Romania Sociala logo
Menu

Sociologie vizuală – Expoziție în aer liber pe esplanada din Parcul „Titulescu” – Brașov, 1.10.2024 -15.10. 2024

autor:   8 October 2024  

De ceva timp deschiderea anului universitar la Facultatea de Sociologie și Comunicare din cadrul Universității „Transilvania” din Brașov este onorată printr-o expoziție de sociologie vizuală  având drept curatori pe universitarii dr.Cristian Bălăcescu și dr.Ștefan Ungurean și care a fost concepută în  cadrul cercului științific „Anton Golopenția” al studenților din anul I Asistență Socială și Comunicare și Relații Publice. 

Amplasată pe esplanada din cadrul Parcului „Titulescu” expoziția   însumează incursiuni în lumea satului („ Dincolo de gard ” ) și în spațiul urban „Omul și orașul său”  și poate fi vizitată până în data de 15.10.2024.

Proiectul   „Omul și  orașul său” stă sub pecetea sintagmei existență-valoare. Să o explicăm! 

Dacă ai fi venit acum jumătate de secol în Brașov ai fi fost uimit să vezi cum lumea stătea la coadă la mașina de „Poiană”. Acel șir de persoane funcționa pe baza unui principiu pe cât de invizibil, pe atât de concret, e vorba de respect. 

Un gând al lui  Paul Ricoeur face lumină: „Prin respect, persoana se găsește situată, dintr-o dată, într-un câmp de persoane a căror alteritate reciprocă este fondată riguros pe baza ireductibilității lor universale la mijloace ; altfel spus, existența lor reprezintă demnitatea lor, valoarea lor comercială, de neprețuit. Când fiecare persoană nu numai că îmi apare, ci se și determină în mod absolut ca scop în sine, limitând pretențiile mele de a o obiectiva în mod teoretic și a o utiliza în mod practic, atunci ea există pentru mine și în același timp în sine. Pe scurt, existența celuilalt este o existență-valoare”. 

Întrebarea care mi-am pus-o este cum de s-a ajuns aici, care a fost resortul ca fiecare om să-l vadă pe celălalt ca scop și nu ca mijloc și care a făcut ca existența celuilalt să fie „ o existență-valoare” ?  

Răspunsul stă în modul în care Brașovul a funcționat sute de ani în care era interzis să-l depășești, în mersul tău, pe cel aflat în fața ta. Această regulă născută din dorinta de a controla deplasarea cetățenilor în spațiile publice, mai precis, pentru a preîntâmpina aglomerarea pieței care exista în zona Casei Sfatului, a produs un comportament moral. De unde și ideea că guvernările își formează locuitorii de care au nevoie, locuitorii, purtând pecetea locului în care trăiesc, interpretează și transformă acel loc. 

Respectul acesta a durat cam pînă în anii ’80 ai secolului trecut.  Industrializarea a făcut ca populația orașului să crească de la 257 de mii de locuitori înregistrați la recensământul din 1977 la circa 360 de mii estimați de urbaniști după zece ani. Această creștere dată de imigrare a reprezentat un șoc în planul relațiilor sociale și al celor interumane și s-a observat rapid în modul în care s-a modificat coada la mașina de „Poiană”. Dacă inițial vorbim de orașul în conștiinta cetățenilor, imigrarea de substanță rurală a făcut că orașul să poarte pecetea celor veniți în număr mare la muncă. În momentul în care autobuzul se apropia grupul comunitar nu respecta nici o regulă, forța intrarea, spre nemulțumirea celor disciplinați. Atunci respectul, adică existența-valoare, a încetat să mai reprezinte nota dominantă în spațiul urban. Emanciparea socială adusa prin industrializare  nu s-a produs prin însușirea unei dimensiuni morale ! 

Lucrurile s-au schimbat după 1990. Ușor, ușor, respectul își face loc în conduita locuitorilor. Guvernările au agende publice complet diferite de cele anterioare. Spațiul urban marchează existențele individuale, după cum oamenii, conștienți de individualitatea lor, își pun amprenta asupra lui. Expoziția „ Omul și orașul său” își propune să ilustreze atât existențele individuale ce trăiesc în oraș, dar și faptul care,  în spirit heideggerian, arată că a îndrăgi înseamnă a avea grijă  de locul în care trăiești.  

Un asemenea caz,  de altfel un model de  marcare a locului în care trăiești, este cel al fostului director al „Primei Școli Românești”, preotul Vasile Oltean: „Sunt un fericit, m-am născut într-un sat din zona Albei-Iuliei, Deal. Un sat in care toți românii erau creștini. La ora actuală sunt 40 de preoți din acest sat și în familia mea am 5 unchi preoți și 2 frați preoți. O viață a unei copilării creștinești într-o biserică cu tradiție fenomenală.

Vă dați seama, suntem în perioada asta de colinde, toți băieții din sat, mergeau la colindat din casă în casă și dacă intrau într-o casă și nu știau numele colindului din casă, erau dați afară, iar dacă știau colinda, primeau o găleată de vin pe care o aveau în fața casei lângă butoiul de vin, unde le oferea acest dar. Deci o tradiție de excepție. Acolo am găsit și o variantă a Mioriței, superbă, la o bătrână care vorbea despre miorița noastră. Și acolo m-am născut eu.

Când aveam 10 ani, am avut un necaz enorm, se făcea colectivizarea și pentru că oamenii în timpul colectivizării erau bătuți și legați, așa a nimerit și tatăl meu, care era cântăreț de biserică.  L-au luat și l-au dus cu duba peste tot, spunându-i că îl dau afară din țară, că e un retrograd. Îl băteau și tatăl meu a revenit acasă, bătut și lovit, și-a luat caii din grajd și a fugit în munți, iar următorii șase ani a stat în munți.

Eram clasa a 6-a și m-au dat afară din școală, ca să îl lămuresc pe tata să se înscrie la colectiv. Unchiul meu, care era protopopul Brașovului, Vasile Coman, care mai apoi a devenit episcopul Oradei, m-a adus la Brașov la școala nr. 12, fără acte. Nu le aveam din pricina cauzată de colectivizare. Și așa am devenit eu brașovean, din 1961. 

Ajungând la Brașov am ajuns elev al liceului lui „Andrei Șaguna”, cel mai valoros liceu din toată zona Transilvaniei. Am avut această cinste să îi am profesori pe Ioan Popescu Topolog și pe Constantin Cuza, profesor de română, de excepție.  Am îndrăgit română datorită lor, pentru că aveau un stil de colaborare cu elevii! Nu își permiteau să vorbească numai ei și ne obligau pe noi să vorbim la orele de română, ne trimiteau la „Arhivele Statului”  să cercetăm despre subiectul care îl aveam de discutat la ora de română. Aveam această cinste și onoare să mi se insufle acest suflet extraordinar, motiv pentru care am iubit filologia, în ciuda faptului că taică-miu și maică-mea,  ziceau să fac teologia, să mă fac și eu preot, ca toți din familia mea. Eu m-am dus spre filologie. Am ajuns la Cluj să fac filologie, prima dată filologie română, apoi germanistica și română-slavă. Am urmat 3 facultăți ca să nu mă ia în armată. Dacă nu aveam 16 ani mă luau în armată și atunci am vrut să depășesc cei 16 ani și am făcut filologia la Cluj. În felul acesta, unchiul meu m-a adus la Brașov și m-a angajat la Muzeul „Prima Școală Românească”, care a fost înființată cu a lui contribuție. Am activat ca ghid, în conjunctura de-atunci, când în turnul bisericii erau sute și mii de cărți ascunse, iar ușa de la depozit mai mereu era închisă. Și iată astfel am avut această șansă de a fi ghid, muzeograf și apoi director 54 de ani. Am studiat toate aceste cărți, fiind în slavă, greacă, latină și am devenit singurul brașovean care folosea în studiu aceste limbi. Și am scris nu mai puțin decât 28 de cărți, cu materiale documentare din acel depozit. Am ce vă spune, ce evenimente s-au petrecut acolo, la „Prima Școală Românească”.

În ciuda faptului ca aveam un statut negativ, pe vremea aceia comunistă, am dus-o foarte bine. Toate delegațiile din țară și din lume, care veneau la Brașov, prima vizită era la școala românească  și am avut o șapte președinți de stat. Cu un singur președinte am avut un conflict de natură istorică, a fost Rudolf Kirchschläger, președintele Austriei [ intervievatul îl confundă cu  Henry Kissinger, fost om politic american]. Că revenind la prima școală românească și arătând un document din secolul al XI-lea, prin care eu dovedeam că în secolul al XI-lea aveam biserică, școală și învățătură. El a rămas uimit și nu-i venea să creadă, când i-am spus că biserica „Sfântul Nicolae” era și în secolul al XI-lea, a spus că „e o tâmpenie” ce spun și i-a spus-o și primului secretar Dumitrache, la masa festivă, de afară, că am spus prostii. Atunci secretarul general m-a întrebat apoi, a doua zi „Ai documente?” , eu răspund „Cum să nu am?” și am venit la el, cu ele, la care el îmi zice „De ce nu le publici?” , la care eu „Păi n-am bani”. Și așa am publicat prima mea carte în 1981. O carte despre „Prima Școală Românească”, am tradus-o și în limba germană și i-am trimis-o președintelui Austriei, ca să se dovedească că eu am avut dreptate, ceea ce am spus atunci. Am avut satisfacții extraordinare atunci”.

Orașul înseamnă și participarea la evenimente istorice, excepționale prin dramatismul lor așa cum i-a povestit Daniela Hosu  studentei Beatrix Lőrincz   ce i s-a întâmplat pe 15 noiembrie 1987: „ Am avut într-adevăr o cumpănă pot să spun în viața mea, deci precum ți-am spus în ’86 ne-am căsătorit în ’87 l-am născut pe băiatul meu, iar în 15 Noiembrie 1987 soțul meu a participat la revolta de la „Steagul”. Nu lucra la „ Steagul Roșu” de unde a pornit revolta respectivă, lucra în„Rulmentul”, împreună cu mine…dar locuiam aproape de Calea București pe unde a trecut convoiul care se deplasa de la „Steagul” spre Primărie. Eu eram la serviciu în ziua respective, era zi de alegeri, votare, se vota. Eram la servici și… acuma poate exagerez, dar am avut o presimțire că ceva nu este în regulă, am vrut să plec mai repede de la muncă. Nu m-au lăsat, pentru că șefii pe care îi aveam și așa știau probabil despre ce e vorba și ce se întâmplă în oraș, noi nu știam nimic. În momentul în care am ajuns acasă după ce am terminat programul de lucru, am ajuns acasă, soțul meu nu era. Era doar soacra mea.

