După cum este cunoscut, banca centrală a Japoniei a „brevetat” în 1999 o nouă politică monetară în scopul relansării creşterii economice şi a contracarării insolvenţei acute determinate de supraîndatorarea guvernului, a băncilor, a companiilor nefinanciare şi a populaţiei. Această politică, denumită ulterior Quantitative Easing (QE), implică trei instrumente acţionale: rate aproape nule sau nule ale dobânzilor de referinţă; creditarea masivă a băncilor şi a sistemului de intermediere financiară, respectiv răscumpărarea sistematică a obligaţiunilor guvernamentale scadente şi a activelor neperformante ale companiilor financiare şi nefinanciare strategice. (1)
Apoi, „inovaţia” japoneză în materie de politici monetare a fost utilizată, după declanşarea colapsului economic global de acum un deceniu, şi de băncile centrale din SUA, Zona Euro, UK, Canada, Elveţia, Danemarca şi Suedia. Mai mult, politicile de tip QE au devenit cu acest prilej şi mai espansive (QEE), iar unele bănci centrale au accentuat această expansivitate practicând dobânzi de referinţă negative (NIRP). În sfârşit, în contextul actualului Great Lookdown, politicile monetare neconvenţionale au devenit hiper-expansive, deoarece băncile centrale menţionate au început să finanţeze în mod direct deficitele guvernamentale şi să tranzacţioneze masiv pe pieţele secundare de capital pentru a contracara volatilitatea acestora. (1), (2).
Din această perspectivă, este evident că noile politici monetare sunt „eretice” în raport cu paradigmele capitalismului clasic. Însă, evaluarea validităţii acestor politici în funcţie de acest criteriu reprezintă, în mod evident, o mare pierdere de timp. Pentru că, aşa cum spunea Deng Xiaoping, „nu contează dacă o pisică este albă sau neagră, cred că o pisică care prinde şoareci, este o pisică bună”. (3). Cu alte cuvinte, evaluarea validităţii acestor politici împlică în mod necesar estimarea eficacităţii şi a eficienţei acestora în funcţie de criterii empirice şi nu ideologice. Studiul de caz prezentat în continuare, în care sunt puse „faţă în faţă” ratele reale de creştere economică şi nivelurile datoriilor guvernamentale, vizează un asemenea scop.

Surse: (4), (5), (6), (7), (8). PIB – produsul intern brut; di– dolari internaţionali (dolarul internaţional este un etalon monetar cu aceeaşi putere de cumpărare în toate ţările lumii); RRC – rate reale de creştere economică; DG – datorii guvernamentale; UK – Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.
Dacă analizăm sine ira et studio datele din matricea anterioară, vom constata că outpurile macroeconomice (ratele de creştere economică) din perioada 2001 – 2019 ale economiilor din Japonia, Zona Euro, UK şi SUA au fost cu mult mai mici în comparaţie cu cele ale economiei globale, ca să nu mai vorbim de cazul Chinei. Pe de altă parte, costurile (datoriile guvernamentale) aferente acestor outputuri modeste au devenit semnificativ mai mari la sfârşitul perioadei menţionate decât cota de avarie reglementată de Comisia Europeană (60% din PIB) în cazul UK şi al Zonei Euro, şi de-a dreptul nesustenabile în cazul Japoniei şi al SUA.
Datorită acestui fapt, The Great Lockdown, care reprezintă de fapt un teribil test global de anduranţă macroeconomică, a determinat avariereri fără precedent în economiilor din Zona Euro, UK, SUA şi Japonia. Spre deosebire, economia Chinei pare să fie, cel puţin până în acest moment, cu mult mai fiabilă în confruntarea cu acest flagel. Datele din următorul tabel reflectă cât de mare este decalajul de fiabilitate macroeconomică existent la acest moment între China, pe de o parte, şi Japonia, UK, Zona Euro şi SUA, pe de altă parte.

Sursa: (6).
Dar cum ar putea fi explicată ineficacitatea flagrantă a politicilor monetare hiper-expansive practicate de băncile centrale din SUA, Zona Euro, Japonia şi UK? În opinia mea, această dramatică disfuncţie este determinată de faptul că „perfuziile” monetare în valoare de zeci de mii de miliarde de dolari, pe care le implică operaţionalizarea acestor politici, nu vizează în mod prioritar contracararea deprecierii eficienţei macroeconomice a muncii şi a capitalului, principala cauză a crizelor devastatoare din ultimul deceniu, ci „doparea” creşterii economice, prin finanţarea de către guverne şi băncile centrale a insolvenţei din corporaţiile financiare şi nefinanciare de tip „too big to fail”. Sau, dacă îl parafrazăm pe Deng Xiaoping, am putea spune că politicile monetare neconvenţionale pot fi comparate cu nişte pisici care nu prind şoareci şi sunt teribil de costisitoare.
Se mai poate face oare ceva pentru a contracara, cât de cât, această teribilă spirală vicioasă? Evident, întotdeauna se mai poate face ceva, chiar şi în asemenea situaţii dramatice. Dar aceasta implică, înainte de orice, o revenire cu picioarele pe pământ a tuturor acelora care cred că banii reprezintă o soluţie pentru orice fel de problemă….
Surse:
- https://www.bis.org/cgfs63.pdf;
- https://www.marketwatch.com/story/the-fed-is-going-to-buy-etfs-what-does-if-mean-2020-03-23;
- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-doua-revolutie-chineza-si-urmarile-sale;
- https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2019/02/weodata/index.aspx;
- https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2020/01/weodata/index.aspx;
- https://www.imf.org/en/Publications/WEO/Issues/2020/06/24/WEOUpdateJune2020;
- https://data.worldbank.org/indicator;
- https://www.bis.org/statistics/totcredit.htm?m=6%7C380%7C669.
