Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate.

Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi vorba de o anumită deplasare a subiectului, că ,, pornind de la această deplasare a subiectului, apare posibilitatea de a surprinde lucrurile atât din punct de vedere al realităţii, cât şi din cel al valorii”, că astfel subiectul  devine capabil  ,, să se vadă pe sine însuşi, să se sesizeze pe sine în realitatea sa”. În acest fel, ,,subiectul nu numai că-şi descoperă propria libertate, dar îşi află în această libertate a sa, un mod de a fi care este acela la fericirii şi al deplinei perfecţiuni de care este capabil”. Aceste schimbări ce se produc la nivelul subiectului cunoscător conduc o transformare: ,, Spiritualitatea cunoaşterii devine încredere şi credinţă”. Cunoașterea bazată pe cunoștințe nu presupune nici un fel de transformare a subiectului.

Istoric vorbind, cunoașterea fundamentată pe cunoștințe a luat locul cunoașterii spirituale.

Deplasarea subiectului, surprinderea lucrurilor atât din punctul de vedere al realității cât și al valorii, permanenta examinare a sinelui și transformarea cunoașterii în încredere și credință se regăsesc în cunoașterea religioasă.

Eseul de față va aborda încrederea atât din perspectiva cunoașterii întemeiate pe cunoștințe, cât și a cunoașterii fundamentată pe ideea creștină.

xxx

,,Încrederea ca ipoteză ce vizează comportamentul viitor”, este ,,o stare intermediară între cunoașterea și ignoranță despre om”. Și Simmel, căruia îi aparțin afirmațiile de mai sus, continuă:  ,,Persoana care știe în mod complet nu are nevoie de încredere”. Tradițiile și instituțiile, puterea opiniei publice și definiția poziției care în mod inevitabil marchează individul sunt elemente obiective ce pot reprezenta drept fundamente ale încrederii. Dar remarcă Simmel: ,, în scopul de a produce o încredere necesară în lipsa cunoașterii în aspectele obiective, este necesară o mai înaltă cunoaștere în aspectele personale”.

xxx

Cum poți avea încredere într-un om? Jon Elster susține că ar trebui să ne uităm la trei categorii de indicatori.

Prima categorie ar fi comportamentul trecut, anume dacă oamenii își țin promisiunile, au grijă de lucrurile care nu le aparțin.

A doua categorie de indicatori ar cuprinde stimulentele, sancțiunea și iertarea. Acolo unde sancțiunea nu este însoțită de iertare, iar oamenii trăiesc în comunități relativ închise, ei vor tentați să adopte comportamente oneste, evitând să facă  ceea ce ar trece drept imoral. Orice dovadă de lipsă de onestitate, devenită publică, constituia ulterior o piedică în accesul la  resurse (clienți, bănci).

În a treia categorie Elster include semnele și semnalele.  Femeile și bătrânii sunt considerați mai onești decât restul populației. Pe acest temei, în anii trecuți, în piețele auto, mașinile furate în occident erau vândute nu de cei implicați, ci de câte un bătrânel care era rugat să spună o poveste cu ,,singur pe lume, nepotu’ mort in străinătate, care mi-a lăsat mașina în grijă” etc.

Tot în această categorie ar intra reprezentarea asupra motivației celuilalt în acțiune (relație). Elster: ,,De multe ori, oamenii au încredere în ceilalţi pentru că îi consideră motivaţi de altceva decât de interesul personal. Alteori însă, avem încredere în oameni doar dacă îi considerăm ca având un interes egoist” și cercetătorul norvegian argumentează: ,,Napoleon a spus că Talleyrand nu putea fi de încredere pentru că nu cerea niciodată favoruri pentru familia sa”.

La cele enumerate de Elster ne vom permite să facem câteva completări. E vorba de precauția care trebuie avută atunci când avem de-a face cu oameni care simulează căci, citire după Baudrillard, dacă ,, transgresiunea, violenţa, sunt mai puţin grave, pentru că nu contestă decât împărtăşirea realului”, simularea e infinit mai periculoasă ,, pentru că ea lasă întotdeauna să se presupună, dincolo de obiectul ei, că ordinea şi legea ar putea fi, la rândul lor, doar simulare”. Altfel spus, simularea produce anomie, o suspendare a normelor legate de cum arată binele și răul, făcând ca totul să fie permis.