Împreună cu băiețelul. Am întrebat, unde este?..și mi-a spus că a ieșit împreună cu un grup de oameni de la „Steagul Roșu și a plecat spre Primărie. Atunci, la fel, am avut o presimțire foarte proastă.. și mi-am dat seama că ceva nu este în regulă [a început să se emoționeze] ,au mers.. de la.. a ieșit.. el era cu băiețelul afară în fața blocului, iar în momentul în care a auzit strigând „Jos Ceaușescu” și diverse lucruri care erau pe atunci, „Jos comunismul” [a început să-i tremure mâna]…a vrut să meargă să vadă despre ce e vorba. L-a lăsat pe băiat cu soacra mea și…a ieșit și el în stradă și.. de acolo a mers împreună cu ceilalți participanți (și-a scos batista). Au fost,. am să-ți povestesc ce știu eu.. așa, ce mi-a povestit și el cât de

cât că..foarte mult timp nu mi-a povestit despre situațiile astea. Deci au fost la Primărie unde… acolo sau întâmplat foarte multe lucruri, au intrat în Prefectură, au dat tablouri jos, au găsit.. ce să-ți spun..roți de cașcaval..ăă.. Pepsi, au găsit portocale, banana, lucruri pe care noi, nici măcar în visul nostru nu le aveam, adică nu se găseau..nu! Nu găseai nimic altceva! N-aveam apă caldă, n-aveam căldură..deci era o viață.. Salariile erau foarte mici sau nu le dădeau de multe ori, că motivul pentru care a pornit de la „Steagul” ăsta și fost nu le au dat banii pentru… pentru ce au lucrat. Iar acolo când au găsit… tot ce-ți povesteam, deci cașcaval și toate alea pe care noi nu le aveam și n-aveam așa ceva, s-au dezlănțuit mai

urât și au început să arunce cu ele să… au fost foarte foarte furioși… ce să zic, acolo a fost a dat cu gaze lacrimogene… ca să-i împrăștie, să-i… Miliția!… că pe atunci era miliție și așa… într- un târziu pe la ora….trei cred că a ajuns acasă și el, l-am întrebat, unde a fost și așa?..mi-a povestit… era foarte speriat era tânăr și el 20 și ceva de ani. Era foarte speriat! Nu s-a așezat…i-am pus să mănânce ceva.. după care a bătut cineva la ușă [a început să se emoționeze mai tare]. Erau trei persoane…am ieșit noi, ne-a întrebat de fapt, unde este tatăl soțului meu, socrul meu unde este.. A zis că e în legătură cu un apartament, ei aveau un apartament și prin „Tractorul” în legătură cu un apartament și că bine ar fi să-l  urmeze soțul meu… să.. dea niște declarații! În momentul acela, ne-am dat seama că de fapt…l-au

prins, adică s-au luat după niște poze sau au fost pârât de cineva, de acolo, de la Prefectură. A fost luat.. atunci..și timp de două săptămâni jumate nu am știut nimic de el. Deci au fost duși la București, au fost bătuți, au fost chinuiți, mă rog… Nici nu mă așteptam să mai vină înapoi mulți ziceau că… mulți dintre ei sunt morți. Ce să?.. Două săptămâni jumate.. nu pot să-ți spun ce viața am avut…fumam.. și beam cafea și atât…nici mâncare nu-mi trebuia și plângeam. Eram terminată, era copilul foarte mic, avea șapte luni…eram distrusă că faptul că nu știam nimic de ei…m-a afectat foarte mult, am slăbit 15 kg în două săptămâni jumate. A fost ceva..adică a fost un șoc foarte mare, de aia și zic că a fost ca o cumpănă pentru mine să zic și pentru familia noastră [a început să plângă]. Înainte de a… după două săptămâni, două săptămâni jumate așa, am zis să merg totuși la miliție să întreb dacă știe cineva ceva de

ei și dacă poate să-mi dea vreun indiciu măcar să-mi zică cât de cât ceva… că m-am dus acolo, era într-o marți, îmi aduc aminte perfect ziua respectivă și mi-a spus că… urmează.. nu era nimeni, era pustiu la miliție nu erau… pustiu! pustiu! pustiu!..Mă mir că m-a și lăsat să mă apropii. A întrebat cineva ce vreau și i-am spus despre ce e vorba și a zis „Doamnă”, zice.. „urmează să aducă un număr de 61 de arestați,  rugați-vă să fie soțul dumneavoastră printre ei” zice.. „pachete nu primim!” că eu mai mult m-am dus să văd și dacă poți să-i duc ceva pachet,  să-i ..nu știu ..să-i duc ceva,în ideea să și aflu ceva. Mi-a zis că nu primesc nimic.. și că singurul lucru care pot să-l fac este să merg acasă și să aștept, altceva nu am..nu are cu ce să mă ajute. M-am dus la.. surorile mele în vârstă unde locuiau și le-am povestit… bineînțeles că ele au încercat să mă încurajeze și să-mi dea putere să trec peste situația respectivă, dar câteodată zic „Doamne am o așa o putere cu presimțirile astea, că în general am presimțit anumite lucruri”… le-am zis că.. „Ce ar fi să-l găsesc pe Aurel acasă, când mă întorc”… bineînțeles că ele îmi ziceau că..Nu!..să-mi iau gândul, să încerc să nu mă gândesc la asta ca să fie un șoc prea mare când mă întorc. Venind spre casă, am luat autobuzul…venind spre casă, când am coborât la stația de la piese auto, de acolo unde stăteam aproape de noi… mergeau picioarele fără mine! Deci pur și simplu, nu pot să-ți explic ce simțeam și cum simțeam, dar mergeam ca teleghidat.. așa [s-a ridicat și mi-a arătat cum mergea]. Când am ajuns în fața blocului, la scară când am deschis ușa de la scară atâta am auzit ..Aurel! Deci în momentul când eu deschideam ușa soacră mea a întrebat, cine e la ușă? Era soțul meu care îi adusese acasă… bucuria a fost enormă să îl văd.. îți dai seama. Na…lucru care n-a durat prea mult, bucuria pentru că a doua zi au fost duși la [plânge], clubul de la „Steagul Roșu”, unde a fost judecați cu ușile închise și unde au fost deportați toți…în diverse orașe ale țării. Noi am nimerit să fim deportați la Roșiorii de Vede…lucru care s-a și întâmplat. Deci în momentul în care s-a terminat procesul i-au și trimis direct acolo, i-a obligat.. .le-au dat…le-au asigurat loc de muncă și la început a stat într-un cămin de nefamiliști, foarte greu…. Foarte! Condiții grele.. grele erau și în apartamentele normale dar, de cum într- un cămin de nefamiliști, foarte greu… Nu după mult timp, eu am fost chemată la Direcția Muncii unde mi s-a spus că soțul meu e un huligan și că ei mă ajută să divorțez în cel mai scurt timp. Dacă nu… sunt obligată să plec după el în Roșiorii de Vede. Le-am spus că, eu n-am soț de lăsat și atunci în decembrie ’87 ei au fost deportați..”

