Romania Sociala logo
Menu

Bolo…vanizarea învățământului românesc

autor:   7 May 2016  

Ștefan Buzărnescu

Ca profesor de carieră, adică în calitate de beneficiar al celui mai modest salariu pe economie  (și înainte și după 1989) din România, am beneficiat de multe ”reforme”, unele mai ”structurale” decât altele, care s-au abătut peste spațiul social românesc cu diverse obiective :

  1. În perioada guvernării comuniste, deși era considerată activitate ”neproductivă”, întreaga muncă a corpului profesoral era centrată pe formarea ”brațelor de muncă„ pentru uzinele, fabricile și șantierele patriei sub sigla ”secera și ciocanul” , tradusă pe înțelesul ”omului muncii” cu mobilizatorul îndemn: „cu sapa și cu lopata, vom da șantierul gata!”. În aria acestei devize, s-a reușit lichidarea analfabetismului și formarea profesională a tuturor cetățenilor obligați să își câștige existența prin muncă ; șomajul nu exista, iar sustragerea de la obligația prestării unei munci în conformitate cu standardul de calificare al fiecărui  cetățean ajuns la vârsta majoratului era sancționată ca „parazitism social”. Pe aceste coordonate, nu s-a înregistrat nici o disidență: toți profesorii și-au intrat în aceste roluri, fără nici o reținere, deși învățământul era trecut în bugetul vremii la cheltuieli ! , deoarece ideologia socialistă de tip bolșevic definea educația ca  muncă ”neproductivă” (!?). Totuși, prin anii 70 ai secolului trecut, mai precis începând cu numirea lui Mircea Malița la Ministerul învățământului, s-a promovat o altă abordare: sistemul de învățământ, ca ”izvor de cultură și factor de civilizație” a fost recunoscut ca principal ”instrument al dezvoltării naționale”, dar, rămânând în aria ideologiei bolșevice a fost tratat tot ca … neproductiv ! Nu insistăm prea mult asupra contradicției de fond a problemei, deoarece marea realizare a muncitorimii și țărănimii, aflată la Putere atunci, o constituia faptul că reușise să se alfabetizeze și să învețe o meserie pentru a contribui, în felul ei, la dezvoltarea spațiului social în conformitate cu planurile cincinale ale vremii ; ar fi prea mult, mai ales acum, să le cerem guvernanților de atunci și rafinamentul logicii, sau practica studiilor de fundamentare a unor ”hotărâri de partid și de stat”… Le invocăm, pentru a explica, doar, comportamentul sechelar al unor decidenți ”postrevoluționari ”…

După promovarea, în contextul a ceea ce se numea ”rotația cadrelor„ la conducerea învățământului a economistei Aneta Spornic, și la Ministerul culturii a ingineriței Suzănica Gâdea, pe motiv că aveau „origine sănătoasă ” adică proveneau din mediul muncitoresc, iar prin facultatea serală deveniseră ”cadre de nădejde ale partidului”, lucrurile s-au înscris  în  procesul mai amplu de … naționalizare a bolșevismului centrat  pe principul marxist : „existența, determină conștiința”, care se baza pe primatul absolut al economicului, care ar putea genera, miraculos, nu numai prosperitate materială, ci și un plus de moralitate, de justiție socială, de egalitate în drepturi pentru toți și o ”civilizație înfloritoare„. Efectele acestei abordări s-au reflectat, printre  altele  și în următoarea epigramă :

Două ministrese hâde

Fac voia Marelui Vornic ;

Cum să meargă treaba Spornic,

Când cultura e … sub Gâde ?

Aici era vizată și inginera, specialitatea metalurgie , Suzănica Gâdea, care a dat ordin să se plătească salariile actorilor numai din încasările de la spectacole, fapt imposibil chiar dacă teatrele ar fi avut trei spectacole zilnic !

