Într-un op de peste 450 de pagini publicat în 1986 și având pe copertă, scrise pe diagonală niște însemne de genul UNIUNEA TINERETULUI COMUNIST COMITETUL CENTRAL / IN SPRIJINUL ACTIVITĂȚII ORGANELOR ȘI ORGANIZAȚIILOR UTC / CERCETAREA TINERETULUI. REALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE /, găsim strecurată pe la pagina 251 o scurtă comunicare semnată de tânărul – pe atunci – sociolog Vladimir Pasti. Titlul este de neînțeles iar textul nu este deloc în concordanță cu însemnele amintite de pe copertă și nici cu ideologia oficială. O discuție cu autorul comunicării la aproape 40 de ani de la publicare ne-ar putea edifica într-o anumită măsură.
- Vladimir Pasti, în 1986 la o Conferință pe care mai marii politicii de atunci o doreau manifestare de suținere totală a dogmelor comuniste, tu prezentai o comunicare cu un titlu destul de greu de tălmăcit[1]. Cred că acel titlu era oarecum încifrat. Ce titlu i-ai pune astăzi pentru a fi mai ușor de înțeles mesajul real al textului ?
Ai dreptate! Nu doar pentru titlu, ci și pentru întregul text care este scris în același jargon științific exagerat artificial. Trebuie să ținem cont de situația extrem de delicată a științelor sociale din perioada comunistă, nevoite să se mențină într-un echilibru delicat și dificil pe sârma subțire a relației dintre așa-zisa „obiectivitate neutră” a cercetării științifice și religia oficială și obligatorie a „revoluționalismului proletar” care, în anii `80 devenise deja nu doar apăsătoare, ci și contraproductivă. Și care, cel puțin în relația cu cercetarea științifică a realităților sociale, se baza pe superstiția cu totul neîntemeiată și niciodată argumentată a superiorității fantasmagoricii „conștiințe de clasă a proletariatului”. Despre care nimeni nu a știut vreodată să explice nici ce înseamnă, nici în ce constă și nici prin ce minune ajunge la „adevărul științific”.
Din păcate tocmai în acest mit despre superioritatea instinctuală sau intuitivă a clasei muncitoare în cunoașterea realităților sociale se baza întreaga organizare a societăților socialiste, inclusiv organizarea tehnico-adminstrativă și managerială a economiei în general și, în mod special a industriei. Mă refer desigur la dublarea rețelelor de decizie managerială cu o rețea politică de decizie, supraveghere și control. Căreia în plus, i se acorda și superioritatea asupra celei manageriale. Greu de imaginat o organizare mai eficientă pentru a reduce cât mai masiv productivitatea muncii proiectată și încorporată în sistemul de mașini, în tehnologiile și în formele de organizare a muncii și producției specifice organizării muncii și producției după care funcționa economia și societatea occidentală. Or, întreaga societate, economie și viață socială din oricare și din toate țările socialiste din întreaga lume erau pur și simplu copiate – iar cele care puteau fi aduse de-a gata din occident, precum utilajele și tehnologiile, bunurile de consum imediat și îndelungat, locuințele, consumul alimentar, medicamentele și procedurile medicale, etc. – după modelele lor occidentale. Iar cea mai mare problemă a societăților socialiste, aceea care în final a condus la prăbușirea de la sfârșitul anilor `80 ai secolului trecut a fost tocmai faptul că toate aceste importuri sau copieri introduse în societățile socialiste (eu am studiat doar România, dar am temeiuri să consider că așa stăteau lucrurile și în celelalte societăți socialiste) funcționau sub parametrii lor proiectați și mai ales realizați în țara și economia de origine.
Prin urmare, principala idee pe care o sugerează textul scris și publicat de mine era că organizarea politică și amplificarea funcției ei decizionale este cauza deficiențelor de productivitate a muncii și, prin urmare, de calitate și competitivitate internă și internațioală în industria socialistă. Și desigur nu numai în ea.
Dacă ar fi să-i dau acum un titlu clar – ceea ce atunci nu era posibil – aș fi numit această comunicare probabil: „Cauzele ineficienței industriei socialiste”.
- Ai avut vreo restricție oficială de a prezenta și mai apoi de a publica acea comunicare ?
Absolut niciuna, pentru simplul motiv că nimeni – în afară de mine – nu l-a citit. Inclusiv coordonatorul volumului, care de altfel nu a fost decât un simplu colector de texte și care oricum nu l-ar fi înțeles, căci domeniul său de expertiză era pedagogia și nu sociologia industrială. Așa cum nu l-a citit nici editorul, care era Secția de propagandă a CC al UTC. Și deși a fost prezentat în volum ca o comunicare științifică la acea conferință la care te referi, programul conferinței a fost mult prea restricționat de calendarul acesteia pentru ca eu să ajung să-l prezint în plen sau în vreunul dintre panelurile conferinței. Cred că ești, după mine care l-am recitit și corectat înainte de publicare, al doilea cititor al său.
Ceea ce a contat au fost două lucruri. În primul rând și mai presus de orice, faptul că era girat de prestigiul politic și științific al Centrului de Cercetări pentru Problemele Tineretului (CCPT). Iar în al doilea rând, mitul medieval adoptat deopotrivă de societatea socialistă și de cea occidentală capitalistă și dezvoltată, potrivit căruia omul de știință este o persoană obiectivă, liberă de orice influență ideologică și politică și care studiază o realitate la fel de obiectivă și independentă de orice determinare socială fără a fi influențați de prejudecăți (valori). Poziție exprimată prin limbajul său esoteric pe care nu-l înțelege decât un mic grup de experți, la fel de sofisticați ca un medic care vorbește despre mușchiul cardiac în loc să-l denumească simplu și popular „inimă”.
- Din cât am înțeles, ideea pe care o susțineai era de fapt „nonconformismul” tinerilor. Și dacă vorbeai despre „abateri” (distincte în accepția ta de formele indisciplinei) te refereai la nevoia de libertate, la libertatea de a inova în mediul industrial. Poți să-mi confirmi această interpretare ?
Nu! Dimpotrivă, am atribuit toate aceste caracteristici tinerilor din simplul motiv că tinerii erau, teoretic, obiectul de studiu al CCPT. Dar dacă citești atent textul o să vezi că vârsta personalului muncitor este irelevantă, iar singurul lucru relevant este statutul său de executant căruia nu i se atribuie niciun grad de libertate (ilustrat prin capacitatea de a lua decizii privitoare la munca sa). El pur și simplu ține locul unei mașini care nu a fost încă inventate, dar care în timp va apare. Asta înseamnă că trebuie să desfășoare aceleași activități repetitive, ritmice și cu rezultate egale ca și o mașină și, dacă este posibil, cu aceleași performanțe, inclusiv cu aceleași costuri cu care le-ar realiza o mașină. Ceea ce nu se întâmplă niciodată și tocmai de aceea într-un lanț tehnologic în care există și muncitori, agentul uman este cea mai costisitoare și risipitoare de resurse componentă a lanțului de producție. Creativitatea, capacitatea de inovație etc. ale muncitorilor sunt avantaje competitive ale producției manufacturiere, dar sunt dezavantaje grave ale producței birocratic-industriale de orice, de la speranță de viață și cunoaștere și până la produse alimentare, automobile și relații sociale. În care eficiența este definită prin capacitatea unei producții de serie mare de a reduce abaterea de la parametrii proiectați sub 5%.
- Ce reacții au fost în acea mare conferință organizată cu toată pompa oficială, deschisă de chiar Nicu Ceaușescu, când ai prezentat un text destul de teoretic, cu referiri la G. Lukacs, G. Friedmann, C. Kerr ? Și când optai pentru o definire a forței de muncă „diferită de definiția dată de Marx” (p. 252) ?
Pe câte țin eu minte nu l-am prezentat niciodată. Iar dacă totuși l-am prezentat (au trecut prea mulți ani de atunci și până acum pentru a nu exista riscul de a greși) limbajul său esoteric care, practic, era familiar doar unei minorități inclusiv din comunitatea științfică, m-a ferit de orice reacție negativă, adică de orice etichetare ca rebel sau ca disident. După vechiul principiul ‚à bon entendeur salut!’. Cea mai bună dovadă este faptul că tu însuți l-ai descoperit cu oarecare uimire și neîncredere abia acum, după atâția ani de la publicarea lui, când eu am și uitat de el.