Proiectul „ Dincolo de gard stă sub emblema a „ ceea ce ascunde vizibilul”. La prima vedere studentul anului I se asteaptă la explorarea de lucruri cunoscute și previzibile. În realitate, el dă nas în nas cu o altă lume și cu probleme care, doar la prima vedere, apar ca fiind departe de ale sale. Și apoi descoperă că întrebările lui și ale celor din generația sa, cum se trăiește o viață capătă răspuns prin cuvintele intervievatului, căci vorba lui Derrida „ A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat pe marginea vieţii”. 

Studenta Patricia Andreea Ivan recunoaște că interviul luat  „a fost cu adevărat fascinant și mi-a deschis ochii asupra modului în care un singur eveniment poate influența comportamentul și relațiile sociale”. Ea a avut șansa de a vorbi cu  doamna Valeria Dobrescu,  de  92 de ani, care,  lucrând la Castelul Bran,  a reușit să acumuleze „istorisiri neprețuit”,  ce au avut „un impact special și au lăsat o amprentă în sufletul meu”, după cum mărturisește studenta. 

„Mi-a povestit din timpul războiului… el mergea și stătea prin câte-o odaie… Și treceau avioanele și dacă îi prindeau pe afară, îi mitralia. Era cu unu’ într-o odaie. A ieșit și zice: „Hai, mă, Dobrescule, să ieșim, că ne omoară rușii aicia”. Și cum avea la Vânătorii de Munte, papuci d-ăia cu șirete… El și-a băgat papucii, da’ se împiedica în șirete. Ăla n-a mai stat să-și lege șiretele. Și a ieșit… A fugit, cum a  ieșit, l-a mitraliat. Și bărbatu-meu, așa l-a ținut Dumnezeu și n-a fost atins nici cât unghia. Și-a făcut patru ani de război! Asta a fost… 

Nu știu unde a luptat [râde] Da´ spunea că se retrăgeau basarabenii și-și lăsau tot: bani, una-altă… și fugeau. Apăi veneau unii lacomi, ăuu… și-și umpleau buzunarele cu aur, cu bani. Că lăcomia nu e bună, poa´ să ai, că te duci cu lăcomie cu tot. Nouă nu ne-a trebuit a nimănui nimic. Bărbatu´ mi-a fost cu credință așa… și le-a spus și lor: „Măi, nu luați nimica,  că nu vă duceți departe!”. Și n-au trăit o săptămână, că i-a mitraliat și au murit pe Prut. Și cei care l-au ascultat, nu au fost atinși de nimica, au fost eliberați. No, și care au apucat de-au luat bani și aur, d-alea, ca să se îmbogățească când ieșeau din armată, nu i-o mai ajutat Dumnezeu să iasă cu bine… Au murit, că au fost lacomi să ia munca omului.

(…)Aicea a fost împânzit Branu´ și satele de basarbeni. Eu am fost la Castel și-am avut un basarabean care a trecut armata d-acolo, să nu-l ia rușii… și-a trecut în armata română; și s-a eliberat la Brașov, la ’41… El n-a mai știut de părinți, de nimica… A avut o soră la o familie care avea doi copii și creștea copiii ăia…Și ăia când s-au refugiat, s-au refugiat în România, și și-au găsit oameniii servici pe-aicea. Nu s-au mai întors. 

Am avut noi o prietenă la Tohan. Nu s-a mai dus… A fost o dată sau de două ori după ce s-a dat drumu´ să se mai întâlnească cu ai lor, că avea doi frați în Iași, conductori de tren… și ea la ei mergea. Doar frații ei mai aveau legătură cu Basarabia. Și au mai avut o soră care a rămas în Basarabia, atâta mi-a spus doamna aia, că soțul ei era maistru lu´ bărbatu-meu acolo, în fabrică. 

Iar Gheorghe ăsta a rămas în România, că la 41 de ani i-am zis: „Unde să te duci, tu?”,Hai să-ți căutăm niște haine!” Aveam două camere pline de haine, da’ erau de recruți, iar recruții erau subțirei, ăsta era om mai făcut, mai gras și voinic. Și am căutat, i-am găsit două rânduri de haine.„Să te duci, că e o fabrică spre Zărnești, Tohan…” Când a auzit, zice: „Ce să fac eu la fabrică, că eu am crescut la țară, cu vite, cu cutare, cutare. Eu știu să cosesc, să lucrez numai în gospodărie. Eu nu am acolo nimic, nici bani să-mi iau, unde să stau… trebuie să am chirie, trebuie să am cutare… eu sunt al nimănui, mai bine m-aș duce slugă”. Și-acolo s-au găsit doi oameni care se duceau spre Bran „Hai să-l ducem la Bran. Că acolo mai țin oamenii vaci, oi și poate găsește vreun gospodar…” Și-a găsit un gospodar, era croitor el, dar ținea și gospodărie. Și l-a dus la ăla. A stat până a ieșit la pensie. Și-a cumpărat trei loturi de pământ, și-a făcut casă, el. Când s-a deschis muzeul în ’47 atunci căutau paznici și croitorul, pentru că ținea mult la dânsul i-a dat bani, când a auzit că este un loc de vânzare: „Hai să-i cumpărăm lui Gheorghe. Banii erau la el, s-a dus odată și a cumpărat o grădină cu pomi, după aia alt pământ și a făcut și casă, cu trei camere; noi am mâncat în camerele alea, acolo, la casa lui, când a ieșit la pensie, de la muzeu. Nu l-a tras pe sfoară cu banii pe care trebuia să-i dea lui, i-au cumpărat și pământ, i-au făcut și casă și l-au băgat și în serviciu, paznic de noapte. El a putut face și serviciul de slugă și noaptea, de serviciu la muzeu. După aia s-a însurat, i-a găsit o fată și s-a însurat. Ea lucra la mașinile de lână și el a trăit până a murit nevastă’ sa. Au avut o singură fată…

