Notă. Profesorul Septimiu Chelcea a avut bunăvoința de a-mi acorda acest interviu online pentru volumul în pregătire. Lucrarea reunește amintirile absolvenților din Promoția 1975.
Sorin Mitulescu: Domnule profesor ați predat cursul de „Metode și tehnici de cercetare sociologică” la seria noastră. Cu toată stima, aș vrea să vă adresez câteva întrebări legate de situația sociologilor absolvenți ai Secției de Sociologie în anii ’70. Dumneavoastră, personal, cum și când ați ajuns în Catedra de sociologie?
Septimiu Chelcea: Din respect pentru dumeavoastră, ca unul dintre cei mai buni studenți ai promoției 1975, și pentru colegii dumneavoastră, vă voi răspunde la această întrebare, deși mi se pare puțin cam tendențioasă, știind că după evenimentele din Decembrie 1989 a exista o inițiativă a absolvenților Secției de sociologie de a se desprinde din Asociația Română de Sociologie, înființând o Asociație a Absolvenților de Sociologie. Dar să nu pierdem vremea.
În 1967, am absolvit primul pe țară Secția de psihologie a Facultății de Filozofie (Universitatea din București). La acea vreme, repartiția în producție a absolvenților se făcea centralizat pentru cele trei universități din București, Cluj și Iași în care existau secții de psihologie. Deși profesorul Paul Popescu-Neveanu, conducătorul lucrării mele de diplomă (lucrarea de licență) mă lăsase să înțeleg că voi fi reținut la Catedra de Psihologie, nu s-a întâmplat așa. Am aflat mai târziu că o profesoară cu înaltă poziție în PCR, al cărei nume nu merită să-l amintesc, s-a opus. Am ales la repartiție Institutul de Psihologie al Academiei RSR. Am fost încadrat cercetător științific stagiar în Secția de psihologie socială, condusă de Traian Herseni, strălucit discipol și colaborator al profesorului Dimitrie Gusti. După un an de stagiatură, am fost promovat cercetător științific. Sub îndrumarea profesorului Traian Herseni am participat la cercetarea de teren în comuna Boldești, Județul Prahova, unde funcționa o schelă petroliferă. Tema cercetări: procesul de industrializare și urbanizare, cercetare care s-a finalizat cu publicarea lucrării Industrializare și urbanizare. Cercetări de psihosociologie concretă la Boldești, sub coordonarea lui Traian Herseni, apărută în 1968 la Editura Academiei RSR.
Profesorul Paul Popescu-Neveanu, cu care păstrasem legătura și pe care îl vizitam aproape săptămânal acasă sâmbăta dimineața, m-a întrebat dacă aș vrea să vin asistent la Catedra de sociologie. Am acceptat bucuros. Profesorul Paul Popescu-Neveanu l-a înformat pe șeful Catedrei de Sociologie, profesorul Ioan Drăgan, în legătură cu dorința mea și acesta, după ce a analizat cererea de angajare și memoriul meu de activitate, a aprobat încadrarea în catedră. Mi-am realizat un vis, pentru care îi port respect profesorului Ioan Drăgan și o pioasă amintire profesorului Paul Popescu-Neveanu.
Adaug la cele spuse până aici că la venirea în Catedra de Sociologie aveam câteva antecedente care, cred eu, explică măcar parțial dorința de a deveni asistent universitar în această catedră. Ca student în ultimul an la psihologie, am audiat prelegerile profesorului Henri H. Stahl pe care le ținea studenților de la sociologie. Pentru elaborarea lucrării de diplomă am făcut interviuri pe bază de chestionar și observație participativă la Exploatarea minieră de lignit din comuna Berevoești, Județul Argeș, în cadrul cercetării complexe coordonată de conf. univ. dr. Vasile V. Caramelea, șeful Secției de antropologie culturală de la Centrul de Antropologie al Academiei RSR. Când am venit la Catedra de sociologie în toamna anului 1968, aveam publicate deja două articole: „Contribuţii la studiul personalităţii în concepţia unei antropologii integrale”, apărut în Studii şi Cercetări de Antropologie, și „Aspecte psihosociale privind schimbarea mediului de muncă” în Revista de Psihologie, ambele apărute în anul 1968.
Mă opresc aici cu explicațiile. După cum vedeți, nu am apărut în sociologie, așa, ca iepurele din jobenul scamatorului. Pentru mai multe amănunte, cine dorește poate să citească Așa a fost? Așa îmi aduc aminte, cartea mea de amintiri apărută în 2017 la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”.
S. M. Ați amintit de repartiția absolvenților Facultății de Filozofie în 1967. Dar cum se făcea repartiția absolvenților în anii 1970?
S. C. Din câte îmi amintesc, repartiția în producție a absolvenților se făcea în ordinea mediilor anuale, plus nota de la examenul de absolvire. Au existat poate și rezervări „în plic” pentru unii studenți. Eu știu un singur caz. Problema nu este cum erau repartițiile, ci cum se obțineau notele la examenele anuale și la examenul de diplomă. Exista uneori subiectivitate accentuată și chiar presiune politică. Să fim drepți. Încă nu s-a inventat un șubler pentru măsurarea întinderii cunoștințelor studenților, dar „lanțul slăbiciunilor” – vorba lui Nenea Iancu – era prea gros. La susținerea lucrărilor de diplomă nu conta atât calitatea, cât mai mult autoritatea (poziția) conducătorului lucrării. Prima lucrare de diplomă pe care am îndrumat-o, deși foarte bună, a fost depunctată. Eu am propus comisiei nota 9 și comisia a decis în final nota 8. Eram doar asistent. Nu am să uit: un membru din comisia de examinare mi-a cerut să mă ridic în picioare, să stau drepți alături de studenta M. B. când s-a pronunțat președintele comisiei. Nu am protestat. M-am supus pretenției pentru a nu-i scădea studentei M. B. și mai mult nota. Și dumneavoastră, domnule profesor Sorin Mitulescu, m-ați întrebat dacă vreau să fiu conducătorul lucrării dvs. de diplomă. V-am refuzat. V-am sfătuit să îl rugați pe profesorul Henri H. Stahl să vă fie îndrumător. Îmi aduc aminte că m-am scuzat: Când vă veți prezenta la locul de muncă, veți fi poate întrebat cine v-a fost îndrumătorul lucrării de diplomă. Dacă veți spune Septimiu Chelcea, cu siguranță se va repeta întrebarea „Cine?”.
