- Mircea, aș vrea să purtăm o discuție pe marginea unui articol pe care l-ai publicat în revista Viitorul Social în 1989. Îți mai amintești ce te preocupa ca sociolog în anii `80 ?
De fapt, articolul a apărut în 1990. Îl predasem redacției în 1989 dar, ca orice revistă care „se respectă”, Viitorul social apărea cu aproximativ un an întârziere. Pe la mijlocul lui 1990 (uitasem de articol, se petreceau lucruri) m-am trezit cu un telefon de la secretara de redacție, care m-a întrebat dacă, în noile condiții, mai doresc să-l public și dacă vreau să modific ceva. Și cum orice text care se voia publicat în anii aceia, era obligatoriu să conțină măcar o referință din opera Tovarășului. pusesem și eu, în partea introductivă, un citat dintr-un discurs în care spunea ceva despre grija Partidului de a asigura poporului muncitor condiții superioare de locuit. L-am scos și am dat primul meu „bun de tipar”.
Terminasem facultatea în 1978 dar, abia în 1983, când m-am angajat la Laboratorul de Sociologie Urbană, pot spune că am început viața profesională. Firesc, mi-am îndreptat atenția asupra locuirii, privită ca fapt social. Mă preocupa mai ales statutul repartizării și deținerii locuințelor, care nu era o – pe atunci – o simplă tranzacție (de închiriere sau de cumpărare) ci o relație complexă, care implica relații de putere, poziționarea unor grupuri în structura socială etc. Din păcate, lucrurile care mă interesau mai mult nu puteau fi spuse prea răspicat – le-am abordat tangențial în articolul despre care discutăm.
Studiam, de asemenea, subtilitățile analizei multivariate. Asta nu era lucru ușor, dat fiind că nu existau uneltele de azi. Fără PC, fără programe dedicate, era greu să depășești nivelul coeficienților de corelație. Abia în 1988 Laboratorul a primit un fel de PC (îl chema PRAE) care putea fi programat în BASIC și putea salva date și programe pe casete audio. Împreună cu colegul Dumitru Sandu am pus la punct, operație cu operație, programe de analiză de regresie si factorială. N-a fost ușor, dar avantajul a fost că astfel mă familiarizam cu logica din spatele acestor tipuri de analize, lucru cu care nu mulți din cei care fac astăzi astfel de analize printr-un simplu clic se pot lăuda.
În paralel, mă preocupa studiul demografiei – domeniu care mi se părea mai ușor de abordat fără a implica referințe ideologice constrângătoare. În perioada despre care vorbesc funcționa în București Centrul Demografic ONU – România (CEDOR) – înființat în urma Conferinței Mondiale a Populației de la București, din 1974. Acolo se organizau stagii academice postuniversitare, la care predau experți din întreaga lume. Am fost propus să urmez un astfel de stagiu, numai că – ghinion – în 1975 Centrul a fost desființat. Dar interesul pentru domeniu mi-a rămas, eram în contact cu specialiști remarcabili: Vladimir Trebici, Vasile Ghețău, Dumitru Sandu (care mi-era și coleg la Laborator) astfel că, atunci când am avut posibilitatea, în 1990, m-am înscris la un masterat (Diplôme d’Etudes Approfondies) la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, finalizat cu o teză despre politica demografică a regimului comunist din România.
- Vorbește-mi puțin despre atmosfera profesională de la Laboratorul de sociologie urbană. Ești de acord că era spațiul cel mai avansat din punct de vedere metodologic în cadrul cercetării sociologice din acea perioadă ? Cum explici asta ?
În anii `80, după desființarea învățământului sociologic (sau mutarea acestuia la Academia „Ștefan Gheorghiu”, ceea ce e cam totuna), au rămas puține locuri unde se făcea cercetare sociologică. Unele dintre ele, cum ar fi Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului, erau puternic politizate. Un indicator al volumului cercetării sociologice ar putea fi considerat dimensiunea revistei Viitorul Social: de la 250 pagini (în anii `70) ajunsese, în 1989, la cca. 100. Ca să nu mai vorbim că, din „revistă de sociologie”, se transformase în „revistă lunară de doctrină, cultură și politică socialistă”.