Apoi ar trebui luată în seamă bârfa, faptul că nu te poți încrede în bârfitor. Bârfitorului nu-i rămâne nimic inaccesibil și face tot ce poate de a duce lucrurile în spațiul public: ,,Flecăreala, care îi stă oricui la îndemână, ne eliberează nu numai de sarcina înțelegerii autentice, ci, dimpotrivă, dă naștere unei inteligibilități nediferențiate, căreia nimic nu-i mai rămâne inaccesibil” afirmă Heidegger, astfel că ,, flecăreala și curiozitatea, prin ambiguitatea care le este proprie, au grijă ca orice creație nouă și autentică, o dată apărută, să treacă în spațiul public ca depășită”.

xxx

O situație curentă: te plângi celor apropiați că nu mai poți și unul dintre ei îți spune: ,,te cred”. Putem afirma că suntem într-o situație de empatie. Dar în același timp ar putea fi vorba de recunoașterea unui adevăr, faptul  că celălalt te  consideră subiect al acelei afirmații.  Încrederea se naște acolo unde diada subiect-adevăr funcționează,  astfel că oamenii pot fi crezuți pe cuvânt. Cu alte cuvinte, acolo unde persoana este un subiect etic, ea va fi crezută.  A te ține de cuvânt înseamnă că ești o persoană previzibilă, o ,,stare de natură”, și asta face ca  spațiul libertății să nu fie nicicum amenințat. De altfel Simmel constată: ,, într-o viaţă culturală mai bogată şi mai extinsă, viaţa se sprijină pe mii de presupoziţii, pe care individul singular nu le poate urmări şi verifica de tot, ci pe care trebuie să le accepte pe baza încrederii şi a credinţei”

Astfel pusă problema, ea arată că într-o relație umană ceea ce este important ține de onestitatea persoanelor: ,, Nu faptul că cel minţit are o reprezentare falsă despre ceva epuizează caracterul specific al minciunii ( căci asta se întâmplă şi în cadrul unei simple greşeli); ci faptul că acesta este menţinut în eroare în legătură cu părerea internă a persoanei care minte” afirmă Simmel. Trăim într-o ,,economie a creditelor” susține gânditorul german, existența noastră se bazează  ,, într-o măsură mult mai mare decât s-ar crede, pe credinţa în onestitatea celuilalt”  astfel că ,, în raporturile moderne, minciuna devine ceva mai mult abject decât înainte, ceva care pune mult mai mult sub semnul întrebării fundamentale vieţii.” (Simmel, Georg  ,,Despre secret şi societatea secretă” ed.ART, 2008, p.14).

xxx

Libertatea, așa cum e definită de Hobbes, înseamnă ,,absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi”. Dacă o persoană îi generează alteia sentimentul de încredere, aceasta din urmă va putea anticipa comportamentul primeia. Anticipând acest comportament, ea va dispune de cantitatea de libertate necesară pentru a-și atinge scopul. Cu cât capitalul de încredere existent într-o societate este mai mare, cu atât manifestarea libertății este mai mare, cu atât oamenii au șanse mai mari în  a fi eficaci.

xxx

Libertatea presupune autonomia persoanei. Locul predilect al autonomiei este spațiul intim. Ea se exprimă plenar dacă  este protejată de ,,secret”. Secretul, ,,cealaltă jumătate a lumii” cum îl definește Simmel, oferă ,, posibilitatea unei a doua vieţi pe lângă cea vizibilă, iar aceasta din urmă este influenţată în chip maxim de cea dintâi”. El poate ascunde atât binele cât și răul. Blocând însă cunoașterea interpersonală, secretul generează neîncredere.

Se știe că existența secretului în societate nu este dorită de nici o guvernare. Dar Simmel remarcă acum mai bine de o sută de ani: ,, afacerile publice devin din ce în ce mai secrete, în timp ce afacerile private devin din ce în ce mai transparente”.  Controlul secretului se face prin dorința de transparență totală solicitată de diferitele instanțe ale puterii. Dacă asociem această realitate cu nevoia de prietenie, de interacțiune și de confirmare dăm peste Facebook și Cambridge Analiytica.

Trebuința de control este dată însă și de posibilitatea ca unii dintre concetățenii noștri să profite de încrederea celorlalți. Sau cum spune Fukuyama ,, ierarhiile sunt necesare pentru că nimeni nu poate avea încredere că toți oamenii trăiesc, în fiecare clipă, după regulile etice ale grupului” Reproducerea socială se poate realiza și în absența încrederii, prin folosirea contractului și a mecanismelor de supraveghere aferente. Atât ierarhia cât și contractul solicită însă costuri economice semnificative, generând ineficiență, frânând astfel dezvoltarea.

xxx

Aceste aprecieri depășesc nivelul relațiilor interpersonale, ele au consecințe sociale. Pe urmele lui Benjamin Franklin, Max Weber ne va ilustra una din laturile spiritului capitalist ce derivă din moralitate: ,, Cine are faima că plătește punctual, la data promisă, poate oricând să ia împrumut toți banii de care prietenii săi nu au nevoie în momentul respectiv”.

În spirit weberian, Fukuyama găsește că ,,bunăstarea unei țări, capacitatea sa concurențială sunt condiționate de un criteriu unic universal: nivelul de încredere în cadrul unei societăți”. Acumularea de capital social, susține gânditorul american, este un proces cultural anevoios și misterios, neidentificându-se încă  metode de regenerare a lui.

Un studiu sociologic de istorie orală făcut în sudul Italiei ar putea explica absența capitalului social în această zonă. Intervievatul, un lider al mafiei locale povestește cum, în copilărie,  tatăl l-a urcat pe un zid, care avea  2-3 metri înălțime, la un capăt al lui și l-a îndemnat să meargă până la celălalt capăt, ca dovadă de curaj, unde l-a rugat să sară jos, fără probleme, căci va fi prins în brațe. Copilul face ce i se spune, dar descoperă că tatăl l-a mințit, nu-l prinde în brațe și ca atare, după cădere, își julește genunchii. Lecția primită: să nu te încrezi în viață în nimeni, nici măcar în tată!

xxx

Am stat cândva în preajma unei femei în vârstă. În copilărie avusese  poliomielită și, din această cauză,  mergea și vorbea foarte greu. Era foarte cultă, o structura religioasă, tradusese din Sfinții Părinți și scria poezie de dragoste, ea, care nu avusese parte de nici un iubit. Într-un context nefericit și din cauza Istoriei, fără nici o vină,  a ajuns în pușcărie, pe motive politice. A fost bătută la interogatorii și cineva, din anturajul ei, mi-a mărturisit un lucru, anume că deși era supusă la cazne, nu se plângea de nimic. Cică, la un moment dat, unul din bărbații vânjoși, văzând tăcerea femeii ar fi întrebat-o: ,,Maică, nu te doare? Spune ceva!”. Călugărița noastră le-ar fi răspuns: ,, Nici nu simt ce faceți, vedeți-vă de treaba voastră, eu mă rog!”. Mult timp întâmplării nu i-am putut găsi ,,cheia”. Ajungând să-l citesc pe Allport, celebrul psiholog american din anii ’50, am dat de ceea ce el numește ,,eul corporal” și de afirmația sa că ,,oricât de important este simțul corporal, el nu reprezintă întregul eu al cuiva”. Allport spune în continuare: ,, Aceia care au suferit torturi foarte mari relatează că în timp ce simt durerea, simt și o detașare. ,, Aceasta, spun ei, se întâmplă corpului meu, nu mie ”. ,,Voi trece cumva prin asta și voi continua să fiu același eu care am fost întotdeauna”. Și astfel simtul eului depinde de ceva care nu este reductibil la eul corporal”. Or tocmai credința a făcut ca simțul eului să nu se identifice cu simțul corporal, ca acesta din urmă să-și piardă din importanță  și să poată  astfel îndura nu numai bătăile de la interogatorii, ci și greutățile mersului cotidian.

xxx

Din perspectivă psihologică, putem considera încrederea ca element în construcţia personalităţii mature, capabile să realizeze, ceea ce Allport numeşte, ,,un sentiment continuu de securitate în viaţă”. ,,Încrederea de bază” constituie fundamentul identității sinelui, exprimă ,,curajul de a fi” al acestuia,  îi permite să dispună de un echilibru emoțional definit prin autoacceptare și ,,toleranță la frustrare”. Ea este esențială în formarea relațiilor sociale. Acest lucru are o strânsă legătură cu modul în care mama îi dăruiește copilului dragoste în primii ani de viață. Freud chiar susține că ,,limitele directoare pentru o dezvoltare ulterioară sunt ferm stabilite. Structura caracterului este determinată la vârsta de trei ani”. Allport este însă mai puțin fatalist, afirmând că ,,direcțiile se pot schimba drastic în copilăria târzie, în adolescență sau la vârsta adultă. Dar nu putem nega complet faptul că într-o anumită măsura, copilul este tatăl adultului”.

