Pentru a-și păstra stima de sine, unii oameni recurg la strategii autodistructive. Una dintre aceste strategii iraționale este autohandicaparea. Steven Berglas, profesor la University of California (Los Angeles), și Edward E. Jones, profesor de psihologie socială la Princeton University (New Jersey), au fost cei dintâi care au propus o definiție a autohandicapării: „Orice acțiune sau alegere de setare de performanță care sporește oportunitatea de a externaliza (sau de a scuza) eșecul și de a internaliza (a accepta în mod rezonabil creditul pentru) succesul” (Berglas, Jones, 1978, p. 406). Prin găsirea sau crearea de impedimente împotriva succesului, „persoana își protejează sentimentul de autocompetență. Dacă apare un insucces, persoana îl atribuie impedimentului. […]. Dacă persoana se descurcă bine, în ciuda impedimentelor, înseamnă că își demonstrează supracompetența” (Jones, Berglas, 1978, p. 201, apud Huțuleac, 2014, p. 307).
Pentru verificarea acestui fenomen psihosocial, Edward E. Jones și Steven Berglas au realizat un experiment, la care au participat 111 studenți (68 studente și 43 studenți). Participanților li s-a spus că scopul experimentului este aflarea efectului unor medicamente asupra performanței intelectuale și că vor avea de rezolvat mai multe teste psihologice. În prima fază a experimentului, toți studenții au rezolvat un test de asocieri analogice. Cercetătorii le-au comunicat tuturor studenților că s-au descurcat destul de bine. În cea de-a doua fază, studenții participanți la experiment au fost împărțiți aleatoriu în două grupe. Studenții dintr-un grup (G1) au primit sarcini intelectuale simple, spre deosebire de studenții din celălalt grup (G2), care au trebuit să răspundă unor întrebări dificile. Astfel, s-a presupus că studenții din G1 vor fi încrezători în capacitatea lor de a rezolva testul care va urma, iar cei din G2 se vor îndoi că îl vor putea rezolva.
Studenților li s-a recomandat să ia un medicament, la alegere: Actavil, despre care cercetătătorii au spus că este un stimulent intelectual, și Pandocrin, despre care au pretins că diminuează performanța intelectuală. În realitate, „medicamentele” nu aveau niciun efect farmaceutic. Când cercetătorii erau de față și puteau să vadă ce medicament a fost preferat, studenții din G1, fără nicio excepție, au luat Actavil, iar cei mai mulți studenți din G2 au luat Pandocrin (excepție făcând studentele). Când cercetătorii nu erau prezenți, studenții din G2 și-au schimbat opțiunea: puțini dintre ei au luat Pandocrin.
Experimentul realizat de Edward E. Jones și Steven Berglas a condus la teoretizări interesante în legătură cu autohandicaparea și cu situațiile în care se produce.
Autohandicaparea: cercetări empirice și teoretizări
Strategia de sabotare a propriului succes este legată de stima de sine, dar nu nediferențiat: persoanele cu stimă de sine scăzută recurg la autohandicapare pentru a scuza eșecul anticipat, în timp ce persoanele cu stimă de sine ridicată folosesc această strategie cu scopul de a amplifica succesul scontat (Tice, 1991, p. 711). Spre exemplu, un student cu stimă de sine scăzută, nesigur că va promova un examen dificil, în loc să revadă materia, își pierde timpul în preziua examenului discutând vrute și nevrute cu colegii. Dacă pică examenul, are o scuză: nu a avut timp să recapituleze. În acest fel încearcă să-și protejeze stima de sine. Și colegul lui, care stăpânește bine subiectele de examen și are un nivel ridicat al stimei de sine, procedează la fel, însă nu pentru a scuza eșecul, ci pentru a arăta că și în condiția neaprofundării materiei reușește cu brio.
Lipsa timpului pentru efectuarea cu succes a unei activități este doar una din barierele în calea succesului, pe care le ridică cei ce recurg la autohandicapare. Consumul de alcool și droguri, diminuarea efortului, amânarea, expunerea la stimuli care distrag atenția în timp ce încearcă să rezolve sarcina, chiar exercițiul îndelungat înainte de a începe să rezolve sarcina, stabilirea unor obiective imposibil de atins sunt alte obstacole documentate de către cercetători (Schwinger, Stiensmeier-Pelster, 2011, p. 702; Wusik, Axsom, 2016, p. 95). S-a demonstrat experimental că amânarea (întârzierea începerii și/sau încheierii unei sarcini) este o modalitate de autohandicapare comportamentală atât pentru bărbați, cât și pentru femei, dar numai atunci când sarcinile sunt evaluative, iminente și importante (Ferrari, Tice, 2000, p. 80).
Un tertip la care recurg mai ales elevii și studenții care nu au încredere în ei înșiși îl reprezintă inversarea priorităților (Kearns et al., 2008, p. 21). Când au de scris o lucrare (un referat, prezentarea unui autor sau a unei cărți etc.), ei încep alte activități, își organizează biblioteca, selectează sursele bibliografice și lasă pentru ultimul moment scrierea lucrării. Se vor lăuda că au scris-o într-un timp record, dacă lucrarea va fi bine apreciată, și vor da vina pe lipsa timpului în cazul în care lucrarea va primi un calificativ care să-i facă de rușine.
Din cercetările psihosociologice recente a reieșit că există o diferențiere între bărbați și femei în ceea ce privește natura barierelor pe care le invocă (autohanicaparea declarativă, pretinsă) sau pe care le activează în mod real (autohandicaparea comportamentală): bărbații recurg la consumul de alcool și droguri, evitarea antrenamentului, oferirea de avantaje adversarului (în cazul concursurilor), iar femeile apelează la starea de indispoziție, tulburări ale somnului, stres, surmenaj sau la diferite boli (răceală, gripă etc.). Deosebirea dintre autohandicaparea comportamentală (behavioral self-handicaps) și autohandicaparea declarativă, autoraportată (self-reported handicaps) a fost analizată în profunzime de către Mark R. Leary și James A. Shepperd (1986).
Unele cercetări au evidențiat că bărbații, comparativ cu femeile, folosesc mai frecvent autohandicaparea comportamentală, care este mai convingătoare, dar și mai riscantă în ceea ce privește succesul, decât autohandicaparea declarativă, autoraportată. Alte cercetări au relevat că femeile recurg la autohandicaparea declarativă, autoraportată mai mult decât bărbații.
S-au căutat explicații ale acestei diferențe de gen în folosirea autohandicapării. Au fost formulate mai mute ipoteze, pe care Sean M. McCrea, Edward R. Hirt și Bridgett J. Milner (2007, p. 292) le menționează: 1) Femeile sunt mai puțin stresate decât bărbații de eșecul în realizarea sarcinilor; 2) Bărbații tind să raporteze o stimă de sine mai ridicată decât femeile; 3) Pentru femei, performanța academică are mai puțină importanță decât pentru bărbați. Dar niciuna dintre aceste ipoteze nu a întrunit consensul, dat fiind că cele mai multe cercetări empirice au arătat că bărbații și femeile se folosesc în egală măsură de ambele forme de autohandicapare (Ferrari, Tice, 2000, p. 80).
În ceea ce privește frecvența cu care recurg bărbați la autohandicapare, comparativ cu femeile, rezultatele cercetărilor sunt neconcludente. În unele cercetări s-a urmărit autohandicaparea globală, în altele, diferențiat, cele două tipuri. S-au obținut rezultate contradictorii și pentru că cercetările au vizat domenii diferite (învățământ, sănătate, sport etc.). În domeniul competițiilor sportive, Edward R. Hirt, profesor de psihologie la Indiana University (Bloomington, SUA) și colaboratorii săi au constatat că două tipuri de autohandicapare au efecte diferite. Dacă un sportiv se folosește de autohandicaparea declarativă (de exemplu, pretinde că este obosit), acest lucru nu reduce de fapt șansa lui de succes. Dimpotrivă, doar un sportiv care își reduce efortul la antrenamente (autohandicapare comportamentală) își reduce și probabilitatea succesului (Hirt et al., 1991, p. 981).
În consens, cercetătorii apreciază că autohandicaparea depinde de o serie de caracteristici de personalitate: stima de sine redusă, nivelul de inteligență mai scăzut, gradul de anxiozitate ridicat, locul controlului plasat în exterior, instabilitatea emoțională. Sensibilitatea la opiniile altora reprezintă un factor care contribuie la adoptarea autohandicapării. Persoanele care se tem excesiv de „gura lumii” au tendința de a se prezenta în public în mod triumfător și din această cauză au tendința de a utiliza autohandicaparea. De asemenea, perfecționismul corelează pozitiv cu autohandicaparea și cu scăderea performanței. Adina K. Huțuleac, profesoară în Departamentul de Psihologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a evidențiat printr-o cercetare având ca subiecți studenți din România corelația dintre cele trei variabile, în conformitate cu rezultatele cercetărilor pe plan internațional anterioare (Huțuleac, 2014, p. 434).
Așa cum au teoretizat Thomas A. Kolditz și Robert M. Arkin (1982), autohandicaparea este și o strategie de management a impresiei: indivizii recurg la autohandicapare mai degrabă în situațiile publice decât în cele private. „De cele mai multe ori, autohandicaparea se joacă în arena socială. Cei ce recurg la autohandicapare încearcă să ghideze percepțiile altora spre abilitățile și talentul lor” (Rhodewalt, Tragakis, 2001, p. 4). Abordarea autohandicapării ca strategie managerială a impresiei a deschis un câmp de investigație fertil referitor la modul în care sunt priviți cei care „își bat cuie în talpă” – cum se spune din vechime –, comparativ cu cei care nu apelează la autohandicapare. Mai multe cercetări au condus la concluzia că persoanele care recurg la autohandicapare sunt percepute ca fiind mai puțin competente decât cele care nu procedează astfel, indiferent dacă au avut sau nu succes în îndeplinirea sarcinii. În cazul autohandicapării comportamentale (de exemplu, consumul excesiv de alcool pentru a scuza un eventual eșec), observatorii pot considera acest comportament „ca indicând o caracteristică de persoanalitate stabilă, care probabil va afecta performanțele viitoare și, prin urmare, relevând o competență dispozițională scăzută” (Levesque et al., 2001, p. 224)
Costul autohandicapării
Autohandicaparea are efecte pozitive: protejarea stimei de sine și reducerea anxietății, dar efectele negative ale subminării propriului succes precumpănesc. Mai multe cercetări în școli și universități au arătat că autohandicaparea are efecte negative asupra performanței imediate și pe termen lung (Andrew J. Martin et al., 2003; Malte Schwinger et al., 2021; Miron Zuckerman et al., 1998). De asemenea, s-a constatat că elevii care au avut rezultate școlare slabe sunt mai predispuși să se angajeze în autohandicapare, ceea ce mărește probabilitatea eșecului. „Acest ciclu: eșec – autohandicapare – eșec are ca rezultat diminuarea efortului în școală, ducând la abandonul activității de învățare” (Kumari, 2015, p. 52).
Și în ceea ce privește autohandicaparea ca strategie a managementului impresiei, aceasta nu aduce beneficii. S-a constatat că observatorii evaluează negativ aceeași performanță dacă este realizată de o persoană care a adoptat autohandicaparea, decât dacă rezultă ca urmare a eforturilor unei persoane care nu apelează la o astfel de strategie. Dintr-o cercetare psihosociologică de teren Edward R. Hirt și colaboratorii săi (2003) au aflat că persoanele de gen masculin care apelează la strategii autodistructive nu sunt bine apreciate de către femei. Sean M. McCrea, Edward R. Hirt și Bridgett J. Milner au explicat reținerea femeilor față de autohandicaparea comportamentală prin aceea că femeile acordă mai multă valoare efortului în realizarea sarcinilor decât bărbații (McCrea et al., 2008, p. 292).
Merită să trișezi (să îți consumi timpul în discuții cu colegii, să consumi excesiv alcool, să neglijezi antrenamentul, să pretinzi că nu te simți bine, că ai fost bolnav etc.) sacrificând astfel succesul? Răspunsul vine de la sine: Nu!
Având în vedere costul ridicat al autohandicapării, este datoria profesorilor și părinților să ofere suport social elevilor și studenților pentru a depăși eventualele dificultăți într-un moment sau altul al parcursului școlar, spre a nu recurge la strategia autodistructivă, la autohandicapare. Un examen pierdut nu este un capăt de țară și nici dovada irefutabilă a lipsei capacității intelectuale. Adulții ar trebui să conștientizeze că performanța înaltă se atinge prin responsabilitate, prin efort și perseverență, nu prin strategii de autohandicapare.
Bibliografie
Berglas, Steven, Jones, Edward E. (1978). „Drug choice as a self-handicapping strategy in response to non contingent success”, Journal of Personality and Social Psychology, 36, 4, 405-417.
Ferrari, Joseph R., Tice Dianne M. (2000). „Procrastination as a self-handicap for men and women. A task-avoidance strategy in a laboratory setting”, Journal of Research in Personality, 34, 1, pp. 73-83.
Hirt, Edward R., Deppe, Roberta K., Gordon, Lesley J. (1991). „Self-reported versus behavioral self-handicapping. Empirical evidence for a theoretical distinction”, Journal of Personality and Social Psychology, 61, 6, pp. 981-991.
Huțuleac, Adina K. (2014). „Autohandicaparea”, în I. Dafinoiu, Ș. Boncu (coord.) (2014). Psihologia socială clinică pp. 304-313). Iași, Editura Polirom.
Huțuleac, Adina K. (2014). „Perfectionism and self-handicapping in adult education”, Procedia – Social and Behavioral Sciences, 142, pp. 434-438.
Jones, Edward E., Berglas, Steven (1978). „Control of attributions about the self through self-handicapping strategies. The appeal of alcohol and the role of underachievement”, Personality and Social Psychology Bulletin, 4, pp. 200-206.
Jones, Edward E., Rhodewalt, Frederick (1982). The Self-handicapping Scale. Salt Lake City, UT, Department of Psychology, University of Utah.
Kaur, Mandeep, Raji, Navdeep S. (2022). „The Self-Handicapping Scale. Development and validation in indian context”, Journal of Positive School Psychology, 6, 9, pp. 234-243.
Kolditz, Thomas A., Arkin, Robert M. (1982). „An impression management interpretation of the self-handicapping strategy”, Journal of Personality and Social Psychology, 43, 3, pp. 492-502.
Kumari, Asha B. (2015). „Academic self-handicapping in adolescents. Predictors and implication”, International Journal of Education and Psychological Research, 4, 4, pp. 51-54.
Leary, Mark R., Shepperd, James A. (1986). „Behavioral self-handicaps versus self-reported handicaps. A conceptual note”, Journal of Personality and Social Psychology, 51, 6, pp. 1265-1268.
Levesque, Maurice J., Lowe, Charles A., Mendenhall, Catherine (2001). „Self-handicapping as a method of self-presentation. An analysis of costs and benefits”, Current Research in Social Psychology, 6, 15, pp. 221-236.
McCrea, Sean M., Hirt, Edward R. Milner Bridgett J. (2008). „She works hard for the money. Valuing effort underlies gender differences in behavioral self-handicapping”, Journal of Experimental Social Psychology, 44, 2, pp. 292-311.
Rhodewalt, Frederick, Tragakis, Michael (2021). „Self-handicapping and the social self. The Cost and rewards of interpersonal self-construction”, Draft of paper prepared for 4th Annual Sydney Symposium of Social Psychology, pp. 1-33.
Schwinger, Malte, Stiensmeier-Pelster, Joachim (2011). „Prevention of self-handicapping. The protective function of mastery goals”, Learning and Individual Differences, 21, 6, pp. 699-709.
Tice, Dianne M. (1991). „Esteem protection or enhancement? Self-handicapping motives and attributions differ by trait self-esteem”, Journal of Personality and Social Psychology, 60, pp. 711-725.
Wusik, Michael F., Axsom, Danny (2016). „Socially positive behaviors as self-handicapping”, Journal of Social and Clinical Psychology, 35, 6, pp. 494-509.
Zuckerman, Miron, Kieffer, Suzanne C., Knee, Raymond C. (1998). „Consequences of self-handicapping. Effects on coping, academic performance, and adjustment”, Journal of Personality and Social Psychology, 74, 6, pp. 1619-1628.