  1. După schimbarea de … paradigmă ideologică din 1989, activitatea educativă a fost , constituțional, etichetată ca ”prioritate națională ”, doar sub aspect decorativ; în realitate nici o formulă guvernamentală ”postrevoluționară” nu a alocat mai mult de jumătate din procentul prevăzut în Constituție, deși, propagandistic ni se ține… teoria chibritului (în curs de stingere) că în statul ”de drept” în care trăim se respectă, necondiționat, Constituția ! Mai mult, ca stat  membru al Comunității Europene, va trebui să  acceptăm  toate măsurile care se iau Acolo… în materie de educație. Ceea ce s-a și întâmplat. Cea mai recentă ”măsură”, cu efecte suficient de vizibile pentru a le putea evalua, o constituie asumarea obligațiilor a ceea ce, cu un termen generic se numește „Procesul Bologna„ prin care s-a trecut, pentru ciclul formării inițiale, la 3 ani,  în foarte multe specializări; la sociologie, de exemplu, s-a trecut de la 5 ani, la 3 ani, dar cu pretenția de a se asigura și o calitate profesională net superioară ! Deși studiile de profil românești demonstrează că această reducere se obiectivează într-un standard profesional  redus, diverse ”scrieri”, de factură impresionistă, cu caracter eminamente propagandistic susțin, triumfalist, succesul reducerilor cheltuielilor pentru școlarizarea tinerilor generații, dar confundă acest succes financiar cu succesul profesional; adică setul de competențe educative și profesionale este trecut pe plan secund. În acest context trebuie subliniată, în primul rând, confuzia între raționalitatea economică și raționalitatea pedagogică, deoarece cele două  componente  ale  investiției  educative  nu  sunt congruente: reducerea costurilor pentru a fi mai competitivă educația din punctul de vedere al alocării financiare, nu corelează pozitiv cu creșterea calității ieșirii din sistem a absolventului așteptat și el să fie mai competitiv pe piața muncii !. Studiile de Sociologia muncii au demonstrat faptul  că  ”bolonizarea „educației nu a contribuit la reducerea șomajului, iar procesul de ”învățare pe tot parcursul vieții „ (longlife learning) crește, în realitate, costurile formării și perfecționării profesionale; este adevărat, nu pe cheltuiala statului, ci prin aportul  firmelor sau al onorării acestor costuri din  sursele fiecărui angajat devenit ”cursant”. Deci, problema nu a fost rezolvată nici  profesional, nici financiar, ci doar s-a mutat centrul de responsabilitate financiară de la autoritățile  publice, la individ sau la compania/firma în speță. Poate fi acesta (3 ani formare inițială + 2 ani masterat) un ”ghid de bune practici”? Un răspuns valabil se lasă așteptat…

În plus, din  punct de vedere chiar strict profesional, dacă  la Masterat alocările bugetare scad semnificativ, masteranzii care vin din alte specialități și se specializează la X specializare, sunt expuși riscului superficialității și mediocrității: nu există nici un  argument real pentru a se susține că identitatea profesională a acestora, sub raportul setului de competențe acumulate, ar fi echivalentă cu cei care parcurg și formarea inițială și masteratul în aceeași specialitate… Unele rapoarte strict economice asupra acestei probleme, confundate, sau chiar  asumate și promovate ca inovații manageriale sunt de obediență ideologică… Premisa este simplă: dacă  marile companii s-au cartelizat și au devenit multinaționale cu acoperire transfrontalieră, prin reducerea costurilor au devenit competitive generând noi pachete costuri-calitate și au acaparat segmente semnificative de piață, atunci și universitățile, prin concentrare și centralizare pot reduce costurile specializărilor pe piața ofertelor educative la nivel planetar. Un exemplu îl constituie Regatul  Unit al Marii  Britanii, unde toate universitățile dintr-o localitate (Leads Metropolitan University), s-au unit într-o mare universitate metropolitană unde în locul celor 4 sau 5 structuri administrative s-a reconstruit o singură administrație centrată (management administrativ) pe mentenanța logistică și o singură structură de (management academic) centrată pe conținuturile de învățare ale specialităților pe care le poate oferi universitatea respectivă în corelație cu misiunea deschiderilor comunitare ale acesteia. Această componentă managerială este, desigur, o inovație compatibilă cu bunele practici, dar nu poate fi un argument pentru reducerea cu orice preț a costurilor, sau, mai rău, cu introducerea parametrului financiar ca un criteriu (exclusiv) de evaluare a calității  investiției educative !

