- D-le Rachieru, probabil că puțini dintre cei care vă urmăresc preocupările din prezent știu că în urmă cu 50 de ani erați „sociolog de întreprindere”. Cum v-ați simțit în această postură, ca primă experiență profesională după terminarea studiilor?
– Da, trecut-au cinci decenii și mai bine! Da fapt, din 1971, când, prin repartiție guvernamentală am „aterizat” la CEIL-ul timișorean. Sperând, recunosc, că voi obține o negație pentru a reveni pe meleaguri bucovinene. Suceava, din păcate, nu figura pe lista ofertelor. Locuri erau, însă, berechet, seria noastră (a doua, după reluarea învățământului sociologic) număra vreo 47 de absolvenți; toate marile întreprinderi, îndeosebi cele bucureștene, cereau sociologi (văzuți ca specialiști-magicieni, rezolvând peste noapte marile probleme: fluctuație, navetism, integrare, urbanizare etc.). Deh, sociologia devenise, printr-o decizie politică la înalt nivel, o disciplină „la modă”. Iar noi eram neobrăzat de tineri și neștiutori.
Pot zice că acea „primă experiență profesională” nu m-a traumatizat. Dimpotrivă. Am avut șefi luminați, omenoși, doritori să învețe și ei; dar problemele ca atare grevau, în pofida retoricii triumfaliste, prin instituționalizarea precară a disciplinei. Și asupra lor, dincolo de situația concretă a unora sau altora, încercam să reflecte. Debutam cu un articol în Viitorul social (nr. 3/1973), punând sub lupă soarta sociologilor „de întreprindere”.
- Ce vă mai amintiți despre patologia socială a întreprinderii industriale din acea perioadă ?
– Sincer, nu prea îmi amintesc. Ar trebui, probabil, să recitesc micile mele articole din anii de început: vreo trei în Viitorul social (ultimul, din nr. 2/1976, era despre navetism ca „al treilea mediu de viață”), altele în Era Socialistă, de oarece ecou. Binevoitorii, ușor îngrijorați, îmi șopteau că ar fi fost menționate pe la Europa liberă. Fără consecințe. Cert, aveau o tentă criticistă (cât se putea), ambalată într-un descriptivism plat, racordat, inevitabil, „mărețelor realizări”, cu citate alese pe sprânceană. Cu toții, aproape, îndoctrinați și împăcați cu „mitul situației ireversibile”. Dar nu și cu statutul nostru profesional, neoficilizat…
- Ce ați reușit să faceți în calitate de sociolog de întreprindere și ce experință ați acumulat în această calitate ?
– Mare brânză n-am făcut, chit că mi-am luat misia în serios. Anchete, studii de uz intern, zăcând în închisoarea sertarelor, cursuri cu maiștrii (vizând competențele psiho-sociale în actul conducerii), eu însumi trecând pe la CEPECA. Dar ne ciocneam de blocaje și dezinteres (mascat lozincard), de ignoranță și deturnări, pentru mulți colegi funcționând – se știe – „descurcăreala”. Încât, fără regrete, prin 1975 am părăsit întreprinderea (trecută prin reorganizări, devenită IPL) și am ajuns la un Institut de cercetări, de profil medical, aprofundând, de voie, de nevoie, sociologia medicinei.
- De ce credeți că Universitatea nu reușea să-și pregătească absolvenții de sociologie pentru cerințele locurilor de muncă la care erau repartizați aceștia?
– N-ar fi corect să acuz, privind în urmă, Secția de Sociologie. Profesorii noștri învățau, la rându-le, „din mers”, încercau să se informeze pe apucate. Să nu uităm, Sociologia abia fusese reabilitată (decembrie 1965), „erou fondator” fiind considerat Miron Constantinescu, el însuși recuperat în ierarhia de partid, după o lungă interdicție. Hiba era, cred, în altă parte; cei care ne primeau, aruncați „pe piață” fiind, nu prea știau despre ce e vorba. Reprezentam o profesie fără statut! Dintr-un profesionist de lux, sociologul devenea un ins decorativ, inutil, dirijat, pentru a-și salva supraviețuirea, spre alte sarcini. Plus slaba coeziune și interacțiune a acelor generații de pionierat, departe de a (se) constitui într-o „comunitate a sociologilor”. Plus firava producție sociologică (calitativ judecând, ca relevanță științifică), puținul interes pentru profesionalizarea continuă, pierderile, nu puține, prin părăsirea profesiei.
- Ce ecou a avut acel articol publicat de dv în 1973 în revista Viitorul social?
– Primul articol apărea, repet, în nr. 2/1973 al Viitorului social, urmat de o a doua parte (nr. 2/1974), tot acolo. Textele au fost publicate fără intervenții cenzoriale, dar nici n-au provocat mari reacții. Eu speram într-o posibilă dezbatere, fie și anemică. N-a fost să fie! Liantul sociologic nu prea funcționa în comunitatea noastră (răzlețită), altele erau temele de căpătâi, triumfalismul surclasa orice demers amputând funcția critică a Sociologiei (cea mai importantă!). Încât, devenind apologetică, sociologia era o anexă propagandistică. Pricină pentru care am și „dezertat”, virând spre critica literară. O primă haltă avea ca bornă anul 1983, adunând, în Orizontul lecturii, eseuri de Sociologia literaturii. Deci, nu sunt chiar un „trădător”.
Din păcate, Sociologia (excomunicată, intrată în hibernare, resuscitată, reabilitată și „repornită”, după vorba lui Z. Rostás), pendulând între entuziasm și dezamăgire, rămâne, și azi, o prezență modestă, decidenții (politici) fiind dezinteresați de o expertiză calificată, de la tematica macro la chestiunile microsociale, prin evaluarea grijulie a consecințelor.
- Care ar mai fi astăzi statutul și rolul unui „sociolog de întreprindere”? Ar mai fi el util, ar mai reprezenta un debușeu profesional pentru absolvenții de sociologie / psihologie?
– Habar n-am. În societatea mediatică, altele sunt ofertele și atracțiile. Ar fi utili, desigur, dar noilor absolvenți, inserați în câmpul muncii, nu prea le surâde ideea. Și nu e vorba de credibilitatea disciplinei, de valoarea ei „de piață” sau de viabilitatea profesiei. Ci de vizibilitate. Poate că o largă investigație sociologică asupra Sociologiei românești, după ani de tatonare, ne-ar lămuri. Cert, marele ei potențial (raționalizare, eficientizare) este subutilizat, noi iubind cârpeala și lăutărismul, fără angajamente și proiecte pe termen lung, urmărite cu tenacitate, făcând din avalanșa problemelor sociale, prin consiliere calificată, probleme sociologice, rezolvabile. Or, înnămoliți în ideologia wokismului (veritabil „prostologhicon”), în plin dezmăț mediatic, printre atâția „păreriști”, opinioniști, lobbyști etc., când falsa sociologie se lăbărțează pe toate canalele, ce ar trebui să facă sociologii? Să așteptăm obștescul sfârșit al wokecultismului? Alain Touraine ne sfătuia demult, cumva poruncitor: sociologii ar trebui să se scoale devreme! Altfel spus, să se trezească primii…
Meterialul publicat în anul 1973 în revista Viitorul social este disponibil pentru a fi descarcat aici:
