Anul acesta, Facultatea de Sociologie și Comunicare aniversează 15 ani de existență ca structură academică distinctă în cadrul Universității Transilvania din Brașov. Prima secție, cea de „Sociologie” a apărut în 1993, ulterior adăugându-se și celelalte specializări, „Asistență socială”, „ Resurse umane”, „Comunicare și relații publice” ultima fiind „ Media digitală”. Cristian Bălăcescu și Ștefan Ungurean au considerat necesar ca expoziția de sociologie vizuală a studenților din anul I să se deschidă odată cu  manifestarea dedicată evenimentului.  Fără contribuția financiară a domnilor Mircea Ciupe, Mihai David și Florin Madar ea nu ar fi putut fi realizată. Amplasată pe esplanada din cadrul Parcului „Titulescu” expoziția, care poate fi vizitată până în data de 28.11.2025,    însumează incursiuni în lumea satului („ Dincolo de gard ” ) și în spațiul urban („Omul și orașul său”) realizate de către studenții specializărilor „ Asistență socială” și „ Comunicare și relații publice” 

Fiecare dintre noi este conștient că într-o zi „alergarea” sa  va lua sfârșit. Fiecare dintre noi ajunge să-și pună întrebarea dacă viața trăită  a avut vreun sens și o faci în drum spre bătrânețe. Și vrei sa te convingi că totul a avut un rost,  așteptând ocaziile să-l mărturisești. Mărturisirea este o declarație despre modul în care fiecare își vede existența. Și cu asta intrăm în cele spuse de Slavoj Žižek: ,, poveştile sunt importante, indispensabile. Fiecare dintre noi trebuie să aibă istoria lui, povestirea ei. Nu ştii cine eşti până când nu eşti în posesia propriei tale versiuni imaginative despre tine. Aproape că fără ea nu exişti”.

Din această perspectivă întâlnirea cu un student ce are de realizat un  proiect  în cadrul disciplinei „ Introducere in Sociologie” reprezintă atât dovada rostului care a marcat viața, a construcției ca persoană, a istoriei sinelui. Fericita așezare a lucrurilor, introducerea într-o formă de cunoaștere coincide cu introducerea în lumea Celuilalt, – a unei lumi cu speranțe, dureri, decizii eronate, obstacole, amintiri și îndatorări, toate conturând o realitate pe care cel în cauză, trăitorul, o vede încărcată de semnificație-, cât și dovezi ale devenirii sale.  

Ce învață studentul dintr-un asemenea proiect? Intră în contact cu „altfel” de oameni  și are un acces, fapt  în sine neobișnuit, la experiențele trăite de ei. Să înțelegi ce eforturi  au depus în viață unii dintre intervievați este un fapt, în sine, remarcabil. Și  apoi, când experiența destăinuită de intervievat este complexă, neobișnuită,  interviul devine o treabă serioasă și dificilă,  care solicită un efort și, prin asta, el capătă valoare pe măsura trăirilor înregistrate.   

Urma. Intervievatul își pune problema să lase ceva în urma lui, așa cum o face meșterul popular  care și-a transmis meștesugul către copii și se gândește acum să o facă și pentru nepoți. „Am făcut la Muzeul de la, de la, Muzeul Vrancei de aici din Crâng (Crângul Petrești), am făcut roțile de moară, roți de moară. Am făcut la Muzeul de la, Mausoleu de la Mărășești, le-am făcut roțile de tun, pentru că erau putrede, erau… cine știe de când au fost, și a plouat peste ele, a făcut și le-am făcut din nou, le-am refăcut roțile de tun. Douăsprezece roți le-am făcut de tunuri la Muzeul de la, la Mausoleul la Mărășești, îs de mine făcute. Dacă treci pe acolo și vezi, roțile de mine făcute.”. Îmi imaginez surprinderea  Biancăi-Maria Păucă când află că soții Lupașc, din Nereju, Vrancea, meșteri populari, cunoscuți în întregul județ datorită obiectelor tradiționale realizate de ei au participat la expoziții internaționale la Louvre, Valencia, Olanda, Danemarca, Germania, Viena, Italia, Grecia, Iordania. Înțelegi că nimic nu are valoare în absența unui sacrificiu. 

Dragostea. Lenuța-Ionela ROMAN a aflat  povețe de viață, despre puritatea unei relații, pe care bănuiesc că le va uita cu greu: „Soțul are o vorbă, o vorbă frumoasă, pe care v-o propun și vouă: „Să ne facem din fiecare zi o sărbătoare.”. Noi încercăm să nu ne certăm. Când unul este nervos, celălalt să iasă afară, sau invers. Sau, când eu eram descurajată, fiindcă am fost foarte mult bolnavă, din copilărie, soțul întotdeauna spunea: „Până sunt cu tine, să nu-ți faci griji.” Sau: „Până te văd, nu-ți fă probleme.” El m-a încurajat foarte mult. Le spuneam întotdeauna colegelor mele: „Eu așa îndrăgostită am fost de el, că veneam pe drum și numa’ păvăluci vedeam.” Îl cheamă Pavel. Râdeau colegele de mine: „Cum ai putut să fii așa?” Nu știu. Eu am avut foarte mulți prieteni înainte, dar pe el l-am iubit. Și îl iubesc și astăzi, așa cum l-am iubit de la început. Noi și astăzi ne îmbrățișăm, ne pupăm. Avem aceeași relație și avem 43 de ani de căsătorie. Asta e sfatul meu: să nu încerci niciodată să fii impulsiv și să te impui”. 