Un alt  aspect al retoricii modernizării cu orice preț, chiar cu riscul bovarismului instituțional,[1] îl constituie ”evaluarea internațională a învățământului românesc ”, imperativ pe care nu l-a acceptat nici o țară (nici cele dezvoltate!) deoarece fiecare sistem de educație servește unor nevoi  educaționale proprii fiecărei comunități etnico-sociale în care prioritățile naționale pot fi foarte diferite de cele internaționale. De aici nu se poate trage concluzia că țara X, sau Y, ar trebui să fie marginalizată sau exclusă de la fluxurile științifice, tehnologice, sau economice internaționale: în prezent nu există standarde internaționale pentru a accepta acest truc prin care țările dezvoltate economic doresc, în fapt, să-și cultive actualele asimetrii instituindu-și dominația  și prioritățile lor ca singurele care pot conta în proiectele de viitor la nivel regional și global! Pe aceste coordonate, se-nscriu și intențiile  actualului Executiv de la București (Guvernul „tehnocrat”!, care intenționează șă reducă orele de limba română, să elimine limba latină, dar și istoria!!! Economic, se poate estima că reducerea orelor și a costurilor, sub pseudoexplicația că se mai  aerisește programa prea ”încărcată„ ar fi o măsură bună. Eu întreb : bună pentru cine ?

Recenta măsură de plasare sub evaluare internațională și a Școlilor doctorale din România (pentru care va trebui să plătim foarte mult!), dincolo de umilirea corpului profesoral românesc pentru presupusa incapacitate managerială de evaluare academică, ascunde și altceva: producerea argumentelor pentru o propagandă antiromânească la adresa învățământului nostru, similară cu vânzarea pe ” un dolar”  a unor întreprinderi care costau, în realitate, milioane de dolari și care  asigurau, de exemplu, toate tipurile de utilaje agricole pe care le importăm în 2016 la prețuri prohibitive din străinătate…( acest exemplu poate fi replicat și la alte domenii, dar nu acesta este obiectivul  textului nostru). Noi avem ARACIS; poate face cu brio această evaluare… fără a mai aștepta diverse „tehnomăsuri” care mai de care  mai exotice… Complexul de inferioritate exersat multe secole de poporul nostru a funcționat eficient, pentru străini, pe  perioada când analfabetismul era brandul nostru de țară sub aspectul ”resurselor umane” (ca să fac, și eu, apel la noua limbă de lemn, de esență diferită). Acum, când  am devenit chiar exportatori de ofertă educativă, este posibil să fi devenit concurenți pe piața globală a educației și această realitate nu convine…îi deranjează pe cei ”Mari”. La facultatea de Sociologie și Psihologie, spre exemplu, am avut și mai avem studenți străini (din Israel) la Școala doctorală care contribuie, semnificativ pentru platforma financiară a facultății,  cu intrări  valutare, studenți care prin desființarea Școlii doctorale sub varii motive, ar apela la Școlile doctorate din străinătate pe care numai ei știu din ce cauză le-au evitat; cu siguranță, nu din pricina  calității lor deosebite…

Dincolo de orice considerente, fundamentalismul economic în evaluarea calității învățământului nu  poate fi o soluție, ci rămâne o parte a problemei..