Ceea ce este important aici nu este faptul că eu am scris și am reușit să public scrieri care acum ar putea fi interpretate drept subversive într-o perioadă despre care mitul cotidian actual este că a fost cea mai restrictivă și reacționară la adevărul științific după perioada așa numitei dictaturi a proletariatului din anii 50. Nu faptul că am „păcălit” cenzura comunistă – probabil că aș fi păcălit la fel de bine orice cenzură, fie ea comunistă sau anticomunistă – este important aici, ci faptul că organizarea politică a elitei conducătoare, adică a PCR, centrată pe locurile de muncă industriale era de fapt parazitară a organizării birocratice a rețelei de decizie a managementului administrativ de gestionare a proceselor tehnologice specifice producției industriale de către o rețea de putere politică care nu reușea să facă altceva prin presiunile ei asupra muncitorilor, pe care pretindea că are dreptul să-i conducă decât să le mărească, inutil și costisitor eforturile și timpul de muncă. O să detaliez un pic, căci fraza de sinteză de mai sus este complicată și pentru mine.
Să zicem că la nivelul municipiului industria bucureșteană nu-și realiza planul de producție – o realitate endemică care mi-a fost dezvăluită cu ocazia cercetării făcute la nivel municipal. Comitetul municipal de partid, care monitoriza continuu realizarea planului căci era responsabil de aceasta, dădea alarma la sectoarele care aveau cele mai mari restanțe. Singura soluție pe care acestea o aveau la îndemână era creșterea numărului de zile lucrătoare din lună, punând muncitorii să lucreze și duminica. Secretarii de partid pe întreprindere primeau această sarcină și o comunicau directorului întreprinderii. Se putea întâmpla ca întârzierea să se datoreze unei secții care în procesul tehnologic să fi acumulat stocuri mari din produsele intermediare care își așteptau rândul la prelucrarea finală, pentru a putea fi raportate ca producție realizată. De regulă asemenea întârzieri erau provocate de întârzieri în aprovizionarea cu unele produse aduse din alte fabrici sau chiar din import. Sarcina trasată “pe linie de partid” era ne-negociabilă, dar directorul stabilea care anume parte a lucrătorilor din întreprindere urma să lucreze și duminica și cât. Așa că directorul îi dădea dispoziție sefului de secție să mobilizeze muncitorii pentru orele suplimentare de duminică. Exista și o organizație PCR a secției, dar autoritatea acesteia era zero. În schimb, disciplina industrială este mai dură chiar decât disciplina militară (am făcut și armata), căci nerespectarea ei conducea la scăderea veniturilor muncitorilor și se întindea până la (rar) pierderea locului de muncă. Pe scurt, nivelul de trai și calitatea vieții muncitorilor și a familiilor lor depindeau în totalitate de deciziile, iar uneori chiar de capriciilor managementului tehhnico-administrativ. Așa că muncitorii veneau la lucru și produceau suplimentar, dar asta se întâmpla doar dacă decizia își schimba traseul inițiat de liderii politici și era transferată managementului industrial. Dacă sintetizezi toată această povestire într-o singură frază o obții pe aceea complicată pe care am formulat-o mai devreme.
5.Ce ne poți spune despre posibilitățile sociologilor în acei ani `80 de a realiza cercetări și de a comunica rezultatele unor cercetări oneste, profesioniste ?
Iată o întrebare complicată care nu poate primi decât un răspuns complicat și în mare parte ambiguu. O să explic. Ideea că un om de știință este un visător singuratic și căruia după multe zile și idei de meditație asupra unei teorii și a ceea ce știe el că s-a realizat deja în domeniul său de expertiză îi vine ideea unei cercetări care să culeagă informația necesară pentru rezolvarea unei mari probleme este unul dintre miturile cotidiene despre știință imaginate de opinia publică și popularizate de scriitorii de literatură științifico-fantastică, pe baza unor mărturii din secolul al XVIII-lea a unor apropiați ai acestora. Cum a fost valetul lui Lavoisier, nobilul, bogatul și celebrul chimist descoperitor al oxigenului. Întrebat cu ce se ocupă stăpânul său, valetul său a răspuns cam așa, parafrazez: ‚stăpânul meu își petrece ziua dizolvând substanțe în vase mari de sticlă, pe care apoi le fierbe, le distilează, le usucă și le amestecă cu alte substanțe și la urmă petrece ceasuri întregi uitându-se la ele și notându-și ceva într-un caiet’. ‚Și după aceea?’, ‚După aceea mă cheamă pe mine și îmi ordonă să le arunc la canal’. Era pe vremea când știința era apanajul unei elite de status și avere a societății occidentale a vremii (post-feudalismul din epoca iluministă) suficient de înstărită pentru a-și putea finanța un hobby-ul de a face cercetare științifică în domeniul în aveau ei chef să facă. Era oricum mai ieftin decât să finanțeze baluri mondene sau să organizeze vânători cu ogari și hăitași pentru nobilimea din zona domeniului lor rural. Era vremea a ceea ce Derek de Sola Price numește „știință mică”.
Dar acum ne aflăm în secolul al XXI-lea și încă din secolul al XX-lea avem de a face cu ceea ce același Derek de Sola Price denumea „știință mare”, adică cu echipe de cercetare relativ numeroase, multi sau inter-disciplinare, care utilizează echipamente sofisticate și, pe scurt, sunt foarte costisitoare. Știința contemporană este masiv instituționalizată și birocratizată, iar informația științifică este scumpă și adesea secretizată din motive evidente. Cercetarea științifică, inclusiv cea sociologică, ca orice altă activitate sistematică din societatea contemporană, este în prezent orientată și controlată de piața informațiilor. O piață care, în România de azi, este puternic dominată de cererea restrânsă de studii sociologice. Așa că nici vorbă ca sociologii români, chiar și cei din universități, să studieze ce cred ei de cuviință, pentru că orice studiu costă iar cercetătorii nu mai sunt bogătașii secolului al XIX-lea care își finanțau singuri cercetările și în orice caz nu trăiau de pe urma succesului comercial al cărților și articolelor publicate.
Situația sociologilor români din societatea socialistă a anilor `80 ai secolului trecut nu era esențial diferită de cea a celor din zilele noastre. Ceea ce ignoră mai toată lumea care a înghițit nu numai pe nemestecate, dar și pe negândite, propaganda dominantă a prezentului cu legendele ei despre uriașa diferență dintre economiile planificate ale statelor socialiste din Europa de Est, era că pe măsură ce proiectul comunist de industrializare a României avansa, economia românească devenea tot mai mult o economie de piață. Cât se poate de firesc, de vreme ce industria nu poate exista în afara unei pluralități de piețe care să-i permită să funcționeze. Are neapărată nevoie de o piață a materiilor prime, a energiei, a forței de muncă, a utilajelor și a întreținerii și reparării lor, inclusiv a pieselor de schimb, a transporturilor și a depozitărilor, etc. Și, complementar, de o piață de desfacere pentru produsele sale. Nu a fost necesar să vină statul, inclusiv statul comunist în cazul României, să-i creeze piețele. Industrializarea își creează singură piețele de care are nevoie, inclusiv cele bancar financiare care îi sunt indispensabile, piețele de informație, de publicitate, centrele de desfacere, etc. Iar urbanizarea care a însoțit în mod necesar industrializarea a creat piețele de consum imediat și de lungă durată a unor din ce în ce mai multe produse indispensabile vieții urbane a muncitorilor și activității lor.
Sociologia românească încerca în acei ani, ca și în prezent, să-și facă loc în această economie industrială de piață. Ceea ce însemna că trebuia să-și găsească clienți, pe de o parte, iar pe de altă parte să răspundă cererilor lor referitoare la acele nevoi de care erau conștienți. Chiar dacă problemele de care ei erau conștienți nu erau neapărat și cele mai importante probleme sociale ale economiei românești în general și ale întreprinderilor, industriale sau nu, în care era organizată aceasta.