Și cum s-a găsit cu soră-sa după 30 de ani, fiind și soră-sa în România, pe la Râmnicu Sărat, parcă așa îmi aduc eu aminte…. Un neam de-al soțului ei (venind la Muzeu) a auzit când l-au strigat unii pe Gheorghe „Milevici!”. Și s-a dus la soră-sa să o întrebe dacă a avut un frate, Gheorghe Milevici. Ea a zis „Da”. Și-atunci, neamul ăla i-a zis:  „Trăiește. La Bran.”  Și ea a făcut legătura și a venit cu bărbată-său la Bran, unde  i-a dat întâlnire… la muzeu”.

C:\Users\stefa\Desktop\poza6.jpg

Povestea Mariei Petrache de 87 de ani din Gura Teghii este copleșitoare. Să ne-o închipuim pe studenta Elena Monica Vasile când o aude pe interlocutoare cum vorbește „ despre lupta ei pentru supraviețuire, despre război, despre cele două căsnicii, despre muncă, despre pierderile suferite și, în final, despre nepoți și bătrânețea sa liniștită. De asemenea, intervievata pune accentul pe munca sa și cum până la 40 de ani a construit trei case cu mâinile sale”, dar mai  ales, despre copilăria grea prin care a trecut: „Mama mea m-a născut acasă, părinții ei…ăă, tatăl ei, n-a vrut s-o primească pe mama cu mine…mă izgonea, mă făcea în tot felul, „zvârcolacul…ia-l și pleacă că te omor” și nu știu ce. Și…na, na, nu a avut ce să facă cu mine, n-a avut ce să facă. M-a dus și m-a băgat în grajd, a făcut o sobiță în grajd…și aicea erau oile [îmi arată spre partea sa stângă] și aici erau mieii (îmi arată spre partea sa dreaptă) și aici la miei m-a băgat. Șî m-a luat și m-a dus acolo că a văzut-o uncheașul șî a dat-o afară și m-a băgat acolo cu ea. Mama cu mieii, cu oile, eu acolo am fost. A făcut o sobiță acolo și…am stat acolo. Iarna n-aveam lemne, așa că ea a plecat, s-a îmbrăcat și-a plecat la lemne. Când s-a dus a făcut lemne, a pus într-un sac, a venit acasă…le-a dișertat lângă sobă că era sobă d-aia mică, jos. Le-a dișertat lângă sobă și îi rămăsese lemne în pădure. S-a dus să mai ia o dată și până a venit îndărăt m-au umplut furnicile, că dacă au dat de căldură…m-au umplut furnicile toată. M-a curățit, m-a ălă…m-a pus tot acolo pe un sac, că așa era atunci și…pleca, după aia m-a lăsat așa și am stat acolo. Mâncare, era o ferăstruică care dădea gunoiul afară de la miei…Pe mam’ mare [bunica sa] o trimitea uncheașul cu mămăligă așa bulz să ducă la câini, avea mai departe. Ea rupea din mămăligă, că n-o lăsa uncheașul să-mi dea mâncare și arunca pe geam lu’ mama. Șî aia mâncam, că goală cum era, aaa, mâncam așa că nu aveam ce face. N-a avut nimica. Prima oară, ce mai, ea a trebuit să plece. M-a luat în brațe și a plecat la o nașă a mea care m-a botezat. Pe izlaz și pe izlaz și pe izlaz [își drege vocea]. Mai după masă așa, mai târziu, a ajuns la ea. „Aoleu și ce să mă fac nașă că nu mă primește tata, ce să mă fac eu, unde să mă duc?”. Nașa: „Ce să faci cumătră? Stai așa. Ce să faci? Păi stai acolo în grajd. Stai acolo în grajd. Ai ceva cu ce…? [ceva cu care să se încălzească]. Mama sa: „Am, mi-a dat…am o țoală, am un sac, am. Dar, n-am ce mânca și n-am așa”. Nașa: „Păi, n-am nici eu fă cumătră, că uite cum sunt timpurile în ziua de astăzi”. I-a dat vreo două prune și vreo două nuci într-un buzunar, vreo două-trei prune uscate într-un buzunar, m-a luat înapoi și am plecat. Trecea pe lângă o fântână. Fântâna era cu capac deasupra. Pe aici scotea apă lumea, așa…și…[se repetă] ea m-a pus aici pe capac. M-a lăsat pe capacul fântânii și a plecat după izlaz, s-a dus acasă. Ce s-a gândit, că era târziu, seara era, înserase, dar era lună cum e ziuă. S-a gândit nașa…a luat cofa că erau cofe atunci. Nu erau găleți ca acum. A luat cofa, s-a dus să ia apă. „Ia să ma duc eu că cine știe ce o fi făcut astea că plăngea, cine știe ce i-o fi făcut fetei?”