Amenințarea morții. Ines-Alexia Petrea a luat interviul unei tinere de o vârstă apropiată cu a ei și care trăiește cu o boală moștenită genetic care înseamnă să știi că moartea este foarte aproape:  „Eu știu cât de mult m-am chinuit în anumite seri, câte zile am mers gâfâind pe stradă, ca să țin pasul cu prietenii mei. Eu îmi creez singură viața și dacă Dumnezeu există, mă bucur pentru El. Ne vedem la judecată. Dacă nu, eu nu merg prin viață făcând rău, deci e ok. Încerc să fiu o versiune bună a mea și atât. Eu sunt împăcată cu situația. Sunt împăcată și cu părinții mei și poate, dacă chiar există cineva care alege cine ia boala, mă bucur că sunt eu și nu e sora mea. M-am împăcat cu situațiile, pentru că, din păcate, persoanele care au decedat erau bolnave și mă gândesc că le-a fost mult mai bine așa, pentru că nu meritau să se chinuie. Cumva moartea a fost mereu prezentă. Adică nu e un concept foarte departe de mine. Eu am fost mereu conștientă că, la orice răceală, orice acutizare a răcelii mele, moartea îmi sufla în ceafă. Nu e ca și cum sunt străină de acest concept. Știu că și eu am propria moarte, care e puțin mai rapidă decât la oamenii aceia. Dar nu am nicio treabă cu ea. E prietena mea. Suntem aici în același drum. Eu încerc să fug de ea, ea tot vine după mine, dar o să o scoatem la capăt.”.A. s-a născut și a făcut liceul în Brașov, a ales să facă psihologia la Cluj, locuiește într-o garsonieră și își exercită profesia. 

Șocurile. Viața noastră este invadată de obiecte si de informații fără relevanță! Asta a aflat și Doina-Cezara Suhaci  de la interlocutoarea pe care a abordat-o, care a trăit momente dramatice: „Stând de vorbă, uite așa, cu tata, cum stau cu tine, tata a făcut un infarct. A fost al doilea șoc. Primul a fost cu mama, că și ea mi-a murit la mine acasă, în brațele mele și tata tot așa a făcut un infarct. Atât am apucat să-l iau în brațe și am căzut amândoi, așa, pe jos și mort a fost, în brațele mele, acum cinci ani. Și anul ăsta am făcut un infarct [râde] în august. Și pe ăla mi-am dat seama, eram jos, în curte, în grădină, mă luase cu o zi înainte, după aia, peste noapte și mi-am dat seam, era pe la trei noaptea, m-am trezit cu toate acele simptome”. Și tocmai pentru că a trait la limită, între viață și moarte, interlocutoarea îi dă un sfat studentei:  „Da, aș avea un sfat, să se iubească, să empatizeze, să nu se drogheze. Căutați-vă bucuria în voi, în muncă, în satisfacția aia când faci ceva, după aia ai o satisfacție. Văd că mulți nu știu, am avut o satisfacție tot timpul când terminăm ceva și bucurați-vă de viață, ajutați-vă și lăsați chestia asta cu TikTok-ul, cu Facebook-ul, sunt toate numai minciuni și eu nu zic că nu face bine, pentru că vrei să afli ceva, afli, dar plăcerea aia noi când voiam, mergeam la bibliotecă și citeam, căutăm, plăcerea aia de a căuta, de a răsfoi, de a simți un ziar așa, să-l citești dimineața, era o plăcere să bei cafeaua și să răsfoiești ziarul. Să te uiți, voi nu mai aveți plăceri, voi nu mai aveți plăceri, nu mai aveți satisfacții și mă uit și toată lumea, deci mă uit la restaurant, mă uit vara, pe terase, cupluri tinere nu-și vorbesc, el cu ea stau pe telefon, așa ceva nu e admis, m-ai invitat în oraș și ca prietenă, eu te invit pe tine în oraș,  păi eu când îți vorbesc, uită-te în ochii mei, lasă naibii telefonul.”.

După ce citești aceste destăinuiri nu poți să nu  te gândești la reflecțiile lui Derrida despre cum învățăm în viață: „ A trăi, prin definiție, nu se învață. Nu prin sine însuşi, de la viață prin viață. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat pe marginea vieții.”. 

Curajul. Puiu Manu are 96 de ani și este un reputat grafician, specializat în benzi desenate. La Bruxelles, susține Puiu Nanu „există cel mai mare muzeu de bandă desenată în care am și eu două lucrări lângă cel mai mare desenator pe care l-a avut lumea”.  Puiu Manu a fost cel care a ținut colecția „Cutezătorii” în spate, dacă putem spune așa ceva. 

Emanuela Cristina Oprica descoperă, prin interviu, o altă fațetă a personalității celui în cauză, dovada unei vieți fascinante: „ Eu am făcut yachting de performanță și am călătorit, cum să spun, am concurat pe toate mările în jurul Europei. Am navigat pe Pacific, am stat doi ani în America, la niște insule pe acolo, absolut de interesant. Dar asta spuneam, m-am mișcat încontinuu. Am făcut și schi de performanță. În ceea ce privește yachting-ul de performanță, am concurat în campionatul European în 50’ și nu știu cât. Am ieșit pe locul doi, ceea ce înseamnă vicecampion european dintr-o țară necunoscută, nici barcă n-am avut. Ne-au împrumutat ăia o barcă. Aveam barcă aici, da n-aveam bani să o transport până acolo și nici nu se putea chestia asta. Ți-am spus, am călătorit mult: în Thailanda am fost de două ori, în China, Europa am luat-o de sus până la Marsilia navigând. Am mers în America, am navigat și acolo în niște insule din Pacific. Am pescuit și un rechinaș. În spatele scuterului erau amplasate undițele, ei mergeau cu vele, cu motor. Îl chem pe prietenul meu „Vino că se întâmplă ceva!”. Am tras afară foarte greu. Am văzut un rechin: „Aoleu dă-te jos și ia barda că ăsta ne omoară!”. Când l-am tras credeam că e un pește dar era un rechinaș, dar foarte rău, adică te privea și sărea la tine. Probabil supărat că l-am tras afară că altfel dacă intri în mare poți să te joci cu el. Așa și am luat barda și l-am omorât. L-am mâncat toți după o săptămână românește, saramură cu rechin și mămăliguță, bineînțeles (râde).”. În 1947 a stat 15 minute de vorbă cu regele Mihai. La 84 de ani, Puiu Manu a skiat în Alpi. Poți rămâne insensibil când auzi această „spovedanie”?

