Romania Sociala logo
Menu

Supremaţia intelectualilor în Europa de Est

autor:   30 May 2016   

Constantin Schifirneț

Despre rolul intelectualilor în europenizare nu trebuie discutat ca despre o forţă omnipotentă, aşa cum există tendinţa, în spaţiul est-european, de a-i supraîncărca cu misiuni şi roluri multiple.

Încă de acum 75 de ani, C. Rădulescu-Motru sublinia că termenul ,,intelectual” în spaţiul românesc are un înţeles „destul de înalt”, iar în Rusia este şi mai înalt. În schimb, în Occident intelectualii sunt consideraţi muncitori calificaţi, fără a li se acorda un rang deosebit sau chiar un monopol al lor asupra opiniei publice. În societăţile unde ocupaţiile intelectuale „sunt relativ de dată recentă, ei sunt supraestimaţi”. [1]

De ce se întâmplă această diferenţă în ce priveşte perceperea statusului intelectualului? În ţările din Răsăritul Europei, contextele istorice au determinat acordarea unui rol special intelectualilor: „Popoarele din această parte a Europei au fost constrânse, prin dezvoltarea lor istorică, să împrumute, din Apus, idei şi instituţii, necesare organizării lor, în State moderne. Din cauza acestei constrângeri, muncitorii intelectuali, la aceste popoare, au primit o menire pe care n-au avut-o colegii lor din Apus: menirea de a transplanta ideile şi instituţiile străine în ţara lor. Pe când, în Apus, muncitorii intelectuali continuau tradiţiile profesionale începute de veacuri şi numai prin excepţie transplantau, la ei acasă, idei şi instituţii străine, în Orientul Europei situaţia este inversată. Aici, dacă nu cantitativ, în orice caz calitativ, se cerea intelectualului o producţie după modelul străinătăţii.” [2]

Aşadar, intelectualii din Europa de Est se bucurau de un prestigiu disproporţionat, pentru că ei imitau sau preluau idei din alte culturi inaccesibile spaţiului public, pe când în Occident, ei erau calificaţi de a răspunde la provocări ale realităţilor de aici. Teza lui C. Rădulescu-Motru ar putea fi un punct de pornire în studiul intelectualităţii europene. O scrutare asupra spaţiului public românesc devoalează persistenţa aceleiaşi viziuni despre rolul intelectualului român în societatea românească integrată în UE. Se solicită intelectualilor să „nu mai stea pe margine”, să nu se mai mulţumească doar cu statutul de comentatori, ci „să dea soluţii” şi să se implice în acţiuni de cultivare a poporului, ceea ce trimite la programul iluminist de educare a maselor. Intelectualii ar fi un factotum, de fapt un substitut al unor categorii profesionale cu competenţe în domenii specializate.

Dacă în spaţiul occidental fiinţarea naţiunii ţine de reglementările prin lege şi de societatea civilă, în spaţiul răsăritean cultura vernaculară, în special limba şi obiceiurile, este esenţială în descrierea naţiunii. În acest fel se explică rolul proeminent jucat de lexicografi, filologi şi folclorişti în afirmarea ideilor naţionale, după cum susţine Anthony Smith.[3] Teza se verifică cel puţin parţial în istoria modernă românească, înscrisă în trendul cunoscut de Europa de sud-est, unde modernitatea s-a realizat printr-o ruptură de tradiţie, produsă de intelectuali, întrucât aceştia aspirau să devină egali cu elita politică. Modernizarea a fost gândită de sus în jos, iar înnoirea instituţională a început cu intelectualii şi cu funcţiile lor sociale şi culturale noi. În burghezia românească intră intelectualii, cu pecetea lor, deci diferiţi de cei din alte spaţii.

Orice discuţie despre conduita şi concepţia intelectualităţii postcomuniste trebuie să aibă în vedere statutul avut în perioada comunistă. Ce le lipsea intelectualilor în comunism? Fără a stărui aici asupra unui răspuns amplu, amintim câteva dintre atributele care nu au putut fi exercitate deloc sau numai în măsură insuficientă: autonomie profesională şi socială faţă de puterea politică, exprimarea spiritului critic, toleranţă faţă de ideile altora, libera circulaţie în lumea academică europeană şi universală, acces la orice sursă de informare, dialogul neîngrădit între specialişti, existenţa unui spaţiu public al dezbaterii ştiinţifice şi culturale, implicarea în societatea civilă. Trebuie recunoscut că Occidentul a fost prezent în spaţiul românesc prin cultura sa, chiar şi în timpul comunismului. Oricât ar părea de straniu, sub diferite forme, cultura şi civilizaţia occidentală au pătruns în societatea românească comunistă. O parte din elitele comuniste, dependente formal de spaţiul sovietic, îşi îndrepta atenţia spre Occident. În timpul regimului comunist au existat elite şi intelectuali, dar, din cauza contextului ideologic intern, acestea au fost lipsite de mijloacele necesare şi, astfel, s-au integrat în mică măsură în reţeaua internaţională de cercetare şi de învăţământ.

Astăzi, în România, elitele economice şi financiare nu posedă putere politică şi din această cauză ele nu pot să impună propriile programe de dezvoltare economică. Îmbogăţirea unor grupuri nu s-a făcut prin obţinerea de profit din activităţi economice, ci prin mijloace politice sau fiscale obţinute prin deţinerea unei funcţii publice. Puterea politică este calea principală prin care se poate câştiga putere economică, în timp ce în ţările cu modernitate structurată puterea economică luptă pentru a avea putere politică.

Intelectualii nu au reuşit să transmită un mesaj clar către elitele politice româneşti,  confruntate cu provocări ale modelelor de dezvoltare, dar ele au tins mereu spre modelul occidental. S-a încetăţenit, în mentalul colectiv, expresia „a ajunge din urmă”, asociată necondiţionat cu modernizarea. Ţara rămasă în urmă este aidoma unui alergător prins într-o cursă infernală, ca şi cum modernitatea ar fi o cale de a depăşi pe alţii sau pe tine însuţi, într-o competiţie invizibilă. Mai mult, nu rezultă cu multă claritate pentru ce proiect de societate pledează intelectualii în spaţiul public, fiindcă tendinţa lor generală este referirea la un model abstract al societăţii dintr-o anumită ţară europeană occidentală sau la societatea românească interbelică.

Astăzi, tot mai mulţi intelectuali tind către o prezenţă activă în sfera publică, motivaţi fiind de necesitatea implicării în proiecte de dezvoltare socială. În perioade de criză sau de schimbări sociale radicale, intelectualii caută să dea sens noilor direcţii de evoluţie a societăţii şi a instituţiilor, pentru a restabili ordinea şi echilibrul social. În societăţile în tranziţie, intelectualii se prezintă ca actori principali ai proceselor de modernizare. În acelaşi mod, ei sunt învestiţi astăzi ca un potenţial factor de europenizare.

Spaţiul de manifestare şi exprimare al intelectualului este, practic, în orice zonă a societăţii, inclusiv în sferele politice şi guvernamentale. Între statusul de intelectual şi de cel de demnitar se poate naşte o tensiune generată de rolurile diferite exercitate în fiecare din cele două poziţii. Intelectualul aplică principiul neutralităţii afective faţă de evenimente şi acţiuni sociale, dar ajuns demnitar sau funcţionar public el se concentrează pe strategii şi soluţii la problemele comunităţii. Intelectualii aspiră să fie în centrul deciziei politice, fără a conştientiza riscurile din exercitarea de funcţii publice. Nu este mai puţin adevărat că, din cauza condiţiilor de viaţă, unii intelectuali,  pentru a-şi asigura un nivel de trai mai ridicat,  cedează de la principii ale vieţii intelectuale.

Performanţele intelectualului român sunt comparate cu cele ale intelectualilor din Europa și SUA fără a se ţine seama de contextul dificultăţilor cu care  se confruntă. De pildă, universitarilor li se cere să fie profesori ca la Universitatea Harvard într-un context economic precar. Profesorul american dispune de toate condiţiile de a câştiga recunoaşteri internaţionale, iar profesorul român este obligat să supravieţuiască. În acelaşi timp, subliniez că universităţile româneşti pregătesc studenţii pentru  oportunităţi  locale şi europene.

Articolul  Supremaţia intelectualilor în Europa de Est a fost publicat si pe platforma de bloguri adevarul.ro.

[1] C. Rădulescu-Motru (1941), Intelectualii, Timpul, anul V, 1323, 13 ianuarie, p. 1.

[2] Ibidem

[3] Anthony D. Smith (1991) National Identity. London: Penguin Books.



Facebook

Cultură şi calitatea vieţii 1918-2018. Câteva reflecţii

Cultura, alături de economie şi politică, este parte a condiţiilor de viaţă din societate. Valorile modelează aspiraţiile oamenilor pentru o viaţă (mai) bună, ceea ce este o sursă a variaţiei calităţii vieţii în spaţiu şi timp. Cultura creează nevoi pe care comunitatea le consideră esenţiale pentru bunăstarea ei. Lectura, vizionarea spectacolelor de teatru sau film, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Soluţia de ultimă instanţă

Dacă analizăm datele din tabelul de mai sus, vom observa că finanţarea pierderilor acumulate în băncile „too big to fail” prin majorarea nesustenabilă a datoriilor guvernamentale a reprezentat soluţia de ultimă instanţă utilizată de Fed, BCE şi BCJ după aproape două decenii de „altruism monetar”. Evident, aceste „naţionalizări” de credite putrede, practicate în mod sistematic ...

Alin Gavreliuc, Psihologia socială și dinamica personalității. Acumulări, sinteze, perspectve, Iași, Editura Polirom, 2019 (519 p.)

Lectura sagace a cărţii domnului Alin Gavreliuc, profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, va dezvălui rosturile psihologiei sociale, care în viziunea autorului sunt acelea de a ne ajuta „Să rămînem şi să sporim calitatea noastră de oameni: discernămîntul, ancorat într‑o serie de atitudini şi valori netranzacţionale, precum renunţarea la sine pentru celălalt, cultivarea libertăţii, ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Două decenii pierdute

După cum este cunoscut, economia Zonei Euro (ZE) a fost grav afectată de implozia economico-financiară din 2008. Din această cauză, ZE a înregistrat în ultimul deceniu o creştere economică cu mult sub aşteptări. Într-adevăr, dacă analizăm la nivel mondial dinamica produsului intern brut (PIB) cuantificat în dolari internaţionali, vom constata ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Se mai poate salva Zona Euro?

Aşa cum rezultă din studiul de caz anterior, solvabilitatea guvernului francez este în acest moment extrem de precară datorită nivelului nesustenabil al datoriilor acumulate. Guvernul francez s-a împotmolit, deci, în datorii. Şi în aceeaşi situaţie se află şi guvernele din Grecia, Portugalia, Italia, Belgia, Cipru şi Spania. În toate aceste ţări, reducerea datoriilor guvernamentale nu ...

Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc

În luna decembrie 2018 a apărut cartea lui Sebastian Țoc, cercetător ICCV, Clasă şi educație. Inegalitate şi reproducere socială în învățământul românesc, București, Editura Pro Universitaria. Cartea își propune să explice cum factorii socio-familiali și cei școlari influențează în diverse contexte rezultatele educaționale ale elevilor. Fiind compusă din cinci capitole, introducere și concluzii, lucrarea ...

Ce viitor mai are Zona Euro? Studiu de caz: datoria publică a Franţei

Dar cum poate fi validată afirmaţia că guvernele menţionate sunt înglodate în datorii? Evident, printr-un studiu de caz ipotetic. Să presupunem, deci, că executivul de la Paris va decide ameliorarea semnificativă a bonităţii sale financiare prin diminuarea nivelului datoriei publice de la 100% la 50% din PIB. Să presupunem, de asemenea, că Franţa va înregistra ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 6. Salariaţii din sectorul public: de la percepţia falsă la realitatea statului minimal

Creşterea numărului de salariaţi din sectorul public al economiei reprezintă o problemă crucială în cazul ţării noastre. Deşi foarte mulţi compatrioţi cred că numărul de salariaţi din învăţământ, sănătate, apărare şi administraţia publică este mult prea mare, această percepţie, indusă în mod sistematic de anumiţi lideri de opinie, este complet falsă, întrucât locuitorii ţării noastre beneficiază ...