. Când eu pe fântână: „aîîîh”, mă uitam la lună. Cu luna, „aîîîh” acolo. Doamne, a lăsat cofa, m-a luat în brațe și a plecat după mama. N-a mai, chiar dacă a văzut-o mama, cică s-a pitit. Ce, eu știu unde s-o fi băgat. Ea s-a dus cu mine acasă [nașa]. Strigă acolo pe mamare „Cumătră, cumătră”, zice „Uitati-vă, fiți atenți, dacă se întâmplă ceva cu fata, pușcăria vă mănâncă pe toți. De la mic la mare să știți că vă ia la pușcărie. Eu v-am spus, eu nu sunt vinovată. Uitați unde am găsit-o”. Uite așa, uite așa. Bunicul său: „Nu știu, nu știu eu”. Avea niște mustăți mari, el, că îl țin minte că eram eu de vreo 3-4 ani. Așa. Și…nu, nu, nu și nu și nu. „Du-o în grajd acolo. Du-o în grajd că se duce ea [mama sa] la ea. Eu n-o primesc, nu în casă, nu în casă, nu aici la mine nu, nu, nu”. Mai avea vreo două-trei fete, erau șapte fete acasă. Și asta s-a pus și a greșit. Și a sărit gardul mama „fă Paraschivo, Paraschivo hai că uite a venit cumătra cu fata. Hai că nu-ți face nimeni nimic”. A venit și a trecut acolo. S-au dus și astea cu mine și m-au lăsat acolo îndărăt cu ea. Nașa a plecat acasă, gata am rămas acolo. Că a doua zi, că a treia zi, nu știu, că m-a luat în brațe iar, și a trecut…era la, aicea la școala de la Tainiță mai era încă un pod mai devale care trecea, dar era linie. Erau pe aici mașini cu linie. Și trecea podul ălă așa [schițează cu ajutorul mâinii drumul] și mai pe coasta aia erau unii, tot așa cam boierești așa, din ăștia bogați. Avea căldare și toată lumea se ducea acolo și făcea rachiu. Și ea m-a luat în brațe și m-a dus pe acolo. Tot așa că „ce faci fă?”, că „ce mai zice?”. Mama sa: „Nu pot să mă apropii bre, nu pot să mă apropii Ileano [femeia care deținea căldarea] de el”. Ileana o chema. „Nu pot să mă apropii de ăsta bătrânul și n-o lasă că cred că o bate și pe mama” zice, „că n-o, n-o lasă”. „Nu mă primește” zice, „ce să fac?”. Ileana: „Stai așa că n-ai ce să faci, stai acolo, ce să faci?” Am stat acolo. Pe urmă m-a luat și am plecat. Tot așa i-a dat, prune uscate, nuci. I-a dat și vreo două cartoafe. Și a plecat de acolo. A venit…urca pe un deal, pâna ajungea acasă. Și când a ajuns pe coastă  așa, pe un deluț, mai era până să ajungă acasă. Era o coastă așa și izvorul era acolo [schițează locul cu ajutorul mâinilor]. Ce s-o fi gândit? Mi-a dat drumul după muchia aia, mi-a dat drumul înfășată. Brrru. M-am dus în izvor. M-am dus în izvor…acolo a nimerit moașa asta. A venit din urmă, de-o unde o fi venit, așa a fost de la Dumnezeu. Și a auzit: „mrr, mrr, mrr”. Moașa: „Nu-i nici câine, ce să fie?”. A pus bagajul jos și s-a băgat acolo. Noroc că nu a fost apă, că dacă era apă în izvorul ală acolo mă înnecam. Când eu acolo. Plângeam, mă făcusem roșie, eram zgâriată pe ochi. Așa…m-a luat asta în brațe, moașa. Era moașa mea, că ea m-a moșit. A moșit-o pe mama. Era aici unde este școala la Tainiță un polițai în gazdă. Se duce cu mine…„Bună ziua, domnule! Domnu’ șef!”. Era o femeie cam cu gura mare, așa. „Uitați”…zice, ce…ăla. „Luați ceva măsuri că tată-su mare al fetei acesteia nu o primește pe maică-sa cu fata. Și vrea să o omoare. Ce facem? Hai domnul șef să facem ceva să le scăpăm și pe mamă și pe fată”. Polițistul: „Bre, hai că merg acolo. Bre, dar stă departe?”. Moașa: „Nu mamă. Nu-i departe, dar e ultima casă”. Acolo, era aproape de izlaz. M-a mai luat și polițaiul în brațe, mai m-a luat și moașa și am ajuns acolo. El era dogar [bunicul său]. Făcea tocitori, făcea butoaie, făcea din astea din lemn. Și el lucra acolo. Când am ajuns acolo, zice polițistul: „Uncheaș”. El nici nu se uita, că îl văzuse pe polițist și pe moașa cu mine. Nu se uita, el habar nu avea. Polițistul: „Auzi uncheaș!?”. L-a zgâlțâit oleacă. „I-a uită-te aicea! Al cui este copilul ăstă?”. Bunicul său: „Nu știu, nu știu, nu știu. Zvârcolacul, zvârcolacul. Nu, nu, nu vreau să-l mai văd. Nu vreau să văd, nu vreau nici să mai aud. Nu, nu, nu. Duceți-l în grajd. I-am făcut acolo în grajd, să stea acolo în grajd”. Polițistul: „Bre…fii atent aici! Acum îți pun cătușele. Uită-te la mine că îți pun cătușele și te duc direct la pușcărie [bate o dată din palme]. Direct la pușcărie, că n-am ce să fac. Fii atent, acolo unde e s-o lași să și-o crească. Dacă poți s-o ajuți, s-o ajuți. Dacă nu, să…dar să nu te mai atingi de ea că te duc eu la pușcărie. Uite aici cătușele, acum ți le pun. Acum ți...”. Bunicul său: „Nu mai zic nimic, nu mai zic, dar ea să stea în grajd. Să nu vină cu ea la mine, să nu vină cu ea la mine”. M-a dus îndărăt în grajd acolo”. 