Supraviețuirea. Maria Oana Farcas a aflat aspecte ale istoriei recente, din perioada dramatică a anilor  ’50 și care au marcat în mod iremediabil destine de oameni: „ Prin ’52, cam 14 ani aveam. Am avut primul buletin. L-am avut cu „D.O.” domiciliu obligatoriu, ștampila pe frunte, că așa era. Și a fost jale, nici nu trebuie să spun. Am cărat, am fost hamal în gară, nu la bagaje, la încărcat vagoanele de marfă… la 14 ani…Că erau cartofi, că era varză, că erau oi, că erau lăzi cu mobilă, cu ce vrei. Lăzi, cu lăzi, cu l… cu ce știu ce aveau pe acolo. Și eram în rând cu țiganii că altfel nu… (…). Mi-a plăcut la teatru. Am dat ’56-’57, de două ori, în 2 ani. Am zis… nu te primea, n-am putut fi la facultate . Măcar și ultima clasă de liceu am făcut-o aici, la Brașov. Toate colegele astea de care-ți spun c-am fost colege, numai  în clasa a X-a, că din clasa a IX-a eram deportată și n-am avut și clasa a IX- a. Ne-a dat  până la urmă la Buzău, ne-a dat în pod, ne-a făcut o clasă pentru ăștia, că erau mulți care erau  deportați.  Copii de seama mea, mai mari, mai mici și făceam lecția acolo: când noi, când alții. (..)Bunicul meu avea tipografie  și stăteam în aceeași casă, jos la parter, ei sus, casa lui, a bunicii, a mamei și a lui tata. Și ne-a aruncat. Pe bunici în altă parte și pe noi în altă parte, nici împreună. Și au luat toată tipografia și am ajuns… Nu cerșeam, dar m-am dus în pădure, am cules lemne, le duceam la… în capătul satului mă duceam cu lemnele. Fiecare cumpăra și așteptam, că am văzut și eu la alții care… că n-am fost singura deportată și veneam cu… Când o să auzi cuvântul  crosnie … e românesc. Nici eu nu l-am știut. Sunt cei care vin de pe la țară, care vin cu rucsacul cu lemne… crosnie de lemne. cinci lei luam pe  crosnie  și te aștepta țăranul pe la poartă. Veneam acasă cu zece lei, cincisprezece lei. Cât puteam să car? Bine, da, și tata a fost obligat să  lucreze la o carieră de piatră. Și-o copt mâinile, era baros. Trebuia să spargă pietre. A fost… Nu mai trebuie să spun. Ștergem că acuși mergem pe planul mai normal. Mult a trecut până am recuperat casa și am început cu școlile. M-am dus la școala  de artă aici, la Brașov.”. Aurora C. a lucrat la sufleur la Teatrul Dramatic din Brașov sub îndrumarea directă a unui regizor renumit în lumea teatrului acum jumătate de secol, „meștesugarul”, cum îl numește intervievata pe Sică Alexandrescu. 

Copilăria. Ion A. are 87 de ani și o memorie foarte bună. O primă amintire este din perioada ocupației sovietice: „Perioada războiului a fost foarte critică, am avut ocazia să avem în casă, că prima dată până în ’44 au venit nemții, un popor excepțional, foarte civilizați, dacă îți cereau o găină ți-o plăteau triplu. După ce au plecat nemții, au venit rușii. Ei, ăștia ne-au pus capac ( râde), făceau rele în tot cazul. În casa noastra  a fost un ofițer rus,  o rusoaică, cu gradul de maior, într-o seară au venit niște ruși să ne ia caii, vaca, bunicul meu s-a dus la rusoaică, știa și el un pic rusă că a fost prizonier, a venit rusoaica i-a dat un pat de pușcă la rus, l-a culcat jos, a pus piciorul pe el și aproape să-l împuște. De atunci rusul nu a mai făcut nimic. Am avut un frate mai mic care a murit pe care au vrut să-l ia rușii că semăna cu ei și tot rusoaica aceasta ne-a scăpat”. 

Îi mărturisește Denisei-Andreea ABABEI:  „ Sunt născut în județul Brăila,  dintr-o comună din Bărăgan pe nume Colțea. Copilăria până la 15 ani mi-am petrecut-o în județ, în acest timp am frecventat cursul școlar de 4 clase în comuna respectivă, deci din 1944 pana 1948. În această vreme din punct de vedere social a fost o perioada foarte complicată, nu erau condiții de trai normale, întrucât a fost după război și după război a urmat o secetă, pe câte îmi aduc aminte, prin 1946 am primit un ajutor de la americani de cereale prin care s-a înființat o cantină socială unde se dădea mâncare dimineața la cei care frecventau școala. După terminarea a 4 clase am plecat la școala gimnazială. Clasa a V-a am făcut-o în comuna Ciocile, jud Brăila, un an de zile am mers 7 km pe jos dus- întors, ne trezeam dimineața la cinci și ajungeam la șapte, la școală. De acolo plecam la doișpe, unu și ajungeam la ora două, trei, acasă. Condițiile de învățătură erau astfel: nu era curent, iluminarea era cu petrol lampant, iar după ce am terminat clasa a V-a la Ciocile am plecat la Rușetu, jud Galați, acolo am terminat șapte clase. În clasa a 6-a și a 7-a am stat la internat la Rușetu, acolo pot să spun că a fost o perioadă bună, și din punctul de vedere al asigurării cazării, am dormit la internat, cât și mâncarea la cantina bună. Aveam și pedagog, era cu noi după terminarea cursurilor, mergeam la masă, de la masă aveam o oră liberă și pe urmă la meditații în prezența pedagogului. Seara tot așa, se dădea stingerea la ora douăzeci și unu, maxim, dimineața la șase treizeci se dădea deșteptarea și mergeam la școală, unde parcurgeam o distanță de 500 de m până la școală. Mergeam la șapte  la școală, apoi la doisprezece la cantină și continuam cu meditațiile după amiază în prezența pedagogului. După terminarea a șapte clase, adică în perioada aceasta am prins note de la 1 la 5, iar ca limba străină studiam limba rusă”.  Ion A. a muncit la Ploiești ca electrician. Denisa-Andreea Ababei consemnează în raportul ei de cercetare că „ munca în domeniul electricității a fost mai mult decât o sursă de venit – a fost o chemare, un mod de a-și demonstra valoarea într-o societate în care loialitatea față de întreprindere era o virtute”. 