Nici vorbă ca în aceste condiții sociologul să fie liber să cerceteze ce considera el că este că este important și necesar într-o companie, sau într-o ramură de activitate. Din momentul când sociologia nu a mai fost o știință de cabinet, ci a devenit una de studii empirice ale căror rezultate erau interpretate pe baza unor teorii mai vechi, mai noi, sau chiar ad-hoc, ea s-a pus automat în slujba dorințelor clienților săi, iar dorințele și cererile acestor depind, din păcate, de ceea ce aceștia cred că știu despre realitatea socială în care acționează. De regulă ceea ce ei cred că știu despre realitatea socială în care acționează și căreia trebuie să-i facă față nu este neapărat o descriere corectă a realității. Iar sociologul care vine de cele mai multe ori din afara realității în care trăiește și acționează clientul său, nu poate realiza acest lucru decât la sfârșitul cercetării și nu înainte de declanșarea ei. Într-o concluzie parțială, sociologul nu este liber să cerceteze ceea ce îi spune teoria că ar trebui cercetat în niciun fel de societate, fie ea democratică sau autoritară pentru motivul simplu că întrebările cercetării le pune beneficiarul rezultatelor acesteia și nu cercetătorul.
Pe de altă parte el nici nu este liber să publice rezultatele a ceea ce a cercetat, pentru că o pluralitate de astfel de beneficiari preferă ca rezultatele să rămână confidențiale. Iar asta se referă atât la instituțiile și organizațiile private, cât și la cele ale statului. Transparența societăților democratice occidetale este, vorba lui Nenea Iancu Caragiale, sublimă ca principiu, dar inexistentă. Ar fi o mulțime de cercetări care, dacă ar fi fost făcute, ar fi fost relevante nu numai pentru înțelegerea de către beneficiar a realităților pe care este nevoit să le facă față, dar și pentru teoria sociologică de rang mediu (adică mai generală) a tranziției de la o societate socialistă la una capitalistă.
În ceea ce privește situația cercetătorului realităților sociale de orice fel în perioada dominației politice a PCR, ne era tuturor clar că organizarea politică a muncitorimii la locul de muncă era una păguboasă, care în loc să motiveze muncitorii, tineri sau bătrâni, să lucreze mai mult și mai bine, îi descuraja. Și nici că a face cincinalul în patru ani și jumătate nu era o mare realizare ci doar dovada clară că cincinalul fusese prost planificat. Firește, că nu puteam să scriu astfel de lucruri în 1986, în forma asta. Dar puteam să scriu aceleași lucruri în forma în care le-am scris în acel articol. Pe care nu l-a criticat și nu l-a cenzurat nimeni. Dovadă că singura instanță superioară de care sunt sigur că și l-a citit și l-a și înțeles – și anume regretatul Fred Mahler, altfel un comunist convins, dar nu un Ceaușist convins – nu a avut niciun comentariu la el. Și nimeni după aceea nu l-a cenzurat. De altfel știi la fel de bine ca și mine că de fapt quasi totalitatea absolvenților de științe sociale care erau activi în cercetare erau cât se poate de critici la modul în care guvernarea comunistă condusă de familia Ceaușescu gestiona evoluția istorică pe termen scurt și mediu a societății românești.
Așa că, în ciuda faptului că CCPT era privit de destui dintre colegii noștri din cercetarea sociologică ca fiind mai degrabă producător de propagandă comunistă decât de analiză științifică a societății românești, realitatea era pe dos: probabil că noi beneficiam de cel mai redus control politic dintre toți cercetătorii. Se înșelau de două ori. În primul rând, formal, CCPT nu avea niciun fel de relație cu CC al UTC, ci era organizat ca o instituție independentă de cercetare organizată direct în subordinea ministrului tineretului, membru al Guvernului ca orice ministru și conducător al Ministerului Tineretului aflat în componența acestuia. Pe de altă parte, Ministerul Tineretului nu era decât o ficțiune juridico-birocratică. Căci (nu mai știu dacă prin lege sau prin tradiție) secretarul general al CC al UTC devenea automat și Ministru al Tineretului. Din cauza acestei ficțiuni, relațiile dintre CCPT și CC al UTC erau formal și juridic de natură pur financiară. CCPT încheia contracte comerciale cu CC al UTC astfel încât costul total al acestora să acopere necesitățile de finanțare ale centrului. Din toată această rețea de relații formale și informale, economice, politice și științifice rezultau cele două status-uri cele mai importante ale Centrului: cel politic și cel științific.
