Miercuri, 29 martie 2017, ambasadorul britanic la Uniunea Europeană a înmânat preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk, scrisoarea premierului britanic Theresa May prin care se anunţă iniţierea procesului de ieşire din Uniunea Europeană a Marii Britanii (Brexit), conform articolului 50 al Tratatului de la Lisabona.
Prin aceasta, Brexit-ul devine oficial, la mai bine de nouă luni de la referendumul din iunie 2016, când o majoritate de 52% dintre alegători s-a pronunţat în favoarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană.
Momentul este istoric. Până acum, Uniunea Europeană (UE) a cunoscut doar valuri succesive de extindere. Pentru prima data, Uniunea Europeană pierde un stat membru. Este o urmare „a deciziei democratice a poporului Marii Britanii”, după cum deschide Theresa May paragraful anunţului oficial din textul scrisorii [1].
Firesc, apare întrebarea: va fi singura sau doar prima ieşire a unui stat membru din Uniunea Europeană?
Un prim pas în formularea răspunsului poate veni de la înţelegerea rezultatului referendumului, mai ales că timpul permite o oarecare detaşare de emoţia momentului şi de şocul rezultatului.
Chiar şi acum, sunt voci care afirmă că organizarea unui referendum pe tema rămânerii sau ieşirii Marii Britanii din UE a reprezentat o greşeală politică enormă şi gratuită a fostului premier britanic David Cameron. Din contră, organizarea referendumului a fost rezultatul unei presiuni puternice, de jos în sus, din partea societăţii britanice. Partidul Conservator a câştigat alegerile generale din 2015, între altele, şi datorită angajamentului ferm de a organiza acest referendum. Guvernele predecesoare, indiferent de coloratura politică, au fost nevoite să introducă legislaţie prin care organizarea unui referendum devenea obligatorie în cazul oricărei modificări structurale a tratatelor UE.
Dezbaterea din societatea britanică asupra rămânerii sau ieşirii din Uniunea Europeană a inclus trei teme esenţiale: economia, imigraţia şi suveranitatea.
Economia a reprezentat argumentul forte al celor care au susţinut rămânerea. Interesant este că pe tema economiei au fost utilizate mesaje preponderent negative – aşa-numitul „Proiect Frică” – ce se va întâmpla rău dacă Marea Britanie iese din UE: şomaj, inflaţie, cădere a economiei, alternativa ieşirii ar fi un dezastru etc. La câteva luni după referendum a devenit clar de ce tabăra pentru rămânere a optat preponderent pentru mesaje negative. Consilierii premierului Cameron, principala figură a campaniei pentru rămânere, au reţinut din cercetările sociologice calitative că mesajele economice pozitive privind UE nu produc emoţie. Chiar şi subiecţii favorabili UE nu au putut identifica spontan motive pentru care sunt entuziaşti de a face parte din Uniunea Europeană. Ca atare, au optat pentru singurele mesaje care produceau emoţie, cele negative.
Pentru a atenua impactul temei economice, tabăra favorabilă ieşirii din UE a recurs la denunţarea ca propagandă a „Proiectului Frică”, precum şi la propriile promisiuni şi mesaje propagandistice. Cel mai de impact dintre acestea promitea reorientarea a 350 de milioane de lire sterline – aserţiune privind valoarea contribuţiei săptămânale a Marii Britanii la UE – către bugetul sănătăţii.
Imigraţia a constituit argumentul forte al taberei pentru ieşirea din UE. Pentru a înţelege de ce imigraţia este un subiect aşa de sensibil, de fierbinte, în societatea britanică, este util a avea în vedere faptul că suprafaţa Marii Britanii este comparabilă cu cea a Românei, dar Marea Britanie are aproape 70 de milioane de locuitori, în timp ce România mai puţin de 19 milioane. Presiunea intensă a populaţiei pe aşezările urbane şi rurale poate fi şi mai bine înţeleasă dacă avem în vedere că peste 85% din populaţia Regatului este concentrată în Anglia, care are o suprafaţă egală cu puţin peste jumătate din cea a României. Rezultă o presiune uriaşă pe locuinţe, utilităţi şi servicii publice şi, desigur, locuri de muncă.
