Intensitatea şi amploarea opoziţiei din societatea americană, la toate nivelurile sale, faţă de Donald Trump ridică întrebarea dacă va rezista în funcţia de preşedinte al SUA.

Cum în articolul precedent am prezentat căile sau procedurile constituţionale prin care Trump ar putea fi îndepărtat de la Casa Albă, să vedem şi care sunt liniile de apărare.

O primă linie de apărare vine într-o prelungire firească a conduitei din campania electorală: polarizarea opiniei publice (interne şi internaţionale) şi prezenţa permanentă în media. Preşedintele este în centrul atenţiei; produce ştiri, comentarii, reacţii. De aceea, pentru Trump contează mai puţin dacă ştirile sunt pozitive sau negative. Pe de altă parte, această linie de apărare are o serioasă limitare: este doar la nivel tactic.

Pentru rămânerea în funcţie şi asigurarea premiselor pentru câştigarea celui de al doilea mandat prezidenţial nu e suficient nivelul tactic, ci este necesară acţiunea la nivel strategic. Pe acest plan, apar trei linii de acţiune, totodată şi linii de apărare: (1) donorii, (2) Partidul Republican, (3) electoratul, toate subsumate unui obiectiv cu adevărat strategic: prevenirea formării unei largi coaliţii, formată din elitele puterii, o parte consistentă, poate chiar majoritară, a propriului partid şi cea mai mare parte a electoratului.

Reversul acestui obiectiv înseamnă menţinerea sau chiar extinderea coaliţiei prin care Trump a cucerit Casa Albă, respectiv alinierea de partea sa a donorilor (foşti şi viitori), loializarea Partidului Republican şi, nu în ultimul rând, menţinerea sau chiar creşterea numărului de votanţi.

1) Donorii

Clasa donorilor reprezintă vârfurile elitelor puterii din SUA: preşedinţii şi membrii consiliilor de administraţie ai marilor corporaţii, membrii clasei superioare (a multimiliardarilor), finanţatorii fundaţiilor, think-tank-urilor şi ONG-urilor care domină formarea curentelor de opinie. Marii donori fac parte din cei mai bogaţi 1% sau chiar 0,1% din populaţia SUA. Influenţa lor e de la sine înţeleasă dacă avem în vedere că ultimele trei campanii electorale prezidenţiale au costat circa 1 miliard de dolari pentru candidaţii celor două mari partide, Democrat şi Republican. Pentru acoperirea costurilor campaniilor electorale, partidele sunt dependente de aceşti mari donori.

Reforma fiscală – de departe cea mai importantă realizare legislativă a primului an de mandat – reprezintă nu numai o victorie politică şi legislativă a administraţiei Trump, ci şi o îmbunătăţire relativă a poziţiei social-economice a celor mai bogaţi americani, care vor beneficia din plin de masive reduceri de impozite, în detrimentul americanilor cu venituri mici şi medii.

2) Partidul Republican

Partidul Republican, acum majoritar în Congres, este cheia blocării oricărei acţiuni de impeachment a preşedintelui, dar şi a nominalizării lui Trump pentru alegerile prezidenţiale din 2020. Ca atare, pe acest plan apare ca necesară o legare a destinului politic al preşedintelui de cel al majorităţii republicane din congres. Marea reformă fiscală realizează din plin tocmai acest lucru: leagă politic preşedintele de Partidul Republican, iar în paralel înseamnă securizarea sprijinului ambilor, partid şi preşedinte, de către marii donori. Partidul nu se mai poate disocia de Trump, cel fără de care doleanţa numărul unu a marilor donori ai republicanilor nu ar fi devenit realitate.

O noutate a mandatului lui Trump este identificarea în politica externă a unei căi de fidelizare a partidului prin acelaşi liant al dependenţei de donori şi de organizaţiile de lobby ale acestora. Prin mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim, Trump îşi consolidează o parte din marii donori, dar, mai importanţi, îşi asigură concursul AIPAC (American Israel Public Affairs Committee), una dintre cele mai puternice organizaţii de lobby din SUA.

3) Electoratul

În cele din urmă, politica e pe voturi. Valoarea unui politician e dată de câte voturi are în spate sau câte ar putea obţine la următoarele alegeri. Electoratul reprezintă o linie de apărare în sensul în care nu poate avea sorţi de izbândă o mişcarea de demitere a unui preşedinte popular sau cel puţin nu intens antipatizat.

Să nu uităm, Trump nu a fost niciodată popular. A câştigat preşedinţia SUA în ciuda, nu datorită popularităţii sale. De altfel, candidatul Trump a avut persistent un scor negativ la indicatorul de favorabilitate (procentul din populaţie cu opinie favorabilă minus procentul de populaţie cu opinie nefavorabilă faţă de o persoană publică), scor negativ moştenit de către preşedintele Trump. O acţiune de forţă precum demiterea unui preşedinte presupune scăderea sub un prag critic a evaluărilor pozitive faţă de cum acesta îşi exercită funcţia sau, altfel spus, a suportului popular pentru preşedinte. În primul an de mandat, Trump a fost relativ constant la ponderea evaluărilor pozitive în jurul a 40%.

În relaţia cu electoratul, punctul slab al lui Trump reiese din incapacitatea de a transpune în realitate promisiunile sale din campanie. Multe dintre acestea, precum celebrul zid de la graniţa cu Mexicul, necesită o majoritate calificată de 60 de voturi în Senatul SUA, iar republicanii dispun doar de 52. Mai mult, principalele proiecte de legi ale administraţiei sale – reforma fiscală, abrogarea legii sănătăţii a lui Obama – sunt impopulare deoarece conduc la adâncirea masivelor inegalităţi sociale şi economice. Totodată, contrazic postura de candidat anti-sistem cu care a câştigat alegerile. Punctul forte în relaţia cu electoratul provine din starea bună a economiei, deşi, paradoxal, preşedintele Trump nu are nimic de a face cu asta.

Dintre cele trei linii de apărare ale preşedinţiei lui Donald Trump, relaţia cu electoratul este cea mai fragilă. În cele din urmă, va fi şi cea decisivă.