Împăratul are o autoritate totală: stabilește legile, ia deciziile politice majore, dar și cele cotidiene, numește și demite… adică este un conducător absolut, cu o autoritate necontestată. Unii au încercat să o conteste, dar acesta a fost un act criminal și aspru pedepsit.
Împărații nu au fost niciodată aleși prin vot popular. Alegerea populară democratică nu poate oferi unei persoane o asemenea autoritate. Pe împărați i-a ales Dumnezeu sau tradiția comunității (familia domnitoare), ambele necontestabile. Nu a existat formal nicio majoritatea și nicio minoritatea. Să ne imaginăm o țară cu democrație bazată pe vot popular care alege din patru în patru ani un împărat. Evident, absurd.
În societatea modernă împărații au dispărut. Datorită exploziei complexității lor, societățile moderne nu pot fi conduse de o singură persoană, chiar înzestrată cu o capacitate de excepție. Autoritatea unei persoane este înlocuită de democrație ca un nou sistem de conducere socială, de un sistem de instituții. Sistemul democratic oferă un cadru de participare a reprezentanților diferitelor grupuri sociale, cu interese distincte, confruntarea programelor sociale și competențelor. Democrația este un mecanism prin care înțelepciunea colectivă are rolul decisiv, exprimat prin vot. Dar și antrenarea multor specialiști.
În unele țări unde tradiția a fost puternică, au supraviețuit variantele moderne mai blânde ale împăraților, regii, care nici ei nu sunt aleși prin vot popular. O lungă tradiție istorică a comunităților, familiile regale desemnează cine va fi rege.
Ce mai fac regii, acolo unde ei există ? Ei nu dețin ”autoritatea totală” a împăraților. Ei trebuie să stea cuminți în jilțurile lor și au un rol strict limitat în funcționarea complexului sistem democratic. Ei nu conduc. Aceasta o face constituția/ legea, o face parlamentul, o face guvernul, o face un complex sistem de instituții, o face populația prin vot. Regii sunt mai mult un simbol al unității țării, au funcția de a reprezenta țara, dar nu de a o conduce.
Când nu sunt regi, există președinți. În marea majoritate a statelor moderne președintele este o personalitate cu funcții extrem de limitate. Pentru a sublinia funcția limitată a președintelui, el este de regulă ales de parlament.
În lumea actuală nu există două surse de autoritate, parlamentul, cu guvernul ales de el, și președinte. O asemenea formulă ar genera conflicte structurale de autoritate.
Sunt doar câteva cazuri când președintele nu este ales de parlament, ci prin vot popular: Franța sau SUA. În aceste țări președinții au funcții executive, conduc țara. Din acest motiv, ei vin la alegere cu un program politic și sunt susținuți de partidul lor. Datorită funcției lor executive, președinții aleși prin vot popular fac guvernul lor, dar nu au funcții legislative. Puterea lor este limitată de parlament. Există cu siguranță tensiuni între aceste două surse de putere, dar sunt totodată prevăzute mecanisme de prevenire și soluționare a acestor posibile tensiuni. Președinții aceștia sunt un fel de împărați moderni, nu regi figurativi, dar doar pe perioade determinate, de regulă două mandate de câte 4 ani, și acționează într-un cadru juridic clar și limitat de puterea parlamentului.
În România, în 1990, s-a optat pentru o formulă ciudată: o democrație parlamentară, dar și un președinte ales prin vot popular. Funcția legislativă o are parlamentul. Parlamentul are responsabilitatea și de a adopta deciziile politice majore. El alege guvernul care îndeplinește funcția executivă. Care este rolul președintelui ? El nu are putere legislativă, nu poate lua decizii politice majore, nu are nici funcția executivă. El nu alege guvernul care este rezultatul votului pentru parlament, partidele politice coagulează formula guvernului și îl susțin sau demit în parlament. Spre deosebire de președinții americani sau francezi președintele român nu-și formează guvernul său și nu îndeplinește funcția executivă de prim-ministru.
Președintele României nu este deci un împărat modern, ci un fel de rege pe 5 ani care trebuie să stea în jilțul său și, sintetic spus, să semneze legile votate de parlament. În rest funcții ceremoniale. Constituția îi stabilește o funcție: să asigure echilibrul sistemului instituțional. Se prevede ca, pentru a asigura funcția de echilibrare a complexului sistem instituțional, președintele, odată ales, să ”uite” de originea sa politică și să adopte o poziție neutră politic. El nu are dreptul de a se angaja politic. El nu poate face parte dintr-un partid, nu poate face politică; e neutru pentru a putea îndeplini singura sa funcție: nu are putere politică, dar să contribuie la echilibrul între puteri și să reprezinte întreaga țară, nu un segment de populație care l-a ales. De aceea, la alegeri președintele nu vine cu u program politic.
Problema este că soluția românească dă președintelui iluzia că, fiind ales de popor, ar trebui să fie mult mai important decât președinții aleși de parlament; eventual să fie ca președintele american sau francez, dar fără a avea funcții executive. Deci ar trebui să fie măcar puțin și împărat. Dar cum. Dacă vrea să fie împărat, el declanșează conflicte instituționale pentru că e tentat să forțeze legea, să-și atribuie responsabilități dincolo de lege. A fost situația tuturor președinților din România, dar mult mai accentuată în cazul lui Băsescu și acum al lui Johannis. Johannis a devenit frustrat. Nu are partid. Și la putere nu este partidul din care a provenit și care l-a susținut în alegeri. Și vrea un partid al lui pe care să-l pună la putere. Nu are guvern și vrea guvernul lui. Dar legea actuală nu permite așa ceva. Frustrarea președintelui care visează să fie măcar puțin rege este o sursă continuă de conflict în democrația românească. Nu e de vină Johannis, ci legea românească care pune pe președinți într-o poziție care îl face să viseze să fie și puțin împărat.
Președintele este ales de populație, dar ca persoană fără un program politic. Populația l-a ales, în fine, există uneori discuții despre corectitudinea acestora, dar nu pentru ideile politice care i-ar veni apoi prin cap. În această situație, vom fi continuu într-un conflict de care, direct, nu este de vină constituția. Dar totuși constituția este responsabilă că a creat un rol al președintelui care structural îl tentează (este ales prin vot popular !) să viseze să fie puțin împărat. Eroarea este că alegerile populare nu pot conferi unei persoane autoritatea de a avea dreptatea absolută timp de cinci ani, de a fi cinci ani împărat, măcar puțin sau din când în când. Dacă nu clarificăm poziția președintelui, vom avea continuu probleme.
După părerea mea soluția care asigură un sistem lipsit de conflicte continui este să adoptăm soluția marii majorități a țărilor occidentale: un președinte ales de parlament, cu responsabilități limitate. Nu vom avea continuu conflicte și, în plus, ne va costa mult mai puțin.