Prin analogie, dacă evaporarea apei se poate face numai la 100 de grade, nu se poate cere reducerea consumului de combustibil necesar temperaturii  pentru a se declara, ca un succes, reducerea  cantității de combustibil, deoarece apa nu se va evapora chiar dacă noi o vom vedea că a început să fiarbă; așadar, un fenomen fizic, în natură, nu se poate produce decât în anumite condiții. În mod similar, nu se poate produce, în plan social un efect oarecare, decât în anumite condiții care generează  cauza  care îl poate  produce : în speță, o calitate mai bună în educație nu se poate produce decât în anumite condiții curriculare, consemnate în proceduri, care nu pot fi abolite din rațiuni financiare, oricât de mulți economiști ar susține contrariul.  Faptul că  mai mulți oameni susțin un fals, nu transformă,  automat, falsul respectiv în adevăr ! Iată ceea ce nu înțeleg cei care  confundă raționalitatea economică, cu raționalitatea pedagogică. Este foarte posibil ca aceștia să nu aibă suficientă  cultură logică  și pedagogică pentru a putea pricepe diferența; tot așa cum nici eu nu pot înțelege bine, spre exemplu, mecanismele de la bursele financiare, pentru că nu am specialitatea respectivă. Diferența este că eu îmi recunosc  limitele  și  nu  mă  hazardez să dau lecții specialiștilor de profil prevalându-mă de elementarul drept la cuvânt, și nici nu invoc alte „delicatese”… democratice. Prin urmare, așa cum și eu, pot avea opinii, în domenii care-mi depășesc profesia, și alte persoane  pot  avea păreri în ceea ce privește învățământul, dar eu când mă pronunț în domenii care-mi sunt străine  de identitatea mea profesională previn interlocutorul cu banala formulă „ după modestele mele cunoștințe în domeniu….”, pentru a ne plasa, corect, în dialog la nivelul  corespunzător.  Iată diferența !

Trecerea la  paradigma Bologna, promovată de diverși  politicieni fără să se fi fundamentat decizia respectivă și în absența rezultatelor unui studiu pilot, este un ridicol aventurism managerial ale cărui consecințe se vor vedea peste mulți ani, deoarece investiția educativă are un curs de revenire de 20-25 de ani ! Pe moment, unul dintre efectele preconizate a fost infirmat : se spera că sunt suficienți 3 ani  pentru o formare profesională bazală prin care tinerii se vor putea angaja pe piața forței de muncă și se va putea reduce, rapid,  șomajul. Rezultatele sunt la antipod:  s-a cronicizat șomajul pe termen lung, (după studiile de sociologia muncii), iar politicienii  susținuți de economiștii  aserviți politic, continuă să susțină ”romantismul  managerial” al … bolognizării  învățământului ca măsură providențială numai pentru că provine din Occident ! Tradiționalul  complex  de  inferioritate față de străini, care a funcționat și în zecile de ani de guvernare comunistă funcționează și astăzi, ba chiar a devenit un fel de standard absolut de care dacă te îndoiești, fie și numai cartezian, ești instantaneu  marginalizat ca ins neintegrat și refractar ”modernizării” de tip occidental a muncii educative care,  deocamdată, a produs mult șomaj și riscă să genereze chiar și analfabetism….Evident, tot de tip occidental !

Dar, nu trebuie să aducem în discuție și astfel de probleme deoarece acestea nu sunt ”politicaly correct”! ; iată un eufemism pentru  vechea cenzură pe care noi, ca foști gazetari în presa studențească o primeam de la București. Faptul că acum vine de la Bruxelles sau de la Washington nu schimbă cu nimic datele de fond ale problemei .