Laboratorul de Sociologie Urbană navigase cu greu printre meandrele instituțiilor socialiste, schimbând mai mulți „stăpâni”. Când am ajuns eu acolo, în 1983, făcea parte din Institutul de Proiectare pentru Construcții Tipizate (IPCT) – denumire pe care ne-a fost extrem de greu, după 1989, să o explicăm urbaniștilor occidentali. Avantajul acestei subordonări venea în primul rând din faptul că cei de care depindeam erau (începând cu inginerul Petru Vernescu, directorul institutului) profesioniști de elită, ingineri și arhitecți care își respectau profesiile și încercau să le practice cât mai departe de ingerințele politice.
Nu am să fac o enumerare a cercetătorilor cu contribuții semnificative în sociologie (sau alte domenii) care au făcut parte din Laborator, pentru că inevitabil aș comite omisiuni și ierarhizări mai mult sau mai puțin aleatorii. E important de spus că, în afara cercetătorilor, exista un grup de „asistenți de cercetare”, absolvente ale colegiului de asistență socială care continuase, până în 1969, Şcoala Superioară de Asistenţă Socială “Principesa Ileana”, condusă (până în 1952) de Henri H. Stahl. De fapt, aș spune că amprenta venerabilului sociolog era prezentă în Laborator și prin faptul că el coordonase tezele de doctorat ale mai multor membri ai Laboratorului. Pe scurt, am întâlnit acolo oameni deosebiți, cu preocupări diverse în domeniul sociologiei, de la care am avut enorm de învățat.
Un element special al culturii organizaționale pe care am găsit-o în Laborator o constituia faptul că, deși fiecare cercetător era responsabil de un proiect de cercetare, munca de teren se făcea în echipe formate din mai mulți cercetători, sociologi și asistenți de cercetare. În felul acesta, indiferent de „specializarea” fiecăruia, eram în contact cu toate direcțiile de cercetare ale Laboratorului.
Metodologiile utilizate în Laborator erau printre cele mai dezvoltate relativ la cercetarea sociologică din România. Drept dovadă, în primăvara lui 1990, o misiune a United States Information Agency a dorit să efectueze o serie de sondaje de opinie care să le ofere o imagine asupra mentalităților dominante în societatea care se despărțea de comunism. Au luat legătura cu principalele centre în care se făcea cercetare sociologică și au ajuns la concluzia că cel mai în măsură să satisfacă cerințele tehnice era Laboratorul de Sociologie Urbană. În aprilie am făcut primul (după știința mea) sondaj de opinie pe eșantion reprezentativ național, care a furnizat o predicție extrem de apropiată de realitate asupra rezultatului alegerilor din 20 mai.
- Dacă ar fi să ne referim la sociologia locuirii, cât de mult se dezvoltase ea în acei ani ? Cine și ce se cerceta în această direcție ?
Sociologia locuirii e considerată ca făcând parte din domeniul mai larg al sociologiei urbane – deși oamenii locuiesc și la sate. În afara Laboratorului de Sociologie Urbană, care, de-a lungul celor 20 de ani de existență, a făcut sute de studii, existau preocupări conexe în rândul urbaniștilor de la Facultatea de Arhitectură. Este de menționat arhitectul Peter Derer, al cărui volum, Locuirea urbană (1985) poate fi considerat un tratat de sociologia locuirii.
Exista o permanentă colaborare cu arhitecții, atât cei din IPCT, cât și cei din Proiect București și alte institute de proiectare. Trebuie spus că multe din noile cartiere bucureștene au fost gândite, la vremea lor, multidisciplinar, în colective de arhitecți, sociologi, psihologi, economiști. Drumul Taberei, la începutul anilor `70, era un bun exemplu în acest sens: proiectarea a pornit de la cartier ca unitate în care trăiește o comunitate cu nevoi specifice de consum, sănătate, educație, culturale. Cei mai mulți arhitecți cu care am colaborat erau adevărați intelectuali, deschiși față de problematica socială a locuirii și făceau eforturi ca proiectele lor să pornească de la nevoile reale ale comunităților. Din păcate, de cele mai multe ori bunele lor intenții intrau în conflict cu „indicățiile” venite de la cele mai înalte niveluri ale conducerii partidului-stat.
- În articolul tău faci referiri la o comisie internațională de sociologie a locuirii. Cât de mult puteai avea acces, ca sociolog român la ceea ce se discuta acolo ? Cum erau priviți sociologii romani în acea comisie ?
Comisia despre care vorbeam (W69) făcea parte dintr-o instituție neguvernamentală a Națiunilor Unite, Consiliul Internațional pentru Cercetare și Inovare în Construcții (CIB). Comisiile Consiliului erau gândite ca rețele de experți; W69 era dedicată sociologiei locuirii. Avea sesiuni de lucru anuale. Ar fi putut fi o mină de aur pentru noi, cercetătorii români ai domeniului, numai că participarea la seminariile și conferințele internaționale nu era deloc la îndemână.
Din câte îmi amintesc, România a fost prezentă începând din 1985 (Dumitru Sandu era membru). Eu am participat la sesiunea din 1990, din Cehoslovacia (Vojtechov), cu o comunicare intitulată O problemă a locuirii în România: mecanismele financiare. Regretatul coleg Trăilă Cernescu a avut, tot acolo, o comunicare intitulată Este posibilă o locuire colectivă la sate? – un fel de sinteză a studiilor coordonate de el în anii `80 în cadrul Laboratorului, prin care demonstra (cât se putea spune) aberația politicii ceaușiste de „urbanizare” a satelor. Tot în 1990, Dumitru Sandu a publicat într-un volum editat de W69 un text intitulat Housing as a Social Reproduction System.
Senzația pe care am avut-o eu, atunci când am ajuns în contact cu sociologi străini (inclusiv din țările „socialiste”) a fost că „realizările” noastre sufereau de mult provincialism. Practic, de multe ori noi descopeream apa caldă – atât din punct de vedere teoretic, cât și metodologic.
- Cum crezi că a evoluat de atunci și până în prezent sociologia locuirii? Mai este tot atât de ofertant domeniul, atât teoretic cât și practic ? Personal, te mai interesează ?
După 1990, preocupările mele profesionale s-au îndepărtat de domeniul locuirii. Laboratorul de Sociologie Urbană, transformat în Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS), a păstrat în anii `90 o linie de cercetare în domeniul locuirii. Din păcate, sursele de finanțare a cercetării au fost tot mai rare, domeniul fiind abandonat. În general, uitându-mă la ce și cum se construiește astăzi, impresia este că nu numai sociologii, dar și guvernanții, au abandonat acest domeniu antreprenorilor interesați exclusiv de maximizarea profitului.
De interesat, mă interesează mai ales prin prisma politicilor de dezvoltare urbană. Urmăresc cu interes (și, uneori, susțin) grupurile civice și politicienii care încearcă să se opună dezvoltării haotice a orașului.
- Revenind la articol, dacă am continua seria de date statistice pe care o prezinți cu privire la construcția de locuințe, ce am afla la o distanță de aproape 50 de ani ?
În primul rând, o inversare a proporțiilor: statul nu mai construiește (aproape) nimic, cam tot ce se construiește e privat. Numărul total de locuințe construite în urban a scăzut drastic în perioada 1990-2005, sub 20.000 anual. (Precizare: seria de date din articol se oprește la anul 1987 – ultimele publicate; după această dată, volumul contracțiilor de locuințe se redusese la jumătate față de anii anteriori.) În ultimii zece ani, numărul locuințelor construite s-a dublat. Cam 3% sunt construite din fonduri publice.