O altă întâmplare: înaintea examenului la „Metode și tehnici de cercetare sociologică”, nu-mi amintesc dacă la seria dvs. sau la altă serie, secretarul de partid pe facultate, membru al Catedrei de sociologie, m-a luat de-o parte și mi-a spus: „Am primit telefon de la Centrul Universitar de Partid să avem grijă de studenta X. Vezi ce notă îi dai”! Eram sigur că este în realitate „pila” lui și pentru că nu-i sufeream aroganța i-am replicat: Spune-i celui de la Centrul Universitar de Partid să mă sune pe mine. Și eu am nevoie să fiu binevăzut”. Să ne oprim. Ce rost are să dezgropăm morții?! Colegul de catedră tare și mare în facultate nu mai este printre noi: odihnească-se în pace.
S. M. Despre ce probleme ale foștilor absolvenți de sociologie, privind practicarea meseriei, ați aflat în acei ani?
S. C. Am știut că unii absolvenți nici nu au fost încadrați în instituțiile la care au primit repartiție guvernamentală. Am sperat că lucrurile se vor schimba. L-am rugat de mai multe ori pe profesorul Ioan Drăgan să intervină; împreună cu profesorul Miron Constantinescu încercau și chiar reușeau să rezolve aceste cazuri. I-am întrebat pe absolvenții care mai veneau pe la facultate cum se descurcă la locul de muncă. „Fac de toate, numai cercetare sociologică nu”. Absolvenții repartizați în învățământul superior sau în instituțiile Academiei RSR – puțini la număr – s-au integrat rapid, au valorificat cunoștințele din facultate. Ceilalți, cei mai mulți, s-au descurcat cum au putut (la Serviciul forței de muncă din județe, la Serviciul de personal din întreprinderi, la inspectoratele școlare județene etc.). Profesorul Miron Constantinescu era de părere că numărul studenților la sociologie trebuia să fie mai mare decât oferta locurilor de muncă destinate strict sociologilor. De altfel, și în țările cu veche tradiție de învățământ sociologic lucrurile nu se prezentau mult diferit: doar circa 20% dintre diplomații în sociologie ajungeau să facă cercetare sociologică
S. M. Ce vă aduceți aminte despre poziția lui Miron Constantinescu privind prezentul și mai ales viitorul statutului sociologului în societatea socialistă?
S. C. Profesorul Miron Constantinescu, și nu numai el, credea sincer că rolul sociologului este acela de a furniza informații factorului de decizie la nivel local și național. Nu am nicio idee în legătură cu ceea ce credea despre statutul sociologului în socialism.
Profesorul Miron Constantinescu a patronat sociologia din România aproape un deceniu (1966-1974). Prin poziția sa politică, fiind membru al CC al PCR, ministru al Învățământului, a contribuit efectiv la recunoașterea profesiei de sociolog. A reprezentat sociologia din România la congresele Asociației Internaționale de Sociologie (ISA); a condus delegația sociologilor români la Congresul de la Varna (1970), unde a fost ales vicepreședinte al ISA. În această calitate a contribuit la organizarea Congresului internațional de sociologie de la Toronto. La acest congres profesorul Miron Constantinescu nu a participat. S-a stins din viață la 18 iunie 1974.
Personal, consider că s-a supraestimat rolul profesorului Miron Constantinescu în instituționalizarea învățământului sociologic din România. Înaintea noastră, în Polonia, Ungaria, R. D. Germană se reinstituise sociologia. În URSS, se făceau cercetări sociologice. Cred că profesorul Miron Constantinescu a prins pulsul pe linie de partid. Tot atât de adevărat este că a fost un sprijin solid în existența Catedrei de sociologie. Când unele cadre didactice din Facultatea de Filozofie susțineau că adevărata sociologie este socialismul științific sau materialismul dialectic, noi ne apăram cu notele de curs tipărite ale profesorului Miron Constantinescu, în care era scris negru pe alb că sociologia are identitate de necontestat ca știință socială, a ansamblului raporturilor sociale, a structurilor și proceselor sociale, a acțiunilor și luptelor sociale. Noi, cei din Catedra de Sociologie, ne permiteam să semnalăm, pe baza cercetărilor din practica studențească, problemele pe care le ridicau comunitățile rurale și colectivele de muncitori. Era, se poate spune, o critică obiectivă a realității sociale. Ne prevalam de funcția critică a sociologiei, așa cum scria profesorul Miron Constantinescu în Introducere în sociologie. Note de curs (1973, pp. 14-15): „Sociologia trebuie să examineze critic fenomenele sociale, să prezinte rezultatele acestei analize și sinteze critice. Fără critică socială, întreaga sociologie este diminuată în rostul și funcționalitatea sa. […] Sociologia nu trebuie să fie o știință apologetică, rolul sociologiei este să analizeze critic realitatea socială”.
S. M. Vă mulțumesc, domnule profesor, pentru bunăvoința de a-mi acorda acest interviu și vă urez multă sănătate.