Spaima. Maria F. are 72 de ani și  e din Siriu, județul Buzău. În interviul luat Gabrielei Raluca Dragomir ea povestește o întâmplare ce i-a marcat copilăria: „Vremea a trecut, și am devenit mai mare… nu mai rețin… clasa a VI-a, a VII-a tot o peripeție, tot cu bătaie de la mama, că tata nu m-a bătut niciodată…ăă, rula filmul „Indianul” la Cămin…ăă, cum îi zicea Doamne?… că uite am acuma o…„Vagabontul” și am auzit că e foarte frumos, foarte frumos…Ce-i spun eu lu mama? „Mama, lasă-mă și pe mine să văd și eu filmul.”. Bineînțeles că mama mi-a spus „da, bine, îți dau voie, dar întâi îți faci treburile: te duci și aduci buruiană de pe loc, toci la rațe, pe urmă te duci la apă și te speli –că trecea doar strada, doar șoseaua națională ne despărțea de apă – și pe urmă te duci, îți dau voie.” Eu, m-am dus la buruiană pe loc, mi-am adus buruiana, mi-am spălat buruiana, am lăsat-o lângă tocător, m-am dus și să iau apă într-un vas ca să pun să plămădesc buruiana cu mălai, cu tărâță… am luat apa, am adus-o, și-n casa veche aveam zăbrele și am pus oala cu apa pe zăbrele…apa era un pic gălbuie…așa după o ploaie fusese tulbure si pe urmă se limpezea și am început să-mi toc buruiana (…). La un moment dat, oprește un ARO la poartă și striga șoferul de la ARO, era trimis de tatăl meu să pună mama niște țuică să ducă la o persoană unde trebuia, șeful de sector unde lucra tatăl meu și mama s-a băgat…mi-a aruncat apa, fără eu să observ, a scos în oală, că era curată, țuică, a pus din oală sticle și a plecat la ARO să le predea și eu am strigat „Mamă, ce faci? Ai vărsat țuica, că-mi miroase tare”… îmi mirosea ce rămăsese în oală. Galbenă țuica, gălbuie și apa. Eu să mă duc repede la film, am tocat alea, am aruncat țuica… am zis că a vărsat mama, și… am dat la rațe și am plecat. M-am dus și m-am spălat, mi-am luat o rochiță curate pe mine și am plecat. Când am venit, cine mă aștepta cu un băț la poartă?: Mama. „Ce ai făcut? Ai omorât rațele!” Eu atunci am…cum mamă, cum?. Păi zice “uită-te” și stăteau cu… lăbuțele așa în sus [arată modul în care stăteau] parcă dormeau. Câte una mai sforăia așa pe cioc. S-a întâmplat de a venit o asistentă pe la mama mai în vârstă și a văzut că rațele le-am îmbătat… ce să mai zic…și doamna asistentă ce a zis „Paula, tu ai vacă. Du-te repede și mulge vaca și să încercăm să le dăm lapte.”. La care a putut să deschidă ciocul, le-a turnat, lapte, iar celelalte care țineau ciocul strâns nu a mai turnat. Mama, le-a dus pe alea care… a turnat pe cioc lapte le-a oprit în curte că a zis că își revin, iar pe celelalte le-a pus la mal. Dimineața, bineînțeles că și atunci seara m-a bătut, dar dimineața cele care erau aruncate măcăneau la poartă, iar cele la care le-a turnat lapte, erau deja moarte în curte”.

Drama. Destăinuirea Didinei C. din comuna Hemeiuș, județul Bacău făcuta Larisei -Mihaela Nacu exprimă, în cuvinte puține cuvinte, viața grea pe care a dus-o: „ Sunt născută din familie de bogătași care bunicii mei au avut douăzeci de hectare de pământ. Tatăl meu dupa moartea la părinți, la bunici, a stăpânit el pământul. L-a arat, l-a semănat, l-a..până a venit colectivizarea, iar eu am dus vacile de cap (chicotește). Am arat, am boronit, mă duceam de-a berbeleaca după borună..mă punea la foc să mă-ncălzesc primăvara….și viața mea a fost cam amărâtă, m-a crescut bunica. Pentru că tata a luat de soție o femeie cu doi copii! Și eu am fost primul rod a lu’ tata meu și atuncea când m-a născut..mama..a zis:„ ia-ți copilu’..că eu am doi.” și m-a dat la bunica și m-a crescut bunica, cu lapte de vacă, dar punea pe țâța ei..și dea atuncea m-am stricat la stomac și sunt bolnavă și-n ziua de azi la 74 de ani, c-am mâncat lapte nefiert. M-a ținut bunica în covată să nu mă mânânce…musca..am umblat pe unde am vrut, ce-am făcut prin nisip, desculță iarna fără papuci și asta cam a fost viața mea. După ce m-am maturizat, am fost în oraș, m-a dat tata, de am crescut un copil..4 ani de zile! Și cu banii care mi-i dădea familia, mi-am cumpărat mobilă..și o am și-n ziua de azi (chicotește) de la șaiz..ă..’71-‘72 din anii ăia..după ce am terminat de crescut copilu’..m-am dus la servici la Proletaru’ la fabrica de postav și acolo am luat pe lună 99 de lei! Deci fără un leu, o su..10 lei (râde) la care le-am dat în fundu’ supatului câte un leu mărunt mi-a dat atuncea…și le-am dat în fundu’ supatului și de atuncea am plecat de acolo, de la fabrică. Iar după câtva timp la 22 de ani am plecat în Constanța și am muncit la CFR, tot la muncă grea…Acolo am cunoscut și eu un băiat..și după relația de șapte  ani, m-am ales cu trei copii…(chicotește). După un an jumătate de la ultimul copil, făcuți din din doi  în doi ani, s-a hotărât, ă, domnul soț al meu că ar fi bine să ne despărțim și a venit și mi-a lăsat copiii pe prispă și a fugit…..Și nu s-a mai întors nici în ziua de azi din ’85….Ă, am petrecut multe greutăți, de copii am tras la părinți..părinții îmi făcuse acte să mi-i dea la stat, eu lucram în UJT Predeal, în Brașov la o cabană turistică, am putut sta doar un an de zile având copilu’ cel mai mic de un an jumate bolnav…și..dacă mama îmi făcuse acte..a trebuit să vin acasă să am grijă de copii…și..am venit acasă și atuncea mama s-a depistat că e bolnavă de cancer….tata…bolnav de gradul unu…și n-am mai putut nici să lucru..pe nicăieri..a trebuit să stau acasă să îngriijesc părinții și copiii……Și viața mea a fost..foarte amărâtă..nu cum cred unii că am pe față zâmbet și la suflet fiere.”. Și pentru că trebuie să dea o explicație de ce a dus o viață atât de grea, interlocutoarea ajunge să creadă: „ mergând prin viață, că nu-i totul ce-ți dorești tu, ce vrea Dumnezeu..nu faci tu planul, planul îi făcut de mult, de la naștere”.

Însurătoare. Roxana Constantinescu l-a intervievat pe Paul T. Paul T. știe o  grămadă de meserii, se pricepe la mașini, la vopsit, la zugrăvit, tinichigerie, la pictură, la scenografie, construcții, case de lemn.  

Era copil când a asistat la tentativa de ucidere a mamei:  „Aveam 6 ani. Ăăă s-a întâmplat o mare tragedie. M-a luat tata la mare, și când ne-am întors a vrut să se împace, mama n-a vrut să se împace cu el. Și a fost o crimă. A tăiat-o cu cuțitul, undeva pe centru în oraș. Eu fiind de față, bineînțeles, mam speriat foarte tare. Urmare a rămas cu ticul ăsta nervos. Mulțumesc lui Dumnezeu că doar atât, că nu mi-am luat și mințile. Sunt în toate facultățile mentale în post.  Și… Bine el și-a executat pedeapsa vreo 2 ani după care a murit. Mama a fost internată destul de grav, operată. M-a ajutat Dumnezeu, și-a revenit. Am avut mamă care m-a crescut de momentul ăla singură. Mai trăia bunicii din partea tatălui. ”

Lui Paul T. i-au plăcut femeile și a ținut să le respecte: „ Eu nici o nevastă n-am atins o în sensul rău, adică să bat. N-am bătut nici o nevastă, am fost contra de când mă știu și, sunt contra la violența în familie, adică pe mine mă doare când aud că bărbații își bat nevestele, îi consider idioți. Pentru mine, femeia e sfântă. Băi, eu nu înțeleg, ai luat-o de nevastă. E nevasta ta. E parteneră de viață. Nu e slugă. Dacă vrei slugă, găsești tu una, o plătești, și îți face menajul, știi? Aici mulți confundă. Și, mai ales când aud că le și bate… Nu, nu, nu, nu! Să nu aud!”. 

Îi povestește Roxanei Constantinescu cum a fost cu prima căsătorie: „ Și la una din petreceri din astea… grețoase, ca să zic așa, am cunoscut prima soție. A venit însoțită de altă… gagică, să zic așa. Și m-am dat pe lângă ea, nu știu ce, a mers. Și a doua zi dimineața a plecat toată lumea, dar ea cu prietena ei n-au mai plecat. A rămas la mine. Și pe urmă… aici începe tragedia. La vreo săptămână, eu mergeam la serviciu în continuare, ele rămâneau acasă, făceau mâncare, n-aveam treabă. La vreo săptămână, m-am trezit cu miliția, cum era atunci, sectoristul, la ușă (râde). „Băi, cumva sunt la tine… una din Ploiești, Mariana?” Zic: da, de ce? „Bă, fii atent, e belea.” Noroc că ăsta mă cam cunoștea, sectoristul, că na, era pe Slobozia, ne știa pe toți, așa. Și îi eram probabil și simpatic. Și, „Bă, ai grijă, că asta e minoră. E fugită de acasă, e dată dispărută, o caută mă-sa înnebunită. Și, în legătură, uite, am aflat că e la tine.” Aoleu! Îi zic, și ce? Asta e, să vină- „Păi da, dar nu prea e așa. Vezi că e caz de pușcărie că e minoră.”. Avea 17 ani (mormăie). Ce să mă fac eu, măi mânca-ți-aș… Ce să fac? Zic eu, păi o iau de nevastă. „Păi ar fi singura soluție. Numai să accepte părinții ei. Vezi cum faci că e cam nasol. Eu te apăr, dar…” Am reușit pân’ la urmă, a venit mă-sa. Haoleu! A luat-o, dar hau, hau! Că nu știu ce! A doua zi a venit cu tac-su și m-a luat la Ploiești, unde stăteau ei acolo. Ei, acuma, nu că m-ar fi plăcut, nu avea timp să-și dea seama, ce dracu? Nu știa cine sunt eu. Dar să scape de rușinea de acolo, de unde stăteau ei în Bereasca, la Ploiești, să scape de rușinea la vecini, nu știu ce, a găsit ocazia și oportunitatea să explice că „vezi domne, apăi, dar nu că are pe cineva la Câmpina. Acolo a fost ea, n-a fost…” Da’ ea era plecată de mult. La mine, de o săptămână era. Și am bătut palma și am luat-o nevastă. Aveam 21 de ani, ea avea 17. Numa’ de însurat nu-mi ardea mie, dar ce să fac? Asta e. Am stat cu ea 3 ani, da, 3 ani. Ne-am despărțit. Și-a luat, adică, nici n-am știut. Am venit odată de la servici. Nu știu ce zi era. Ieșeam la 3 jumate, la 4 eram acasă. Am văzut eu cam liniște pe acasă. A, o fi plecată. Când am descuiat ușa, casa goală, decât un morman de cărți în prima cameră. Cărțile mi le-a lăsat, alea nu o interesa. Tot a luat! Tot! Ce să fac? Aoleu, nu-mi venea să cred! (…) Și am avut tupeul și m-am dus la ea. Aoleu, singur. Noroc că nu era socră-miu acasă, era decât soacră-mea și soru-sa ei. Asta „nu, că nu o iei nicăieri până nu vine Vasile acasă să discut și cu el. Păi nu, cum adică? Ce?” Păi, stai dom’le, uite, ea vrea să vină. „Nu contează”, nu știu ce. Până la urmă nu l-am mai așteptat pe Vasile. Am prins momentul când n-a fost atentă și am fugit, ca să zic așa (râde), cu ea, doar cu ce avea pe ea. Am făcut rată, ne-am luat altă mobilă. Prostia mea, ce. Să mă împac, auzi! Da, ce am mai stat cu ea? Vreo 3 luni, că pe urmă a plecat iară, a plecat de tot. Eram și crud, tânăr, prost, nu știam eu cu ce se mănâncă treburile astea. Dar, am trecut peste. Cu greu. A doua oară, norocul meu barem că nu a mai luat nimic, stii? Mi-a lăsat… că dacă lua și mobila aia…(…). Am avut 4 soții, am avut. Și acuma nu am niciuna, slavă Domnului, pentru că (râde) mi-aș dori să… Eu am fost familist. Eu toate nevestele le-am iubit și am avut gânduri serioase, pentru… să ne despartă doar moartea. Dar uite că n-a fost să fie. Și ultima, cu care am stat 20 de ani, am zis că, gata, ea e. Și, pentru că nici ea n-a fost. După 20 de ani s-a gândit să o taie. Treaba ei, nu mă interesează (o spune pe un ton supărat)” . 

Paul T. vede că s-a schimbat. A devenit milos. „Acuma am ajuns să fiu milos, începând de la, și mai ales de la copilași, copii. Nu suport când văd la știri, și când văd și în viața reală, cum își maltratează copiii, cum sunt tratați mulți copii. Și de animale! Bă, mi-e milă de la furnică, șarpe, porc, câine, orice. Eu care înainte am tăiat animale. De necesitate, porc, găini, oi. Am mai tăiat și eu, nu așa măcelărește, dar am tăiat. N-aș(mai)  putea” . 

Îi dezvăluie studentei crezul său de persoană la 66 de ani: „ Știi? Deci la mine paharul este jumătate plin. Nu e jumate gol, e jumate plin. E foarte interesant și foarte necesar, pentru tine ca om, să vezi partea plină, adică jumătatea plină. Jumătatea goală, nu e, nu e ok. Cât mai e jumate în pahar, e bine. Deci nu e gol. Deci așa e și cu viața. Toată treaba e un fel de… autoimpunere. Da, e bine să te și iubești, când și când. Nu în sensul de narcisism, nu, în niciun caz, dar nu poți să supraviețuiești dacă nu îți oferi un pic de dragoste ție însăți. N-ai cum Nici dușman nu poți să-ți fi, dar nici să fii indiferent față de persoana ta nu e bine. Nu e bine, pentru că aia e pasul până la pesimism, știi? Că a venit vorba de o oglindă, când mă uit dimineața în oglindă, că eu în oglindă mă uit când mă bărbieresc sau când mă spăl pe față, că altfel nu prea sunt eu îndrăgostit de oglindă că știu ce muian am, așa că nu. Dar, nu mi-e rușine să mă uit în oglindă. Eh, cu toate greșelile pe care le-am făcut și eu, nu, nu mi-e rușine.”. 

Îi place frumosul: „  Și iubesc, până oi muri, frumusețea feminină. Da, pentru mine e foarte important. Când văd femei frumoase, îmi pare bine că trăiesc. Da, îmi pare bine că am ales să îmbătrânesc, pentru că alții n-au avut șansa asta, și sunt foarte mulți care n-au avut șansa să îmbătrânească”. Nu se crede bătrân, refuză să fie considerat bătrân.  „Adică eu nu mă simt de 60 de ani. Am fost invitat să particip la niște cercuri din astea de pensionari, în diferite domenii. I-am refuzat în sensul că am găsit că am treabă. Dar știi de ce nu mă duc? Nu mă duc, că îi consideri boșorogi. Îi înțeleg… Eu nu sunt pregătit să fiu moș. Sunt, probabil, dar eu nu sunt pregătit să fiu, și refuz deocamdată să intru în gașcă cu ei.”.

Paul T. crede în Dumnezeu:  „Uite ce tablou știe să facă Dumnezeu! Natura. Că, acuma, eu cred în Dumnezeu. Nu toată lumea crede. Și îmi place să-i împac pe toți, zic, asta e opera lui Dumnezeu, iar pentru ceilalți, opera naturii”. 

Violența. Vasile M. trăiește în orașul Victoria, județul Brașov. A făcut școală de operator chimist și a ajuns în cele din urmă manager de restaurant.  El îi povestește Alessiei  Luchian despre experiența sa de la Casa de copii: „ No când ne o dus la casa de copii în dimineața aia muma o vorbit cu un vecin Nicu lu Cioacă așa îl chema, să vină cu căruța să ne urce în căruță să ne ducă vreo cincizeci de kilometri până la Cuța, că acolo era trenu, venea de la Timișoara, de la Arad, Sibiu pe acolo trecea și oprea în Orlat. Și venit ăla cu căruța și atuncea o aflat și tata, – o știut până atunci, ce să.. atât o plâns și…iertați-mă că…și n o mai avut ce să facă, era faptul împlinit actele făcute tot, o venit tata (….) muma și o zis „băi Dine gata, nu vedeți că tu ești beteag și ce vrei să..”,  că lui îi era frica că avea TBC osos să nu ne…„ce vrei sa faci cu copiii ăștia, vrei să-ți ieie să ajungă pe la CAP, lasă să se ducă acolo că-s îngrijiți și învață carte” o făcut bine, foarte bine că ne-o dat, nu mai conta, din contra, le mulțumesc, și ne am urcat în căruț și am pornit pe niște dealuri că, de supărare atâta am plâns de s-o umplut căruțu de lacrimi si s-o răsturnat căruțu cu noi din panta aia, acolo era să-l omoare pe tata atunci, noi n-am pățit nimic copiii,  că am sărit din căruț din..uite așa s-o dat căruțu și calu acolo și..și zice tata „Doamne mulțumescu-ți că ne-ai scăpat, asta-i supărarea noastră s-o umplut căruțu”. Deci aia a fost prima lovitură nu știu cum să spun, eram copil, acasă nu băgam în seamă. Am ajung la Cuța o venit trenu, erau locomotivele cu aburi, chiu, chiu chiu, uu m-am speriat și am fugit din gară, de acolo, când am văzut, n-am văzut tren până atunci în viața mea și vă dați seama și ăștialalți după mine mai mari „bă stai, bă stai că nu se întâmplă nimic”,  de-abia, de-abia, m-o oprit și m-am dus, zice „hai să vezi că nu se întâmplă nimic”, no ne-am urcat în tren, am ajuns acolo, acolo la casa de copii ne-o băgat, ne-o dus la infermerie pentru deratizare, pentru să ne facă, pentru să n-avem TBC și noi și ne-o ținut o lună de zile în infermerie acolo În infermerie era o asistentă săsoaică Despin o chema, avea o fată Carmen care nu prea era sănătoasă și nici asistenta nu era sănătoasă și mai era unu Ilie pe acolo, prin etaj, și ne bătea toată ziua, ne-o îmbrăcat în cămăși de noapte și ne-o închis acolo și ne-o zis să nu, n-aveai voie nici să vorbești cum stătea la ușa auzea, intra cu biciu și pac te plesnea sau cu asta vă dați seama ce, pe noi până atunci nu ne-o bătut nimeni, atunci am luat bătaie ca lumea. La un moment dat un frate mai mare, Dumnzeu să-l ierte c-o murit, a zis „Băi Vasile, tu încapi pe sub poartă, hai că te ajut și eu,ieși și du-te la unchiu”. Era iarnă, era frig era zăpadă, „du-te la unchiu si spune-i că ne omoară ăștia aici, păi de aia ne o adus, să ne omoare?” și m-am băgat cu chiu cu vai, în cămașă de noapte, fără chiloți pe noi fără..și desculți prin zăpadă până în centrul Orlatului, unchiu stătea în chirie într-o casă și avea uși duble și m-am dus și m-am băgat între ușile ălea, mi-am tras cămașa acolo și uite așa am stat vreo două ore până o venit o fată de-a lu unchiu de la școală, avea două verișoare Doina și Mărioara, doua fete, ne iubea extraordinar.Când m-o văzut acolo negru la față, înghețat de frig în cămașă de noapte, o început să plângă zice „să vezi ce-i fac lu ticu, de-aia v-o adus aicea” și s-o dus și o venit cu unchiu, unchiu „mă nepoate, mă nepoate ce va fac ăștia unchiule, să-ți fie rușine că ne-ai adus aici, n-ai venit o dată să vezi ce facem lasă-ne, ne-ai adus să ne omoare ăștia plecăm acasă cu toții „ba nu,nu” o venit o luat poliția o luat cutare și o venit și o văzut realitatea că eram dezbrăcat eram numa de la biciu lor pe spate și că eram toți bătuți și cum era acolo primar și așa le o spus la directoru să dispară ăștia de aici și înlocuiește-i să vină alții că omoară copii că dacă nu, îi bag in pușcărie. A doua zi n-o mai fost acolo, n-o mai știut nimeni unde o dispărut cine i-o dus și așa mai departe și i-o înlocuit cu alții, era un doctor la despensar în Orlat, era grec el și o luat ăla cu nevasta sa și ne-o îngrijit după ce o fost cu tot dar ne-o dus la dispensar, ne- o pansat rănile și ne-o.. îți dai seama că noi am zis că fugim, plecăm acasă, nu mai stăm. No de la infermerie o venit timpu de ne o dat la casa de copii, io aveam ( nu se înțelege)  ani jumate și pe mine m-o băgat într-o cameră dublă, cam cum e asta, cu niște paturi lungi, așa despărțite, ne-o îmbrăcat în cămăși de noapte și tu aici, tu aici, ne-o dat câte un castron și era o îngrijitoare care venea cu mâncarea și trebuia să ne pună la fiecare în castron să mâncăm, îi era lene ca să spele castroanele după noi și ne dădea din castronul ei la toți să mâncăm și era lângă mine unu care îi curgea mucii și nu puteam să mănânc, mă uitam la el și îmi era scârbă, nu puteam să mănânc si i-am spus, zic să îi stergeți mucii și dati-ne..mă si cârpea și când venea cineva, o mama la cineva dintre noi copii acolo,  toți eram cu mâinile printre gratii și ziceam mama,mama. Îmi aduc aminte uite așa făceam la pătuț (dă din mâini ) ce ai Mărginene..să scap de acolo că nu mai puteam și mă gândeam eu cât eram de mic când scap de aici direcția acasă, plec, fug, nu stau, și un an jumate ne-o ținut în condițiile ălea acolo, o dată când o venit inspecția ne-o îmbăiat, ne-o schimbat și prin curte se făcea că ne plimbă, să vadă inspecția că…era înșelătorii și atunci și când am văzut că ne scoate de acolo și ne duce la baie și ne îmbracă să ne ducem la scoală în clasa întâi dea, pfai când am văzut lumina soarelui deja parcă eram pierdut, nu stiam nici să calc, nici să mă orientez nici să…am fost o fire puternică și nu știu cum..de când am priceput am început să mă rog la Dumnezeu să ne salveze.(…). Era unu Bogdan în clasa aia, ăla ne bătea pe toți, ăla era dracu, nemilos, seara ținea lumina aprinsă că are chef să citească și nu stingea și noi trebuia să mergem la școală, cum cârâiai ceva te chema la el și te bătea. Eu n-am mai putut să mai support și le-am spus la colegii mei, uitați-vă la mine că ziceau băi ești nebun, dai  cu mâinile de atâtea ori, eram zulit prin șocuri și prin.. am puterea aia să-l bat și zic bă, eu până nu-l pun jos dintr un pumn eu nu mă las, uitați-vă dacă vreți să veniți cu mine să faceți și voi sport și așa, haideți. Au început să vină și ei și mi-am format o gașcă. Bă noi suntem aliați toți, să ne apărăm de ăștia din sat în primul rând, ăia când ne vedeau că ieșeam prin comună, pe unde prindeam ne băteam întruna. Azilanților, era paria, ne băteau întruna, trebuie să ne apărăm fraților că nu ne apără nimeni, merem la școală și ăștia ne bat într una. Și după vreun an de zile de.. făceam haltere și tot, o vinit timpu să-l bat pe Bogdan, am riscat am zis, ori mă bate, ori îl bat eu, dar eu când dau îl plesnesc să cadă jos, să scoată limba dacă nu, poate mă călărește.. ce știu eu. Și într-o seară le-am spus la ai mei acolo, în seara asta îl bat pe Bogdan. Băi Mărginene… eu nu mai pot să ne bată pe toți, și bătea fete că erau și fete la casa de copii, eu nu puteam suporta când vedeam fete prin curte și el le prindea de păr, le plesnea și dădea, bă Bogdane nu mai da bă în fete că sunt surorile noastre mă, și mă bătea și pe mine că de ce nu-l lăsam să bată fete și am apucat o ură față de el de zic, ori în seara asta ori mor eu, ori moare el. Nu mai puteam suporta. Și nu stingea lumina, le-am zis la ăștia ai mei, bă, dacă sare cineva pentru Bogdan, îl bubui ca lumea și sare gard din gașca lui că avea vreo dulăi din ăia, săriți și voi, dacă nu sare nimeni, chiar dacă mă bate Bogdan, nu săriți! Fiți atenți, să fiți pe felie, gata, nu stingea lumina, eu m-am dus și am stins lumina. Cine mă, care a stins mă lumina,  f…ti gura mă-tii. Eu, Vasile Mărginean, vino aicia f..ti gura mă.tii să-ți f.. că am auzit că faci sport să mă bați, hai că îți arăt eu mă, vino mă încoace, spuse Bogdan. Am aprins lumina, m-am dus la el și am zis dă-te jos din pat că nu vreau să te bat din pat, dă-te jos din pat, am zis eu, că ne batem omenește dacă vrei, ca o vint timpu Bogdane, s-o terminat cu puterea ta. Mă când s-o dat jos din pat, i-am tras una sub barbă am crezut că era să moară, că i-am luat aerul când l-am plesnit cu forța aia și cu ura aia în mine, știi cum o căzut jos? Bă a scos limba, am zis gata, dă-i cu apă pe el, dă-i că l-o omorat pe Bogdan, așa cu ură am dat atunci, și-o revenit după ce o turnat apa pe el, o dat mâna cu mine și o zis, ce ai avut în mână? N-am avut nimic mă, pumnu meu care am dat în sac de nisip,  în scocuri să te bat Bogdane, bă zice, m-ai plesnit ca cu o rangă, ai un pumnal ceva că lovituri de astea n-am luat în viața mea Mărginene,  îți promit că de-aici încolo eu nu mă mai bat, nu mai bat copiii, faptul ca m-ai bătut, tu ești cel mai tare din cămin la ora actuală, recunosc, mă recunosc învins și gata de atunci n-o mai dat într un copil, stingeam luminile, nu mai cârâia nimic, zic bă Bogdane, când calci încă o dată, ți-am dat cum o fost nimic,  mă urc cu picioarele pe tine și-ți iau țiuitul, nu te mai putem suporta, gata de-atunci n-am mai avut treabă cu el.”. Vasile își amintește de ultimele clipe de viață ale tatălui și la sfatul pe care l-a primit atunci: „Omul care își pierde omenia în viață, ăla-i animal, nu-i om. Să nu vă pierdeți omenia în viața voastră, indiferent prin ce treceți, vă luptați, să fiți drepti, să nu mințiți, să respectați, să iubiți pe toată lumea, că atunci vă ajută Dumnezeu și aveți putere în voi”. 

Urma, dragostea, amenințarea morții, șocurile, curajul, supraviețuirea, copilăria, spaima, drama, însurătoarea, violența. 

Prin aceste interviuri  se întâmplă ceva miraculos, întâlnirea dintre două suflete. Proiectul didactic ajunge să fie o incursiune în problematica Relației, o relație cumva simetrică, unul mărturisește și celălalt dedică timp  și energie pentru a asculta, unul poartă cu el experiențe excepționale, celălalt vine cu mirarea, cu uluirea.  

Fiecare interviu din cele treizeci și opt de exponate se dovedește  a fi și un exercițiu de pedagogie. Fiecare intervievat a dorit să dăruiască tinerei  sau tânărului  din fața sa o fărâmă din lumea sa, să fie o amintire și o bucurie. Prin ea afli și despre o parte din istoria națională care nu apare în manualul de specialitate. În ansamblul ei expoziția reprezintă o mărturie a eroismului cotidian, a multiplelor posibilități de a trăi și a devenirilor în viață.