Cel mai profund fenomen care s-a produs în anii `90 a fost privatizarea fondului locativ. În contrast cu alte privatizări, aceasta s-a produs în liniște, fără mari convulsii. Exista o lege din 1973 care permitea chiriașilor de la stat să-și cumpere locuința (cu excepția celor naționalizate) la un preț apropiat de cel al pieței. În condițiile inflației galopante din acel deceniu, Guvernul Roman a menținut prețurile nominale ale apartamentelor la nivelul anului 1990. Astfel, s-a ajuns ca, prin 1991-93, să poți cumpăra locuința pe care o dețineai cu chirie la prețul unui cartuș de țigări. Totodată, a fost permisă cumpărarea de către chiriași a locuințelor naționalizate, în aceleași condiții.
Așa s-a făcut că, brusc, cvasi-totalitatea orășenilor a devenit proprietara casei în care locuiește. Fenomenul e prezent și în alte țări ex-comuniste, dar în proporții mult mai reduse. Asta a sunat bine, dar în timp a produs disfuncții importante. Noii proprietari nu au, în majoritatea cazurilor, mijloacele materiale necesare întreținerii imobilelor pe care le-au căpătat, dovadă fiind starea precară a clădirilor pe lângă care trecem. Un efect mai puțin vizibil, dar cu consecințe mai grave, al preponderenței statutului de proprietar al locuinței este mobilitatea locativă redusă, care duce la supra-densitate de locuire.
- În acea perioadă, și la Centrul de sociologie unde lucram eu, constatam fenomene de reproducere în structura socială, de reducere a mobilității ascendente. Voi, la Laboratorul de sociologie urbană vorbeați despre „stratificarea menajurilor din punctul de vedere al condițiilor de locuire”. Cum ai explica astăzi, generalizând aceste tendințe de la sfârșitul anilor 80 ?
E clar că „societatea socialistă multilateral dezvoltată” nu era una egalitară, așa cum se afirma în documentele oficiale. Eu cred că segregarea e o tendință naturală a oricărei societăți. Chiar dacă existau limite în privința câștigurilor nominale (celebrul raport 5:1), grupurile dominante se bucurau de beneficii non-monetare. Să ne gândim numai la Gospodăria de partid (Oficiul Economic „Carpați”) care presta servicii destinate exclusiv membrilor nomenclaturii. (Exista și o diviziune, i-am uitat numele, care distribuia locuințe „de lux” pe un circuit distinct de cel al fondului locativ „comun”.) Accesul la categoriile superioare de locuire (apartamentele confiscate de la cei care emigrau, cartierele „închise” etc.) era asigurat prin acest sistem. În afara privilegiilor rezervate nomenclaturii, exista sistemul cunoscut drept „pile și relații” – în realitate o formă de capital relațional prin care anumite grupuri sociale (mai ales, lucrătorii în servicii) puteau obține bunuri la care muritorii de rând nu aveau acces. Acestea erau câteva dintre mecanismele prin care se limita mobilitatea verticală în domeniul locuirii.
Să ne amintim că la sfârșitul anilor `60 s-a instituționalizat construirea de locuințe cu „confort diferențiat”, simultan cu legiferarea construirii de locuințe proprietate personală. În realitate, „confortul diferențiat” a însemnat proiectarea și construirea locuințelor de confort II și III care ulterior s-au constituit în adevărate „ghetouri” (Zăbrăuți, Iacob Andrei, Secuilor etc.) locuite de categoriile cele mai defavorizate ale societății, unde sărăcia se reproduce de la o generație la alta. Îmi amintesc de un excelent studiu efectuat În cadrul Laboratorului de către psiholoaga Cezarina Nicolau în colaborare cu Institutul de Sănătate Publică (avea altă denumire pe atunci), în care a analizat dezvoltarea psihică a copiilor din astfel de cartiere, comparativ cu a celor din zonele cu locuințe „normale”. Constatările erau devastatoare (evident, nu au fost publicate).
Lucrare LOCUIR.E.A C.A R.EL.ATE SOCIAL.A – Mircea Kivu este disponibila in format pdf aici