Deşi indezirabil ideologiei centriste neo-liberale, cel mai probabil există o limită de toleranţă – economică, socială şi culturală – a oricărei populaţii la fenomenul imigraţiei. Iar atingerea acestei limite de toleranţă generează o presiune în sistem, care, mai devreme sau mai târziu, îşi atinge o formă de expresie politică. Tabăra ieşirii a folosit repetat şi cu măiestrie tema imigraţiei, argumentând că numai ieşirea din UE poate garanta controlul asupra graniţelor şi, implicit, asupra imigrării. Refuzul liderilor europeni la cererea disperată a premierului Cameron, formulată în ultima săptămână a campaniei, de a promite un oarecare compromis în privinţa liberi circulaţii a persoanelor în interiorul UE, a întărit tocmai argumentul taberei de ieşire.
Suveranitatea a fost întotdeauna o temă în cadru, chiar dacă nu în prim-plan. Argumentul suveranităţii a fost pentru prima dată invocat de premierul Margaret Thatcher ca opoziţie la iniţiativa franco-germană de a transforma Comunităţile Europene în Uniunea Europeană de astăzi. De la finele anilor 1980 datează o opoziţie în creştere în media şi în interiorul Establishment-ului politic şi economic britanic faţă de Uniunea Europeană. Tema suveranităţii a fost inclusă implicit în sloganul taberei de ieşire: votaţi să ieşim şi să luăm controlul înapoi! (Vote Leave, take back control). Impactul acestui mesaj simplu şi direct, care rezonează puternic cu aspiraţia umană universală de a avea mai mult control asupra propriei vieţi, nu a putut fi replicat de niciun mesaj sau slogan al taberei de rămânere.
Eşecul gestionării de către Uniunea Europeană a multiplelor crize din ultimii ani – cea economică post 2008, Ucraina şi îndeosebi, felul în care a fost tratată Grecia de către statele membre ale zonei Euro în anul 2015, au marcat puternic opinia publică britanică şi au slăbit serios argumentul unei mai bune gestiuni a crizelor şi problemelor globale prin punerea în comun a unor elemente esenţiale ale suveranităţii.
La un anume nivel, Brexit-ul este o urmare a deciziei democratice a poporului britanic. La un alt nivel, acest deznodământ nu este nici pe departe doar rezultatul acţiunii politice a charismaticului Nigel Farage şi a partidului său, ci o opţiune profundă a unei părţi importante din Establishment-ul politic şi economic britanic.
Membru al comitetului de campanie pentru ieşirea din UE, fostul ministru de externe laburist David Owen, a prezentat cel mai articulat punctul de vedere al acestor cercuri [2]. Pentru Owen, referendumul reprezenta ultima şansă de ieşire dintr-o Uniune Europeană percepută ca fiind angajată pe un drum inevitabil spre federalism. În cele din urmă, Marea Britanie nu a învins Germania în două războaie mondiale pentru ca ulterior să devină parte a unei uniuni politice aflată sub dominaţia aceleiaşi Germanii. Dincolo de acest considerent, pentru aceste cercuri şi o parte majoritară din societatea britanică, federalismul european apare şi ca structural incompatibil cu ideea de democraţie parlamentară, a cărei ţară de origine este Marea Britanie.
[1] Textul integral al scrisorii oficiale este disponibil la adresa http://www.telegraph.co.uk/news/2017/03/29/article-50-brexit-letter-read-full/
[2] David Owen. Europe Restructured: Vote to Leave, (York: Methuen, 2016). Disponibilă gratuit la adresa www.lorddavidowen.co.uk/wp-content/uploads/2016/03/Europe-Restructured-160301.pdf
