Romania Sociala logo
Menu

Supremaţia intelectualilor în Europa de Est

autor:   30 May 2016  

Despre rolul intelectualilor în europenizare nu trebuie discutat ca despre o forţă omnipotentă, aşa cum există tendinţa, în spaţiul est-european, de a-i supraîncărca cu misiuni şi roluri multiple.

Încă de acum 75 de ani, C. Rădulescu-Motru sublinia că termenul ,,intelectual” în spaţiul românesc are un înţeles „destul de înalt”, iar în Rusia este şi mai înalt. În schimb, în Occident intelectualii sunt consideraţi muncitori calificaţi, fără a li se acorda un rang deosebit sau chiar un monopol al lor asupra opiniei publice. În societăţile unde ocupaţiile intelectuale „sunt relativ de dată recentă, ei sunt supraestimaţi”. [1]

De ce se întâmplă această diferenţă în ce priveşte perceperea statusului intelectualului? În ţările din Răsăritul Europei, contextele istorice au determinat acordarea unui rol special intelectualilor: „Popoarele din această parte a Europei au fost constrânse, prin dezvoltarea lor istorică, să împrumute, din Apus, idei şi instituţii, necesare organizării lor, în State moderne. Din cauza acestei constrângeri, muncitorii intelectuali, la aceste popoare, au primit o menire pe care n-au avut-o colegii lor din Apus: menirea de a transplanta ideile şi instituţiile străine în ţara lor. Pe când, în Apus, muncitorii intelectuali continuau tradiţiile profesionale începute de veacuri şi numai prin excepţie transplantau, la ei acasă, idei şi instituţii străine, în Orientul Europei situaţia este inversată. Aici, dacă nu cantitativ, în orice caz calitativ, se cerea intelectualului o producţie după modelul străinătăţii.” [2]

Aşadar, intelectualii din Europa de Est se bucurau de un prestigiu disproporţionat, pentru că ei imitau sau preluau idei din alte culturi inaccesibile spaţiului public, pe când în Occident, ei erau calificaţi de a răspunde la provocări ale realităţilor de aici. Teza lui C. Rădulescu-Motru ar putea fi un punct de pornire în studiul intelectualităţii europene. O scrutare asupra spaţiului public românesc devoalează persistenţa aceleiaşi viziuni despre rolul intelectualului român în societatea românească integrată în UE. Se solicită intelectualilor să „nu mai stea pe margine”, să nu se mai mulţumească doar cu statutul de comentatori, ci „să dea soluţii” şi să se implice în acţiuni de cultivare a poporului, ceea ce trimite la programul iluminist de educare a maselor. Intelectualii ar fi un factotum, de fapt un substitut al unor categorii profesionale cu competenţe în domenii specializate.

Dacă în spaţiul occidental fiinţarea naţiunii ţine de reglementările prin lege şi de societatea civilă, în spaţiul răsăritean cultura vernaculară, în special limba şi obiceiurile, este esenţială în descrierea naţiunii. În acest fel se explică rolul proeminent jucat de lexicografi, filologi şi folclorişti în afirmarea ideilor naţionale, după cum susţine Anthony Smith.[3] Teza se verifică cel puţin parţial în istoria modernă românească, înscrisă în trendul cunoscut de Europa de sud-est, unde modernitatea s-a realizat printr-o ruptură de tradiţie, produsă de intelectuali, întrucât aceştia aspirau să devină egali cu elita politică. Modernizarea a fost gândită de sus în jos, iar înnoirea instituţională a început cu intelectualii şi cu funcţiile lor sociale şi culturale noi. În burghezia românească intră intelectualii, cu pecetea lor, deci diferiţi de cei din alte spaţii.

Orice discuţie despre conduita şi concepţia intelectualităţii postcomuniste trebuie să aibă în vedere statutul avut în perioada comunistă. Ce le lipsea intelectualilor în comunism? Fără a stărui aici asupra unui răspuns amplu, amintim câteva dintre atributele care nu au putut fi exercitate deloc sau numai în măsură insuficientă: autonomie profesională şi socială faţă de puterea politică, exprimarea spiritului critic, toleranţă faţă de ideile altora, libera circulaţie în lumea academică europeană şi universală, acces la orice sursă de informare, dialogul neîngrădit între specialişti, existenţa unui spaţiu public al dezbaterii ştiinţifice şi culturale, implicarea în societatea civilă. Trebuie recunoscut că Occidentul a fost prezent în spaţiul românesc prin cultura sa, chiar şi în timpul comunismului. Oricât ar părea de straniu, sub diferite forme, cultura şi civilizaţia occidentală au pătruns în societatea românească comunistă. O parte din elitele comuniste, dependente formal de spaţiul sovietic, îşi îndrepta atenţia spre Occident. În timpul regimului comunist au existat elite şi intelectuali, dar, din cauza contextului ideologic intern, acestea au fost lipsite de mijloacele necesare şi, astfel, s-au integrat în mică măsură în reţeaua internaţională de cercetare şi de învăţământ.

Astăzi, în România, elitele economice şi financiare nu posedă putere politică şi din această cauză ele nu pot să impună propriile programe de dezvoltare economică. Îmbogăţirea unor grupuri nu s-a făcut prin obţinerea de profit din activităţi economice, ci prin mijloace politice sau fiscale obţinute prin deţinerea unei funcţii publice. Puterea politică este calea principală prin care se poate câştiga putere economică, în timp ce în ţările cu modernitate structurată puterea economică luptă pentru a avea putere politică.

Intelectualii nu au reuşit să transmită un mesaj clar către elitele politice româneşti,  confruntate cu provocări ale modelelor de dezvoltare, dar ele au tins mereu spre modelul occidental. S-a încetăţenit, în mentalul colectiv, expresia „a ajunge din urmă”, asociată necondiţionat cu modernizarea. Ţara rămasă în urmă este aidoma unui alergător prins într-o cursă infernală, ca şi cum modernitatea ar fi o cale de a depăşi pe alţii sau pe tine însuţi, într-o competiţie invizibilă. Mai mult, nu rezultă cu multă claritate pentru ce proiect de societate pledează intelectualii în spaţiul public, fiindcă tendinţa lor generală este referirea la un model abstract al societăţii dintr-o anumită ţară europeană occidentală sau la societatea românească interbelică.

Astăzi, tot mai mulţi intelectuali tind către o prezenţă activă în sfera publică, motivaţi fiind de necesitatea implicării în proiecte de dezvoltare socială. În perioade de criză sau de schimbări sociale radicale, intelectualii caută să dea sens noilor direcţii de evoluţie a societăţii şi a instituţiilor, pentru a restabili ordinea şi echilibrul social. În societăţile în tranziţie, intelectualii se prezintă ca actori principali ai proceselor de modernizare. În acelaşi mod, ei sunt învestiţi astăzi ca un potenţial factor de europenizare.

Spaţiul de manifestare şi exprimare al intelectualului este, practic, în orice zonă a societăţii, inclusiv în sferele politice şi guvernamentale. Între statusul de intelectual şi de cel de demnitar se poate naşte o tensiune generată de rolurile diferite exercitate în fiecare din cele două poziţii. Intelectualul aplică principiul neutralităţii afective faţă de evenimente şi acţiuni sociale, dar ajuns demnitar sau funcţionar public el se concentrează pe strategii şi soluţii la problemele comunităţii. Intelectualii aspiră să fie în centrul deciziei politice, fără a conştientiza riscurile din exercitarea de funcţii publice. Nu este mai puţin adevărat că, din cauza condiţiilor de viaţă, unii intelectuali,  pentru a-şi asigura un nivel de trai mai ridicat,  cedează de la principii ale vieţii intelectuale.

Performanţele intelectualului român sunt comparate cu cele ale intelectualilor din Europa și SUA fără a se ţine seama de contextul dificultăţilor cu care  se confruntă. De pildă, universitarilor li se cere să fie profesori ca la Universitatea Harvard într-un context economic precar. Profesorul american dispune de toate condiţiile de a câştiga recunoaşteri internaţionale, iar profesorul român este obligat să supravieţuiască. În acelaşi timp, subliniez că universităţile româneşti pregătesc studenţii pentru  oportunităţi  locale şi europene.

Articolul  Supremaţia intelectualilor în Europa de Est a fost publicat si pe platforma de bloguri adevarul.ro.

[1] C. Rădulescu-Motru (1941), Intelectualii, Timpul, anul V, 1323, 13 ianuarie, p. 1.

[2] Ibidem

[3] Anthony D. Smith (1991) National Identity. London: Penguin Books.



Facebook

Un interviu care rămâne actual peste vreme: prof. univ. Elisabeta Bostan în dialog cu Revista Teatru despre spectacol și universul copilăriei (1974)

Prof. Univ. Dr., Cercetător Principal ICCV, Elena Zamfir  Doresc să aduc în fața cititorilor noștri un interviu al doamnei profesor univ. Elisabeta Bostan de acum 50 de ani acordat Revistei Teatru. Cuvintele sunt de prisos în a introduce o valoare inestimabilă a culturii și a cinematografiei românești când vorbim de doamna profesor ...

Concursul Euroviziune 2024. Nemo și Codul

Nemo este cântărețul câștigător din mai 2024 la Euroviziune. Acum o saptămînă. Iar Cod este titlul cântecului câștigător. Nu știu ce va spune critica muzicală din Romania despre performanța artistică și muzicală a cântărețului Nemo. În ce ne privește am avea câteva întrebări sociologice, la cald. Cuvântul Nemo. Iată un cuvânt ...

Impactul social al tehnologiilor imersive

Sursa: https://www.ici.ro Institutul de Cercetare-Dezvoltare în Informatică – ICI București[1] a organizat recent un webinar pe tema „Viitorul tehnologiilor imersive în România” cu scopul de a reuni reprezentanți ai mediului academic, antreprenori din sectorul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, reprezentanți ai autorităților publice cu rol de reglementare și de a aduce în ...

Sociologie și policalificare în industrie. Pe marginea unui articol publicat în 1984. Discuție între Sorin Mitulescu și Ion Tița Călin

Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80 Cine ești dumneata, domnule Ion Tița-Călin? În anul 1975, am absolvit Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, cu media generală 9,50. Primisem recomandarea să lucrez într-un institut de cercetare științifică, dar la repartizarea în producție, am optat pentru postul de sociolog din Șantierul Naval Constanța ...

Începuturi ale sociologiei medicale în anii `80.  O discuție cu sociolog Florica Bătrîn

Dragă Flori, ce făceai în anii `70 – `80  ca sociolog ? Din câte-mi amintesc, în anii respectivi, sociologia de la noi era preocupată de probleme precum integrarea, eficiența, mobilitatea socială. Ca absolvent al promoției’75, specizalizat în sociologia educatiei și culturii, am avut șansa de a găsi în oferta săracă de ...

Septimiu Chelcea, Flash-uri psihosociologice, București, Editura Pro Universitaria, 2024

Nu am inventat roata, dar m-am străduit să nivelez drumul. Am adunat în acest volum gândurile răzlețite de-a lungul timpului în revistele la care am colaborat și în unele din cărțile pe care le-am publicat. Sunt gânduri, flash-uri, izvorâte din observațiile cotidiene, filtrate de lecturile mele. Unele dintre ele poartă amprenta timpului, ...

Speranța de viață după Pandemie. Spectaculoasa recuperare

Introducere În luna septembrie a anului trecut am publicat la Contributors un articol dedicat speranței de viață în țara noastră [1]. Se dorea a fi un răspuns la o întrebare firească asupra modului în care speranța de viață urma să se redreseze după declinul apreciabil din anii 2020 și 2021 provocat de imprevizibila Pandemie ...

Provincialismul. Cheie de lectură posibilă a tranziției

1. Punctul de plecare Lectura recentă a trei intervenții publicate în 2023 și 2024 mi-a apărut emblematică.  Este vorba de o serie de texte de analiză politică apărute sub titlul generic România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, sub semnătura analistului politic Adrian Severin. Și de   cartea ...