Statutul politic al CCPT era alcătuit dintr-un set de imagini publice diferite între ele în funcție de cine percepea instituția și oamenii săi, dar suficient de puternice pentru a modifica relațiile dintre CCPT și restul lumii. Astfel, CC al UTC ne percepea ca pe niște slujbași ai săi de care nu aveau nevoie căci, asemenea oricărei alte elite, din oricare alte timpuri trăiau într-o lume care nu avea niciuna sau doar o slabă relație cu realitatea propriu-zisă. Pe care, totuși o influențau mai mult sau mai puțin semnificativ prin deciziile lor și mai ales prin faptul că, din nou asemenea oricărei alte elite, dispuneau de o serie de resurse sociale, economice și politice pe care le puteau aloca aproape discreționar, dar respectând valorile (adică criteriile care diferențiau între alegeri legitime și alegri ne-legitime) referitoare la direcțiile de alocare a acestora. Așa că simplul fapt că studiile noastre, față de care nu aveau competența profesională nici de a le contesta și încă și mai puțin posibilitatea de a le opune descrieri alternative, fie ele chiar doar ideologice sau de legitimare erau pentru ei mai degrabă stânjenitoare decât utile, căci ele tindeau să le mute atenția și energiile de la principalul lor obiectv – acela de a-și asigura tranziția dintr-o elită politică și socială de rang totuși inferior, către elitele conducătoare superioare: cele tehnocrate de guvernare și cele ale politicii la nivel național.
În raport cu aceste obiective personale ale activului central al UTC, și odată cu el ale oricărei alte organizații politice, guvernamentale, administrative, etc, orice instituție preocupată prioritar cu prezentarea realității sociale, oricare ar fi fost aceasta, precum CCPT erau irelevante. CCPT supraviețuia doar pentru că o mare parte a țărilor europene, atât din vest cât și din est, dispuneau de institute sau centre de cercetare similare, iar schimbul de informații cu privire la situația și problemele tineretului era parte integrantă a relațiilor internaționale pe care le întreținea România în politica ei de cooperare cât mai puțin discriminată dintre România și celelalte țări ale Estului și Vestului european. Așa și-a construit CCPT rețeaua de seminare și discuții bilaterale care permiteau cercetătorilor români înțelegerea realităților politice, sociale, culturale etc. ale acestora, iar lor să-și clarifice imaginea cu privire la realitățile românești.
Întorcându-mă, după această lungă divagație pe care totuși o consider indispensabilă, chiar dacă incompletă, pentru înțelegerea activității mele și a colegilor mei la de la CCPT, a condițiilor noastre de lucru și la relația noasră cu ceea ce acum se numește „cenzura comunistă” la principalul obiectiv al întrebării pe care mi-ai adresat-o, referitoare la cine, ce și de ce a încercat să-mi cenzureze articolul care se pare că ți-a plăcut, răspunsul meu este că nu a încercat nici atunci și niciodată după din interiorul instituțiilor care alcătuiau mediul instituțional al CCPT. Cu un amendament.
După cum ai observat deja, nici volumul de studii în care ai găsit publicat și studiul meu și nici cea mai mare parte a altor publicații ale CCPT nu au nici ISBN și nici ISSN pentru că erau tipărite într-un tiraj restrâns (de maxim câteva sute de exemplare) care nu erau destinate publicului larg, ci doar circuitului intern al instituțiilor aparținătoare de UTC, precum și ale altor instituții afiliate sau asociate. Era și aceasta un motiv important pentru care cenzura nu se activa atunci când era vorba de publicațiile noastre și nu era necesar să ne autocenzurăm, cea mai restrictivă și mai absurdă cenzură posibilă.
Materialele pot fi citite aici si aici
[1] Vladimir Pasti, “Determinarea tinerilor ca forță de muncă prin mijlocirea valorilor muncii industriale”, în Cercetarea problematicii tineretului. Realități și perspective, D. Bazac (coord.), Uniunea Tineretului Comunist, București, 1986, pp. 251-262.