Într-o formulă destul  de  buruienoasă, un fost vaporean  român cu funcții politice înalte  s-a exprimat în public mai emoțional :” învățământul produce tâmpiți ”… Chiar dacă cetățeanul cu pricina ar fi avut o accentuată criză de narcisism, noi, corpul profesoral nu vom putea uita această  rușinoasă și profund nedreaptă calificare a breslei noastre din partea unui ins care  avea obligația, cel puțin, să fie mai atent la vocabular… Pe fond, însă, avea dreptate: dorea să spună, tocmai, că nenumăratele  ”reforme structurale” care s-au abătut peste bietul sistem educativ au generat mediocritate profesională, iar „procesul Bologna„ este una din secvențele acestei degradări cvasigeneralizate, pe care chiar și unii profesori obedienți  politicienilor o prezintă ca  ”modernizare”, ”optimizare curriculară”,  ”creșterea șanselor de ocupare”, etc. etc. Actualul executiv, prin intenția de a elimina limba  latină, de a reduce orele de limba română și de istorie, nu face altceva decât să genereze noi conținuturi de învățare centrate pe obiective străine de specificul nostru național sub lozinca ”europenizării” ca soluție miraculoasă de rezolvare a problemelor naționale în materie de educație, profesionalizare și  civilizație.. În acest context noi lansăm o întrebare foarte incomodă: ”Dacă modelul occidental de învățământ ni se propune nouă, ca soluție  pentru a ne sincroniza structura curriculară a ofertelor educative  cu structura cererii de pe piața forței de muncă, de ce există aproximativ 3o de milioane de șomeri pe ansamblul țărilor comunitare unde acest model este funcțional de multe decenii? Economia de piață de tip occidental riscă să funcționeze ca un „marxism a rebours„ preciza Peter  Leuprecht[2] … Nu cumva chiar acest sistem se cuvine a fi și el regândit pentru explorarea unor soluții alternative, eventual în cadrele naționale ale fiecărui stat membru prin aportul unor insider-i?[3]

Avem în vedere  sintetizarea punctelor de vedere ale unor profesori care au un palmares substanțial pe  componenta didactică, științifică, managerială, doctorală și au fost implicați și în evaluare  academică . Pe aceste coordonate, am putea genera un alt curent de opinie , diferit de cel actual în care angajatorii îi numesc pe absolvenții  actuali  ”bolovani„ deoarece mulți nu știu și nici nu-i interesează procesul Bologna; acești angajatori constată numai că absolvenții care se prezintă  la un interviu de angajare sunt mediocri, în cel mai bun caz, în raport cu solicitările integrative  ale  structurilor organizaționale respective  (onoare excepțiilor!). Aceștia sunt absolvenții noștri ”tratați” cu experimentul Bologna…

În concluzie, dacă reducerea costurilor cu sistemul educativ poate fi raportat de economiști ca succes, această reducere de costuri s-a dovedit a fi un clar eșec educativ generator de mediocritate, relevată de studii oneste, validate științific ;    nu din cele  publicate  contra  cost  pentru a  avea  binecuvântarea vreunui ISI ( dovedit a fi mai degrabă o afacere veroasă , decât  standard  epistemologic).

Pentru a ieși din această confuzie ne ajută logica ale cărei legi ne învață că nu este corect să confundăm planurile: nu putem compara merele cu perele pe motiv că tot fructe sunt, deoarece riscăm derapajul inferențial  în paralogism.

Este indiscutabil că orice activitate, inclusiv cea educativă, presupune niște costuri, dar dacă urmărim obiective educative nu este altă cale decât să  ne asumăm toate  procedurile  aferente obiectivelor educative în speță. Recalibrarea  curriculară a învățământului românesc nu se poate face ținându-se cont numai de variabila economică, oricât de  inovativă și ”profitabilă” s-ar  pretinde; învățământul  este, și nu poate fi altfel,  decât o activitate  non-profit!

Ce  ar fi, păstrând proporțiile comparației, ca să reducem  dintr-o orchestră simfonică numărul  violoniștilor, de la 12 la 3, să zicem ? Economic am putea  raporta un succes, dar calitatea interpretării ar scădea cu siguranță ; poate nici nu ar mai fi vorba de orchestră , ci de un ridicol taraf lăutăresc ! Tot despre lăutărie este și aici vorba, când i se cere sistemului de educație să  fie nu doar competitiv, ci să devină și performant,  dar cu o subfinanțare cronică ! Cum este posibil așa ceva ? La această întrebare nu se poate da un răspuns calificat decât cu aportul specialiștilor din sistem ; sistemul educativ nu este o afacere, ci o investiție pe termen lung ; studiile interdisciplinare susțin chiar că este cea mai productivă investiție strategică. Compararea unei structuri educative (din punctul de vedere al costurilor) , cu orice altă structură de activitate desfășurată de multinaționale este , din start, o gravă eroare logică ; persistența în această eroare are efecte catastrofale, deoarece sistemul educativ este  considerat  o cheltuială, deși el formează resursa umană pentru toate domeniile, ca investiție.