Copilul care și-a început viața trăind în grajd va ajunge să ridice trei case! Sfatul dat studentei ilustrează crezul  care a animat-o pe Maria Petrache în viață: „ Să fiți cuminți, să nu faceți rele, să nu omorâți, să nu bateți, să fiți cuminți, să aveți grijă unde vă duceți, când plecați, când vă duceți, să vă închinați, să vă închinați când vă urcați în mașină, să vă faceți o dată semnul crucii „Doamne ajută”. Atât, că Dumnezeu știe și te aude. Atât am să vă spun, să vă închinați și să aveți grijă de voi, să fiți mulțumiți de viața voastră pe care o duceți!”. Folosindu-ne de ideile lui Paul Diel citim recomandările Mariei Petrache drept o uniune între o adaptare utilitară la mediul înconjurător și o adaptare la sensul vieții, dovada unei voințe de autostăpânire în raport cu mediul exterior.  

E:\CRP23_24-PrO&O\3_CRP2324\Vasile Elena Monica_137159_assignsubmission_file\F1.JPG



Ioana Dorina Vacariu este studentă la „Asistență Socială”. O știa foarte bine pe Constanța Muscalu care i-a fost „cea mai mare susținătoare în ceea ce privește dorințele mele, fiindu-mi alături de fiecare dată cu unele dintre cele mai bune sfaturi de luat în considerare. Mi-a transmis valori și povețe de mare însemnătate pentru mine, văzând în dânsa omul cald și înțelept ce mi-aș dori și eu să ajung”. În mod firesc s-a dus și i-a luat un interviu. Printr-un simplu exercițiu de imaginație putem bănui ce a simțit studenta noastră la aflarea poveștii de viață a consătenei ei:  „Mama mea era o femeie foarte glumeață, foarte de viață, deși a murit la 38 de ani dintr-un accident de butelie, dacă aș putea spune, dintr-un incendiu, nu un accident, mă iertați și atunci la momentul ăla au murit și bunicii, pentru că din explozie au luat foc toți și au murit. Mama a murit atunci,  deci în ziua respectivă până seara, iar bunicii au murit la diferență de după mama l-a o săptămână. Bunicul la vreo 4 zile și bunica la vreo 6 zile. Dumnealor au fost arși, dar nu așa cum a fost mama, sută la sută. Mama mea a murit până seara. Era tânără și ia rezista organismul că nu avea alte boli, știu eu de inimă sau să sufere.. să aibă o suferință a unui organ din trup, dar bunicii au murit mai târziu, au fost mai puțin la sută pe corp arși, dar n-au mai putut să reziste, că aveau o vârstă. Mamaia avea 70 și ceva, tataie se apropia de 80 la vremea respectivă. Au dispărut așa dintr-o dată și vreau să spun că ce v-am povestit până acum despre copilărie, în momentul în care ei au dispărut, copilăria s-a prăbușit. Am rămas cu tata care a fost totuși un om puternic, dar la un moment dat a cedat pentru că noi eram copii și nu ne dădeam seama ce înseamnă această dramă, că practic a fost o dramă. Noi am rămas numai cu tata și tata a cedat sub presiunea situației, că noi eram trei copii, unul după altul și cerințele la școală, chiar dacă nu era ca acum, erau totuși. Trebuia să fim încălțați, îmbrăcați. El a cedat, s-a îmbolnăvit, a avut niște probleme cu capul,  a fost internat prin spital. La un moment dat a primit de la serviciu unde erau niște bani, dar el vreo jumătate de an nu a putut să mai meargă la servici și bineînțeles că nouă banii nu ne-au ajuns decât cât a lucrat el, deci vreo două săptămâni, după aceea au venit de la servici de unde lucra el niște persoane îndreptățite să ne dea niște bani, pentru că si-au dat seama că noi eram niște copii singuri. Ce să vă spun, a fost extraordinar de greu. Nu aveam ce mânca, pentru că nu era ca acum magazine specializate cu tot ce vedeți. Erau magazine unde se lua o pâine sau de regulă lumea avea mălai, avea cartofi, își cumpăra de toamna ca să aibă iarna. Daca bunicii și mama au murit, tata s-a îmbolnăvit și pentru noi a fost foarte, foarte greu. Rămăsesem fără lemne, îmi amintesc, că am plecat cu sora mea mai mică prin pădure, că stăteam aproape de o pădure și ne duceam și adunam vreascuri și le aduceam în brațe și ploua și ningea și aveam o sobă de zid cum era la vremea respectivă în camera bunicilor și băgam amândouă vreascuri în sobă, deși era ceva inadmisibil ca doi copii de 12 și respectiv 9 ani să facă focul în sobă și să-și facă ceva de mâncare. 

C:\Users\stefa\Desktop\Img1a.jpg



Am găsit în beci vreo câțiva cartofi care erau și ăia.. făcuseră lujeri și lujerii i-am curățat și i-am fiert într-o cratiță cu apă, am găsit vreo trei cepe în beci, […]și îmi amintesc, că le-am curățat și am amestecat apa cu ceapa și cu cartofii și a băgat vreascuri și am fiert și așa am mâncat amândouă o zi. După aceea venea o soră de-a mamei, din deal și ne aducea, nu erau telefoane ca acum să ne sune, să ne întrebe ce face sau așa. Venea și ne mai aducea o farfurie cu ciorbă într-o ..nu erau boluri ca acum, erau ulcele de pământ și ne aducea câte o ciorbă, dar și dumneaei avea vreo patru, cinci copii. Deci am trăit foarte greu. Când erau sărbători trecea lumea de la biserică și ne vedea, că eram doi copii stăteam pe canapea la poartă, și ne uitam, că vreau să vă spun ,că după ce a murit mama, eu personal, mi-aduc aminte de mine personal, am stat la poartă pe canapea, după ce veneam de la școală, șase luni de zile, în fiecare zi stăteam pe canapea și mă uitam în deal, pentru că biserica era în deal, să văd..așteptam să se întoarcă mama. Deci pentru mine a fost un film foarte dur, foarte trist. Mă uitam în deal și așteptam să se întoarcă mama. Deci vă dați seama ce era în memoria mea la vremea respectivă, la vârsta aia. Să-ți aștepți mama șase luni de zile și stăteam și plângeam și când vedeam că după o oră de stat, mă tot uitam, mi se strâmbase gâtul într-o parte, uitându-mă dacă mama vine și nu venea. Plecam plângând și intram în casă, ne culcam nemâncate și așa mai departe. Deci foarte, foarte greu. Îmi amintesc că tata, în momentul în care a avut niște probleme cu capul, ne-a zgornit din casă într-o noapte și a zis că să plecăm că dacă nu, ne omoară. Și am plecat cu sora mea la poliție, am mers 3 kilometrii pe jos, în papuci de plastic, nici nu erau papuci de plastic, aveam niște pantofiori la vremea respectivă și călcam pe ei, că rămăsese mici de mine. Și am plecat cu sora mea mai mult desculțe decât încălțate că nu mai aveam cu ce să ne încălțăm, să ne îmbrăcăm, că nu mai avea cine să aibă grijă de noi și ne-am dus la 3  kilometri, la două noaptea printre niște dealuri unde nu exista niciun fel de casă și erau lupi, erau câini din ăștia lăsați, că așa era la vremea respectivă și vreau să vă spun că Dumnezeu și Măicuța Sfântă  ne-au apărat și nu ne-a atacat nici un lup și niciun câine. Am ajuns la poliție la 2 noaptea, am strigat la poartă, am ciocănit, n-a ieșit nimeni. Ne-am întors înapoi și la 4 dimineața când am ajuns acasă, nu mai puteam să vorbim de frig și el nu a vrut să ne primească în casă, că a zis că ne omoară. Ne-am dus și am ciocănit și a zis că dacă mai ciocănim ne omoară, deci el deja o luase razna și am plecat la un fin de-al nostru la patru jumătate dimineața,  cinci, nu-mi mai amintesc exact și am ciocănit și a ieșit finul și ne-a primit în casă. Eram înțepenite de frig, dezbrăcate”.

În esența ei, expoziția de sociologie vizuală exprimă  un dublu curaj, al intervievaților care au mărturisit ce au trăit, al studenților, – în multe situații ei au  fost copleșiți de cele aflate -, care au avut puterea de  consemna   exemplele de eroism al vieții cotidiene.  Prin acest dublu curaj expoziția poartă pecetea autenticului. Într-o lume dominată de virtual, acest lucru nu este câtuși de puțin nesemnificativ.  



Facebook

Sociologia literaturii în anii `80. O discuție cu Mihai Dinu Gheorghiu.

1. În prefața la Economia bunurilor simbolice a lui Bourdieu pe care ați tradus-o și publicat-o în 1986 (la editura Meridiane)  erați deja preocupat de receptarea discursului sociologic în sfera culturii „artistice”. Era o atitudine generată de situația din cultura românească a epocii sau un ecou al scrierilor lui Bourdieu ...

Alegeri haotice : noiembrie 2024. Nevroze și anomalii colective

Între normalitate și patologie  Și dacă am încerca să brodăm o serie de lecturi posibile despre turul întâi din campania electorală/noiembrie 2024 ? Ne-am gândit la o lectură comunicațională, în care să interpelăm interacțiuni și iritante în comunicare, în contextul de campanie electorală.  Și începem cu contextul. El a fost taxat de analiști ...

O discuție cu profesor Zoltan Rostas: incursiune „optzecistă” în lumea sociologilor interbelici

1. Domnule profesor, astăzi sunteți recunoscut ca autor de succes a numeroase cărți de istorie orală. Cum a ajuns să vă preocupe, în anii ’80, acest domeniu? Am invocat deseori momentul Congresul Internațional de Științe Istorice din 1980, dar rădăcinile le găsesc în apariția neîncrederii în sociologia cantitativistă, care a ajuns ...

Discuție cu un sociolog al științei din România anilor ` 80, profesorul american  Vasile Pirău[1]

1.       Dragă Vasile Pirău, ce făceai în 1987 ? Cum evolua pe atunci cariera ta ? Era apropierea unui filosof (prin formație) de sociologie, una de conjunctură sau avea radăcini intelectuale mai adânci ?  Când mă gândesc la anii dinainte de 1990 (anul când am plecat la studii in SUA), mi ...

DEZBATERE DE CARTE – Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023.

DEZBATERE DE CARTE Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023. Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice Departamentul de Sociologie, Asistență Socială și Resurse Umane 31 octombrie 2024 Dezbatere România în crizăDownload

Detectarea egoismului propriu și a egoismului altora

Este posibil ca, în anumite situații, comportamentul egoisit să fie bun și în alte situații să fie rău. Abraham Maslow Ne-am obișnuit să catalogăm egoismul ca fiind o caracteristică de personalitate negativă iar opusul său, altruismul, ca o virtute. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. În acord cu rezultatele cercetărilor moderne din ...

Nostalgia, o emoție dulce-amăruie

Nostalgia consolidează relațiile sociale. Tim Wildschut Ne este dor de cineva drag ce nu mai este printre noi, ne este dor de părinții care s-au stins, de prietenii care nu mai sunt, de iubita sau iubitul care ne-a părăsit, sau de anii tinereții, de un eveniment fericit din trecut. Psihologii numesc o ...

Interviu cu Tudorel-Constantin Rusu, autorul volumului „Ethos, Pathos și Logos. Resurse ale oratoriei clasice în discursul pastoral”

Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător (COACH-USV) din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava este unul din cele opt centre de orientare în cariera de cercetător înființate la nivelul celor opt Regiuni de Dezvoltare ale României și susținute prin programul PNRR. Acesta deservește Regiunea de ...