Congresul Partidului Comunist Chinez (PCC), ce are loc odată la fiecare 5 ani,  reprezintă evenimentul politic de prim rang în China. Recent s-a încheiat cel de al 19-lea Congres, care a adus câteva elemente de noutate.

Cele mai multe dintre relatările şi comentariile de presă, atât cele de la noi, cât mai ales cele din zona occidentală, s-au oprit cu precădere asupra ascensiunii politice a lui Xi Jinping, reconfirmat de Congres în funcţia de secretar general al Comitetului Central al PCC (spre final voi explica de ce e predominantă această abordare). Ce altceva a rămas în mintea consumatorilor de ştiri este dificil de spus. În fond, China reprezintă o lume aparte, un spaţiu cultural, economic şi social atât de diferit şi îndepărtat geografic de România, încât orice judecată asupra Chinei necesită un serios efort de imaginaţie pentru oricine nu a avut şansa de a cunoaşte la faţa locului această civilizaţie milenară.

Pentru a înţelege mai bine mesajul de adâncime al recent încheiatului Congres, un bun punct de plecare ar fi obiceiul chinezilor de a gândi şi a planifica pe termen lung. Probabil că acest obicei este deja un reflex al unei civilizaţii cu o istorie statală de cel puţin 3.600 de ani. China zilelor noastre are două obiective strategice pe termen lung, componente a ceea ce la noi se numeşte „proiect de ţară”, cu deosebirea că aici el constituie doar un subiect de discuţie şi mai puţin unul al faptelor. Cele două obiective strategice ale Chinei sunt: atingerea stadiului prosperităţii decente  – sau, în terminologia oficială, realizarea construcţiei societăţii bunăstării decente – având ca orizont de timp anul 2020 şi, respectiv, construcţia unei societăţi socialiste moderne – orizont 2050.

Pentru a argumenta exerciţiul planificării pe termen lung la chinezi, trebuie precizat că primul obiectiv, cel cu orizont 2020, a fost stabilit în 2002. Pentru obiectivul cu orizont 2050, Congresul al 19-lea stabileşte un plan de dezvoltare cu două etape. Prima etapă (2020-2035),  ce va urma fundamentelor ce reies din stadiul societăţii bunăstării decente, îşi propune atingerea modernizării de bază. În a doua etapă (2035-2050), vor fi depuse intense eforturi pentru a atinge stadiul modernizării socialiste.

Nici plasarea în timp a celor două obiective nu este întâmplătoare. 2020 corespunde aproximativ cu centenarul înfiinţării Partidului Comunist Chinez (1921), iar 2050 cu centenarul proclamării Republicii Populare Chineze (1949). Legat de proclamare, e bine de reamintit că România a fost al treilea stat din lume care a recunoscut Republica Populară Chineză.

Având în vedere cele două obiective susmenţionate, precum şi analiza stadiului actual al dezvoltării la nivel intern şi internaţional, Congresul al 19-lea al PCC a emis două raţionamente politice majore. Primul raţionament susţine că socialismul cu specific chinez a intrat într-o nouă eră, eră care înseamnă un punct istoric de inflexiune în dezvoltarea ţării. China este aproape – la mai puţin de 5 ani – de atingerea pragului bunăstării decente, punct din care poate începe construcţia societăţii socialiste moderne. Reţine atenţia faptul că un termen precum bunăstarea decentă este operaţionalizat prin ţinte concrete la nivelul indicatorilor de dezvoltare, într-o manieră perfect comparabilă cu, de pildă, Strategia 2020 a Uniunii Europene: dublarea PIB/locuitor în 2020 faţă de 2010, eradicarea sărăciei absolute, prevenirea şi controlul poluării, prevenirea şi reducerea riscurilor majore economice, sociale şi politice etc.

Al doilea raţionament politic, ce decurge din primul, este că noua eră derivă şi din schimbarea naturii contradicţiei principale a societăţii chineze. Vechea contradicţie, definită de Deng Xiaoping, se referea la decalajul dintre nevoile materiale şi culturale în creştere ale populaţiei şi producţia socială care nu ţinea pasul cu această creştere. Contradicţia din noua eră are alţi termeni: dezvoltarea dezechilibrată şi inadecvată, raportată la creşterea nevoilor pentru o viaţă mai bună în rândul populaţiei. Cu alte cuvinte, este evidentă nuanţa schimbării, de la cantitate la calitate, a dezvoltării proiectate.

Noua contradicţie, precum şi atingerea obiectivelor de dezvoltare a Chinei, reclamă realizarea unor opţiuni strategice în termeni ce ţin de teorie, ideologie (în sens de viziune asupra lumii – aşa cum este – şi a lumii, aşa cum ne dorim să fie) şi de acţiune practică. Toate acestea sunt reunite în „Gândirea Xi Jinping privind socialismul cu specific chinez pentru o nouă eră”, pe care Congresul a hotărât să o introducă în constituţia Partidului, dar – distincţie importantă – nu şi a statului. Totodată, cum Gândirea Xi Jinping reprezintă şi un ghid în acţiunea Partidului, formulat de actuala generaţie de lideri, introducerea acesteia în statutul partidului apare şi ca o formă de continuitate faţă de contribuţiile predecesorilor.

14 puncte formează cadrul de politici circumscrise în Gândirea Xi Jinping privind socialismul cu specific chinez pentru o nouă eră, dar un element rămâne esenţial: actuala generaţie de conducători chinezi îşi asumă controlul şi responsabilitatea pentru viitorul Chinei în sensul continuării pe calea socialismului cu specific chinez.

Cu alte cuvinte, sub actuala conducere, avându-l pe Xi Jinping în centrul ei, China nu se va îndrepta niciodată spre demantelarea formei sale de organizare politică şi economică pentru a prelua un model din afară, cum ar fi cel al capitalismului occidental şi al democraţiei liberale.

În mod fundamental, China va continua pe calea pe care se află în prezent, respectiv un model unic la scara istoriei, cu o economie socială de piaţă, mixtă, în care statul deţine controlul asupra „înălţimilor de comandă” ale economiei, iar Partidul Comunist exercită rolul conducător în societate, conform celor patru principii cardinale enunţate de Deng Xiaoping în 1979. Inevitabil, această opţiune pune generaţia lui Xi Jinping în conflict cu elemente şi forţe exterioare Chinei, care aspiră la schimbarea, în timp, a formei de organizare a societăţii chineze. În acest sens trebuie receptată şi narativa asupra Congresului, propagată de o parte a presei internaţionale, narativă care reprezintă doar una dintre formele vizibile ale acestei confruntări inevitabile.