Deci trebuie trecut de la cheltuieli, la investiții dacă se dorește  renunțarea  la paradigma stalinistă a macromanagementului spațiului social românesc.

Un alt vertebrat foarte vocal, teleghidat pentru cea mai înaltă funcție în modelul politic  ”postrevoluționar”,  fostul asistent universitar Mihai Răzvan Ungureanu, când era Premierul României, a închis gura corpului profesoral care revendica respectarea Constituției în materie de alocare bugetară (4% din PIB), cu o frază demnă de antologia  prostiei : ” învățământul nu este un drept, ci un  cadou oferit gratuit!”. Personal, eu, ca  ins născut  ceva  mai  devreme, știu că un cadou nu poate fi decât gratis, indiferent  dacă se primește sau  dacă  se  oferă . Prin urmare , nefiind  activist politic, nu înțeleg despre ce ar fi vorba. În raport cu politicienii,  însă, este recomandabil  să facem, din când în când, pe proștii… În consecință, nefiind istoric, nu pot polemiza cu vorbetele în chestiune înainte de a preciza că în toate Constituțiile din lume ”accesul la educație” este  considerat un ”drept fundamental al  omului”, adică ceva care i se cuvine oricărui individ necondiționat, iar guvernanții sunt obligați să onoreze acest drept în timp real…

Pot admite că abordarea noastră este  impopulară, dar nu se poate contesta buna sa credință , precum și pledoaria pentru luciditate și responsabilitate asumată din partea actorilor decizionali care doresc să  se implice în modernizarea  sistemului educativ din România.

[1] Ștefan  Buzărnescu : Bovarismul  instituțional  și  reforma românească, Editura Augusta, Timișoara, 1998.

[2] Peter Leuprecht ( secretar general adjunct al Consiliului Europei, în anul 1994): Comunicare la Conferința internațională organizată de Institutul Intercultural Timișoara (IIT), 1994,  în colaborare cu Facultatea de  Sociologie și Psihologie, 26 mai  1994, Timișoara.



Facebook

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...

Ca sociolog, voi răspunde DA la referendum

Mulți colegi m-au întrebat ce voi vota la actualul referendum. Spre surprinderea multora am răspuns DA. E nevoie de o explicație. Ca sociolog sunt convins că în viitor, cu siguranță, se vor schimba multe lucruri pe care acum nici nu ni le putem imagina. Într-un secol, două sau trei familia ar ...

România deleuziană: fragmentul XXVI, despre cum ajung oamenii să sfârșească în stradă

Câteva precizări tehnice: despre cărțile funciare și numerele top. La mijlocul secolului al XIX-lea (în Imperiul Habsburgic), orașul Brașov se parcelează, iar parcelele capătă numere topografice. Se constituie astfel câteva hărți topografice ale orașului Brașov în diferite perioade. Cele mai vechi, cu valoare istorică, sunt la Arhivele Naționale-Serviciul Județean Brașov. ...

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...

DESPRE ÎMPĂRAȚI, REPUBLICI ȘI ICEBERGURI

Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. ...

Prof.Univ.Dr.Emerit, Eugen BLAGA: “Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint

Cu puțin timp înainte de marele concert din Piața Constituției (21 septembrie), unul din cele mai mari concerte ale artistului din toate timpurile, am reușit, după mai multe luni, să finalizez cea mai recentă carte a noastră. (Eugen, Blaga „ Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint, Oradea, 2018, ...

Concluzia şedinţei Parlamentului European: Europa trebuie să înveţe de la România ce înseamnă democraţia

Nu sunt doar şocat, ci, mult mai mult, profund îngrijorat. Ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European (PE) impune o reformă profundă a acestei instituţii. În primul rând, din câte ştiam, în Parlamentul European se exprimă opinii politice şi, eventual, se adoptă legi pentru funcţionarea UE. Un parlamentar european, cred eu, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul IV: URSS şi Acordul de la Bretton Woods

Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară ...