• Livia, ai publicat în 1981 un articol  despre preferințele de lectură ale adolescenților dintr-un centru de reeducare. Ce te-a făcut ca în anii când în România se edifica de zor „societatea socialistă multilateral dezvoltată”  să te apleci ca cercetător asupra unui grup social marginal ?

După primul an și jumătate de stagiu m-am transferat de la Direcția Muncii Cluj la un grup școlar din Craiova aflat în subordinea Ministerului Muncii.  Am fost angajata  acestei unități timp de 3 ani (mai 1977-septembrie 1980)pe post de psiholog. Grupul școlar era o unitate educativă și de protecție a minorilor care comiseseră fapte antisociale. Prin instituționalizare se urmărea ca ei să finalizeze învățământul general obligatoriu și să obțină o calificare profesională.

Atribuțiile care decurgeau din încadrarea mea formală au fost relativ vag definite, cu excepția celei de  evaluare a elevilor pe baza testelor. În consecință, am beneficiat de suficientă libertate în construirea propriului rol profesional. Atât activtatea de consiliere cât și cea de cercetare desfășurate  în perioada respectivă au vizat minorii din această unitate de reeducare. Cercetarea de teren a fost probabil realizată în 1979 sau 1980.

• Pe cine interesau de fapt în 1980 preferințele de lectură ale acestor adolescenți problemă ? Sau, altfel spus, ce era solicitat sociologul de atunci să facă pentru ei ?

Nu a existat o așteptare și cu atât mai puțin o solicitare instituțională pentru  efectuarea unor cercetări, dar nici nu au fost blocate cum se intâmplase la primul meu loc de muncă (Direcția Muncii Cluj). Ca și alți absolvenți de sociologie, am resimțit încă din anii de stagiu nevoia de a da activității mele  o dimensiune de cercetare.  O nevoie firească de afirmare și de legitimare a identității profesionale de sociolog, chiar dacă șansele de a le obține erau reduse.

Principalele nevoi și interese ale acestor adolescenți erau influențate de precaritatea condițiilor materiale, de dificultățile socializării lor în familie sau în mediul școlar ca și de circumstanțele uneori defavorabile ale instituționalizării. Unii minori fuseseră, iar alții puteau deveni victime ale exploatării, abuzurilor psihice și fizice. Nu doar relațiile dintre elevi erau adesea marcate de violență ci și practicile educative/reeducative ale unor membri ai personalului didactic sau de supraveghere. În asemenea condiții, consumul cultural în general și lectura în particular nu puteau avea decât un rol mai degrabă periferic în viața și în formarea adolescenților.  

Tema studiului, unul dintre primele pe care le-am efectuat în acest cadru,  ar putea fi considerată mai degrabă superfluă sau chiar neadecvată caracteristicilor populației vizate.  Opțiunea mea a avut totuși  un referențial teoretic chiar dacă neexplicitat în textul publicat.  Subiectul lecturii  a apărut în cursul discuțiilor pe care le aveam cu adolescenții despre modalitățile de petrecere a timpului liber. Gama opțiunilor pe care le aveau în aces sens era restrânsă, inclusiv ca efect al insituționalizării. În asemenea condiții,  puținele activități care le ramâneau accesibile, între care și lectura, puteau influența într-o măsură relativ importantă evoluția lor.  Teorii sociologice de referință cum sunt cele ale lui R. Merton sau  Cloward și Ohlin, de exemplu,  au fundamentat proiecte de intervenție bazate pe implicarea minorilor cu manifestări antisociale în activități non-deviante.  Din această perspectivă,  activitățile sportive, dar și cele de consum cultural sunt factori importanți în resocializare, în măsura în care favorizează contactul minorilor devianți cu valorile și comportamentele de conformare sau neutre în raport cu devianța. Așa cum au indicat rezultatele studiului, lectura ca activitate de timp liber poate sprijini socializarea adolescentului în respectul normelor iar anumite conținuturi literare pot facilita inserția lui socială. Am considerat și că participarea minorilor la cercetare în calitate de subiecți era în sine un factor de  stimulare a interesului pentru lectură. 

Speram, de altfel,  că rezultatele cercetărilor vor contribui la realizarea unor schimbări  în procesul educațional și în funcționarea unității școlare pentru ca obiectivele educative și de (re)inserție  să fie realizate în strânsă legătură cu nevoile minorilor.

3. Ce iți aduci aminte că ai putut observa la acest grup de adolescenți pe care i-ai cercetat ? Cât de mult te-a marcat această experiență de cercetare ?   

Majoritatea minorilor instituționalizați proveneau din familii cu multiple probleme: venituri insuficiente, condiții precare de locuit, alcoolismul unui părinte, relații intrafamiliale disfuncționale. Parcursul lor școlar se caracteriza prin absenteism,  indisciplină, dificultăți sau eșec în procesul de invățare,  uneori chiar abandon.Pe acest fond, s-a produs angajarea  în diverse comportamente antisociale sau, în unele cazuri, infracționale.

Grupul școlar era un univers prin excelență masculin. Femeile constituiau o proporție mică în total salariați și ocupau exclusiv posturi administrative, de suport și/sau întreținere. Atitudinea preponderentă în rândul personalului didactic și auxiliar era de relativă indiferență față de elevi, inclusiv față de abuzurile pe care le sufereau în colectivitatea de elevi sau din partea unor angajați. .  În primele zile de activitate am fost, din întâmplare,  martora unei acțiuni brutale de “disciplinare“ a unui elev, în curtea școlii. Și nu era singulară.

Munca de consiliere/ asistență a copiilor și adolescenților instituționalizați a constituit un punct de plecare pentru unele proiecte de cercetare ale căror rezultate au sprijinit, la rândul lor,  eforturile de a îmbunătăți condițiile  de viață și studiu ale minorilor.  Cercetările empirice i-au pus pe elevii–subiecți într-o ipostază nouă și, speram eu, valorizantă întrucât și-au putut exprima gânduri, opinii, elemente ale propriei viziuni despre temele cercetate.  Activitatea pe care am desfășurat-o la grupul școlar a constituit, în ansamblul ei, o experiență umană și profesională extrem de valoroasă pentru mine.  Realizările, satisfacțiile obținute, dar și frustrarea că nu am reușit să ameliorez, așa cum aș fi dorit,  condițiile instituționalizării elevilor au avut reverberații în ceea ce am întreprins ulterior ca cercetător și cadru didactic.

• Ce aveau specific acești tineri problemă față de tinerii obișnuiți în privința preferințelor  de lectură? Am văzut că jumătate dintre aceștia  declarau că lectura este pentru ei o necesitate interioară, dar în realitate foarte puțini chiar citeau câte ceva, iar când citeau aveau preferințe de un gust îndoielnic.

Condițiile de viață precare, relațiile familiale dificile,  parcursul educațional deficitar și, în ultimă instanță, încălcarea unor norme sociale și juridice îi diferențiau pe elevii instituționalizați de majoritatea celor din învățământul de masă. Aceste caracteristici au constituit premisele unor  diferențe și în privința preferințelor de lectură.

Din păcate, elementele comparative au lipsit din analiza mea, dar presupun că nici nu existau cercetări care să susțină un asmenea demers. În rândul elevilor obișnuiți, ponderea celor care citeau era probabil mult superioară celor 20 de procente constatate de mine în cazul minorilor din unitatea de reeducare. Volumul lecturilor elevilor din prima categorie era mult mai ridicat datorită deprinderilor și abilităților pentru citit dezvoltate în cadrul  unui parcurs educațional normal/standard.  Studiul meu a evidențiat un decalaj important între proporția subiecților care  au declarat o nevoie interioară de a citi și a celor care s-au dedicat efectiv lecturii în perioada de referință.  Explicația pe care am avansat-o este că cei mai mulți dintre elevii care au dorit să citească  nu au știut sau nu au putut găsi condițiile propice lecturii, fie din cauza infrastructurii inadecvate, fie pentru că nu au putut surmonta impedimentele legate de viața în colectivitate.

Conform bibliografiei citate, distribuția preferințelor de lectură a prezentat unele similitudini (neprecizate în text) cu cea evidențiată pentru alte categorii de adolescenți. Este foarte probabil, de exemplu, ca ponderea celor care preferau cărțile de aventuri să fi fost mai ridicată în rândul  elevilor instituționalizați.  Lecturile unui număr relativ mic  (5% din total)  se înscriau în categoria basme/povești. O atare preferință la vârsta adolescenței poate fi specifică celor care avuseseră o copilărie marcată de dificultați materiale și afectiv-emoționale.  Cred că o analiză comparativă ar fi evidențiat, de asemenea,  diferențe în privința conținuturilor și calității literare caracteristice diverselor categorii de lecturi. Consumul producțiilor sub-literare și utilizarea pre-estetică a literaturii,  exprimată în prevalența satisfacțiilor nespecifice (identificare-proiecție;  interacțiune para-socială și inserție socială) ar fi putut avea o pondere mai ridicată în rândul elevilor „problemă” comparativ cu cei din sistemul general de educație. 

• Erau realmente încurajați să citească ? Ce obstacole apăreau pentru cei care chiar ar fi dorit ?

 Încurajarea lecturii a fost probabil ocazională și realizată de un număr mic de cadre didactice. Nici condițiile din școală nu erau favorabile dezvoltării interesului pentru lectură.  Programul celor de vârstă 15-17 ani era foarte încărcat pe componenta de pregătire vocațională. Fondul de carte al bibliotecii relativ restrâns și uzat. Calitatea (umană și profesională) precară a unor educatori precum și specificul vieții în colectivitate contribuiau mai degrabă la descurajarea activităților de lectură. 

• Ce ar mai avea în comun acei tineri și tinerii din ziua de astăzi ? Mă refer la condiția lor în general dar și la preferințele lor de lectură ?

Cred că sunt puține sau foarte puține elemente comune, insuficiente pentru a susține o abodare comparativă, mai ales în contextul temei. Schimbările din condițiile materiale și tehnologice precum și transformările de pe toate palierele socialului au generat elemente consistente de diferențiere între tinerii anilor `70-`80 și cei de astăzi.

Nu putem evita interogația asupra actualității acestei teme de cercetare, asupra adecvării aparatului conceptual și metodologic la realitatea perioadei actuale.  Cum definim azi lectura și care sunt modalitățile de măsurare a interesului, preferințelor, consumului efectiv?

Conform unor barometre recente,  tinerii de azi sunt (totuși) interesați de lectură și citesc cărți. Datele statistice din perioade aflate la distanță de 50 de ani una de cealaltă au, din varii motive, un grad redus de comparabilitate.  

Cred că există diferențe importante în planul mecanismelor de receptare a literaturii și în cel al tipurilor de satisfacții procurate de conținutul lecturii. Mă aștept, de exemplu, ca satisfacțiile de tip identificare-proiecție și cele de interacțiune para-socială să fie acum generate preponderent și cu o intensitate incomparabil mai mare  de  social-media și deci ca importanța lecturii pentru cei care au aceste nevoi să fie mai scăzută.

• Ce din observațile tale de teren asupra acelor tineri nu a putut fi scris  în articolul publicat ?

Articolul include tot ceea ce mi-am propus să public. Nu mi s-a cerut sau sugerat să omit ceva sau să  reformulez părți din text. Probabil că tema și specificul populației studiate nu au constituit motive de alertă politico-ideologică.

• Ai mai continuat în acei ani cercetările în sfera consumului cultural al tinerilor ? Ce mai reții despre această tematică în contextul societății de atunci ?

Studiul a rămas singular pentru că următoarele mele cercetări s-au înscris în alte arii tematice. După publicarea articolului nu am mai urmărit contribuțiile la analiza consumului cultural al tinerilor.

• Ce din experiența acelor vremuri ar putea servi astăzi spre a stimula mai mult lectura în rândul tinerilor ?

Nu există, în opinia mea, elemente concrete ale experienței acumulate în anii `70-`80 care să poată fi transferate sau adaptate la condițiile tehnologice și sociale din prezent, respectiv la modalitățile de stimulare a interesului pentru lectură și a lecturii în rândul tinerilor de astăzi.

Există însă ipoteze, teorii și rezultate de cercetare care-i pot inspira pe educatorii de azi, nu numai pe cercetători. Aș aminti în acest sens lucrarea „Scriitorul și umbra lui”, publicată de Gaetan Picon  in 1953 (1973 în versiune românească).   El consideră că procesul de formare a culturii artistice este unul progresiv și care începe în mod necesar cu utilizarea pre-estetică a produsului literar sau artistic.

Cele constate de mine în modestul studiu asupra adolescenților cu comportament anti-social s-au înscris în logica lui Picon.  Recente și ocazionale observații asupra  consumului cultural  îmi indică prezența elementelor pre-estetice în preferințele tinerilor.  Picon afirmă, cu referire la literatură „că nimeni nu poate începe cu operele care, refuzând să idealizeze, să înfumusețeze, să placă, avertizează fără echivoc că se adresează cititorului nu subiectului psihologic” (G. Picon (1973), Scriitorul și umbra lui, București, Ed.Univers, p.79). În consecință, educația artistică poate debuta cu „arta echivocă ”. Problematică devine însă prelungirea stadiului pre-estetic dincolo de o anumită vârstă și de un anumit nivel de școlaritate.

Lucrarea ANALELEUNIVERSITĂTIDIN CRAIOVA poate fi descarcata aici: