlat ideologic. Aceste traduceri și articole nu se înscriau însă în „norma” de cercetare de la Centrul de științe sociale, erau în termenii de atunci „extrabugetare”. De cealaltă parte, în lumea literelor și a criticii literare, sociologia literaturii (și a artelor) începuse să se emancipeze de estetismul dominant și să se elibereze de stigmatul „sociologismului”. Sociologia câmpului artistic, magistral elaborată de Pierre Bourdieu, permitea reflecții asupra condițiilor autonomiei intelectuale și a raporturilor de dominare specifice în „câmpul puterii”.
2. Un an mai tarziu, apărea cartea dv. Scena literaturii la editura Minerva. Cum ați reușit performanța unei asemenea frecvențe de publicații ?
Scena literaturii (1987) se voia o sinteză a lecturilor mele teoretice și o temelie pentru un demers sociologic în câmpul artistic. Într-un fel „dubla” traducerile pe care le făceam la vremea aceea. Era și o pledoarie pentru o știință socială modernă în contextul poluat de protocronism și de naționalism. La întrebarea dvs privind „performanța frecvenței” publicațiilor, aș putea răspunde prin lauda de sine în ce privește „hărnicia” (un epitet ambigu). Am descoperit mai târziu, într-un articol publicat de Achim Mihu (n-am referința la îndemână) că eram unul dintre cei mai productivi critici literari ai momentului. Cred că, în mod paradoxal, conjunctura mi-a fost favorabilă. Mai întâi prin timpul de care dispuneam ca sociolog la Centrul de științe sociale, apoi prin cunoștințele („relațiile”) pe care le aveam în mediul editorial și recunoașterea în calitate de „critic”. Am preluat de la Bourdieu un concept adecvat, cel al „recunoașterii mutuale”: a scrie despre un autor presupunea (exceptând situațiile extreme, polemice) recunoașterea reciprocă. La apogeul carierei mele de critic literar colaboram cu cronici literare (varianta nobilă a recenziei științifice) la Viața românească. Revista era una dintre cele mai prestigioase și oferea un spațiu mult mai amplu decât altele. Aparent în contradicție cu ceea ce am spus mai sus legat de neadmiterea în Uniunea Scriitorilor și neadmiterea la doctorat, exista și o politică de „promovare a tinerilor”, de care am beneficiat în anii debutului meu, când mi s-a propus o rubrică (pentru „cartea de debut”) la Convorbiri literare, în 1974-75. În timp, primeam cărți cu autograf de la autori, nu doar debutanți, care așteptau să le comentez opera.
3. Vedeați în cartea dv. un fel de „sociologie pe înțelesul oamenilor de cultură” ? Ce vă propuneați mai exact prin această carte ? Ca sociolog, ce vă nemulțumea în lumea criticii culturale și a culturii umaniste ? În ce măsură acele fenomene mai sunt încă de actualitate ?
Mi-e greu să-mi calific acum această carte. Operă de vulgarizare, „sociologie pentru toți”? Cred că în primul rând căutam să mă lămuresc eu ce e sociologia și ce fel de sociolog pot fi. Atunci când am dat concursul pentru ocuparea postului de sociolog, lista lucrărilor mele „științifice” cuprindea mai ales cronici literare, iar spre sfârșitul anilor 1980 cred că se adunaseră câteva sute. Primisem în 1980 de la o librărie din Geneva care făcea donații de acest fel două cărți ale lui Bourdieu recent apărute, La Distinction. Critique sociale du jugement (1979) și Le sens pratique (1980). Nu auzisem până atunci de Bourdieu și am aflat mult mai târziu că avusese parte de traduceri fragmentare în limba română. Cărțile lui nu figurau pe lista gratuităților oferite de librăria din Geneva și totuși mi le-au trimis când le-am cerut. Adeziunea mea la sociologia lui Pierre Bourdieu avea și un substrat politic, este vorba de ceea ce a numit el într-un articol din anii 1990, în Le Monde, o „stângă de stânga” (și nu „stânga stângii”, adică de extrema stângă, cum a fost tendențios deformat). În 1980 mi-am spus că-mi vor trebui câțiva ani până să devin sociolog. Dar nu bănuiam că vor fi chiar așa mulți și că voi avea toată viața „probleme de statut”: doctoratul l-am susținut abia în ianuarie 1997 și universitar am redevenit abia din ianuarie 1999, într-o facultate de psihologie, ca „sociolog sub acoperire”, cum mă recomandam. În Franța am fost cercetător „contractual” și, față de CNRS, „hors statut”.
4. Cum ați lucrat cu editura respectivă și cu redactorul Zigu Ornea ? Ce va mai amintiți ? Dar la Meridiane ? Cât de deschise erau editurile din România comunistă la discursul sociologic ?
Am lucrat foarte bine cu ambele edituri și am avut redactori de carte deosebit de competenți. Ceea ce nu înseamnă că îmi împărtășeau opțiunile. La editura Minerva, Zigu Ornea era un cunoscut istoric social al curentelor culturale și ideologice românești, deschis sociologiei, dar nu foarte de acord cu unele afirmații ale mele (nu-mi amintesc foarte bine despre ce era vorba) și mi-a spus că ar polemiza cu mine, dacă ar fi posibil. Nu m-a cenzurat însă sub nicio formă. La Meridiane am fost foarte bine primit de directorul editurii, Modest Morariu, el însuși traducător din franceză și scriitor. Îi fusesem recomandat de doamna profesor Maria Carpov, de la Iași, erau prieteni. Mi-a spus că Bourdieu nu era chiar autorul lui preferat, dar rezerva asta n-a avut vreo incidență asupra publicării traducerii. Singura experiență penibilă cu cenzura am avut-o la un volum precedent, Reflexe condiționate, la Cartea românească, unde redactorul de carte, poetul Florin Mugur, mi-a introdus vreo două fraze ridicole în articolul despre Dorin Tudoran (îl făcea luptător pentru pace sau cam așa ceva), justificând asta prin nevoia de a-l face pe disident acceptabil și protejat. M-am supărat atunci, dar trebuie să recunosc că nu mă simt în stare să evaluez dacă o asemenea intervenție în text îl putea „salva” pe Dorin Tudoran!
Cât de deschise erau editurile din România comunistă la discursul sociologic ? Nu pot da un răspuns foarte sigur. M-am gândit să fac un mic studiu privind traducerile de sociologie în limba română în anii 1960-1980. Amintirile mele, destul de vagi, sunt despre o literatură restrânsă, dar acceptată în măsura în care nu intra în coliziune cu politica internă oficială. Nu erau impuse peste tot citate din Ceaușescu și cu atât mai puțin revendicarea vreunui marxism-leninism ortodox! În anii naționalismului protocronic citarea lui Ceaușescu era făcută de unii ca o aluzie la rezistența anti-marxistă subterană, poziții care au devenit explicite după 1990, când este denunțat „neomarxismul” și „șorosismul”.
5. Cum ați reușit performanța ca în 1987 să publicați o carte cu temă „ideologică” fără să faceți vreo referire la documente de partid ? În condițiile în care de exemplu Ilie Bădescu, în Introducerea cărții Sincronism european… (1984) făcea (și părea evident, era obligat să facă) trei trimiteri la documente de partid dintr-un total de patru referințe (p. 12) ?
Cred că am răspuns parțial la această întrebare mai sus. Literatura beletristică „de partid” se rarefiase în anii 1970-1980, i se substituise literatura „patriotică”. Criticii literari erau dispensați de citate din Ceaușescu, obligatorii în unele edituri sau colecții. Aceasta ar putea fi una din explicații. La care ar trebui amintită și abilitatea unor editori de a prezenta „politic” unele manuscrise în contrast evident cu conținutul acestora. Planurile editoriale erau de multe ori fictive, fie că anunțau titluri care nu existau, fie că le prezentau într-un mod fantezist, dar „ortodox” conținutul și orientarea. Doar laudele Europei libere le mai deschideau ochii și urechile cenzorilor abilitați. În sfârșit, nu trebuie ignorată nici dorința de a se prezenta ca „deschiși” și universaliști (dacă nu ca „liberali”) a unora dintre aceștia.
În ceea ce privește comparația cu Ilie Bădescu, recunosc că nu mă avantajează. El este un autor emblematic pentru metamorfozele sociologiei românești din anii 1980-1990, de la Ceaușescu la Marian Munteanu. Pozițiile ocupate de acest personaj în spațiul academic al sociologiei din România sunt descalificante pentru tot corpul profesional care l-a sprijinit și promovat.
6. În ce relație erați cu promotorii protocronismului cultural din acea perioadă ?
Făceam parte din tabăra adversă, cum se poate vedea și din analizele făcute de Katherine Verdery în cartea ei despre intelectualii români în „România lui Ceaușescu” (1991), tradusă cu titlul Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu (1994). Lucrul cel mai grav este că acest protocronism s-a academizat după 1990.
7. Am găsit la pagina 164 a cărții dv. un pasaj în care descrieți societățile care prelungesc durata puterii charismatice prin perpetuarea crizei, războiului sau subversiunii. Nu a fost suspectat un asemenea pasaj că este o critică îndreptată către dictatura lui Ceaușescu ? Cum a trecut de ochiul vigilent al cenzorului ?
Despre lacunele cenzurii am vorbit mai sus. Ar trebui să verific citatul pentru a vedea posibile deturnări ale sensului. Cartea a avut cititori și în „exil”, care au fost impresionați de „libertatea” unora dintre paginile ei. Se pare că am împins ceva mai departe limitele cenzurii.
8. Ce reacții din rândul sociologilor, respectiv al oamenilor de cultură umanistă a stârnit apariția cărții dv. ?
Ecourile au fost destul de modeste. Criticii literari, cu unele excepții, s-au declarat incapabili să o judece, lipsindu-le cultura sociologică (este cel puțin ce i-a spus Nicolae Manolescu unui prieten care îl întrebase de ce nu scrie despre carte). E greu de spus acum în ce măsură putea fi vorba și de o formă de prudență. Am primit semne de solidaritate din partea unor colegi de generație. Ion Bogdan Lefter a fost, cred, cel mai atent cititor și comentator al vocației mele interdisciplinare, pe care o înscria într-un curent mai larg. Am recitit recent câteva articole de-ale lui în acest sens (grație programului Arcanum!), de exemplu cel publicat în 1985 în revista Amfiteatru, nr. 11, „Către un nou ‚interdisciplinarism’ cultural”. Citează aici, printre altele, două cărți ale lui Ion Vasile Șerban, Literatură și societate și Critica sociologică, ambele din 1983, dar și câteva titluri ale unora dintre cei mai cunoscuți critici literari ai momentului (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Mircea Iorgulescu…), pentru a încheia cu un lung comentariu la articolul pe care-l publicasem în Viața Românească, despre „Strategia (ei) critică” din prima serie (1906-1916), prin care se revendica autonomia câmpului intelectual, citându-l pe Bourdieu etc.
Printre sociologi, tăcerea a fost mai apăsătoare. Mi-amintesc de un dialog cu Ștefan Costea și cu Alin Teodorescu, primul îndemnându-l pe cel de-al doilea să facă o recenzie critică la carte. Alin s-a eschivat. Costea avea cu mine un cont de reglat după ce publicasem în revista lui Bourdieu, în 1984, o recenzie critică la Sociologie românească contemporană (1983). În fond eram un actor parțial exogen, provincial și pe picior de plecare. Așa am și rămas. În 2002, ianuarie, am participat la Budapesta la un congres care se voia evaluator al științelor sociale în zece țări (din Est) candidate pe-atunci la Uniunea Europeană. Am fost discutantul comunicării susținute de dna Maria Larionescu despre sociologia românească în postcomunism. În prima versiune a textului, numele meu nu apărea, apoi a apărut într-o nouă versiune, pentru a dispărea din nou în versiunea publicată în limba română. Era efectul distanței strict obiective care m-a despărțit în toți acei ani de sociologia bucureșteană care confiscase brandul „românească”.