xxx

În lipsa acestui sentiment de securitate oamenii pot dezvolta forme specifice de interrelaţionare. Morton Deutsch nominalizează câteva: ,,încrederea ca disperare” şi ,,încrederea ca masochism”. În cazul primeia, oamenii nu pot accepta singurătatea şi atunci ajung să se încreadă din disperare într-o altă persoană, chiar într-o  persoană nedemnă de încredere. Încrederea ca masochism este asociată pedepsei care poate elibera vinovăţia sau ,,ar putea fi dorită pentru a confirma viziunea cuiva că lumea este ostilă”.

În aceeaşi tipologie ar intra încrederea ca risc. Dacă ne uităm la ceea ce Foucault numește ,,curajul adevărului”, ei bine, ,, ca să existe parrêsia (…) trebuie ca subiectul (enunțând) acest adevăr pe care-l marchează ca fiind propria sa părere, propria sa gândire, propria sa credință, să-și asume un anumit risc, risc care privește însăși relația pe care el o are cu cel căruia i se adresează. Ca să existe parrêsia, trebuie ca, spunând adevărul, să deschidem, să instaurăm și să înfruntăm riscul de a-l răni pe celălalt, de a-l irita, de a-l face să se înfurie și de a provoca din partea lui sa niște comportamente care pot ajunge până la violența extremă. Adevăr, așadar, dar cu riscul violenței.”.

Istoria este plină de exemple de oameni care au crezut într-un adevăr și au riscat pentru el cu prețul vieții. Și asta deoarece  parrhesia, cum demonstrează Foucault ,, conține așadar enunțarea adevărului, apoi, deasupra acestei enunțări, un element implicit pe care l-am putea numi pactul parrhesiastic al subiectului cu el însuși, prin care subiectul se leagă și de conținutul enunțului, și de actul însuși al enunțării: Eu sunt cel care va fi spus asta.”.

Ar fi apoi vorba de riscul care apare din imposibilitatea estimării consecinţelor deciziei din cauza unui deficit  de informaţie. Tocqueville apreciază că această orientare spre hazard, a faptului că oamenii ajung să iubească toate activităţile unde acesta joacă un rol, ca o consecinţă a instabilităţii societăţii democratice. Cu alte cuvinte, persoanele care fac față instabilității și o înfruntă prin decizii cu risc sunt bine văzute social. Orientarea spre risc, în acest caz, presupune ceea ce psihologii numesc atribuire pe factori situaționali și instabili. Drept consecință, în situații de eșec, acțiunile lor nu ajung să le fie imputate, fapt care păstrează motivația și dorința de a încerca din nou.

Una din soluțiile pe care firmele le găsesc la spinoasă problemă a competiției și a cuceririi pieții constă în a-ți surprinde concurența cu produse noi, lucru care presupune curaj, imaginație și risc. Dar așa cum a observat Rosabeth Moss Kanter ,, orientarea spre inovare trebuie sa fie asociată cu reducerea riscurilor: ,, Întinde-ţi gâtul atât cât să ţi se tundă părul, dar nu într-atât încât să ţi se taie capul””

Sociologic vorbind, orientarea spre risc și credința că riscul poate fi controlat ține de ceea ce  Simmel numește a fi  aventura. Aventura reprezintă  o abatere de la  un continuum al vieţii, ea nu are sens decât în sine şi pentru sine, sinteză între ,,ceea ce cucerim şi ceea ce ni se oferă”, ea reprezintă o tensiune a vieţii. Cucerirea este importantă în sine, ea solicită ,,folosirea rapidă a şansei, indiferent dacă prin aceasta obţinem o secvenţă armonioasă sau nearmonioasă cu noi  sau cu universalul, sau cu relaţia dintre ele” . Aventura nu stă în conţinutul vieţii, ci în intensitatea şi încordarea furnizate de acest conţinut al vieţii, generat de relaţia dintre întâmplător şi raţional, cert şi incert.  Fatalismul tipic al aventurierului stă pe capacitatea acestuia de a face să pară cunoscut incognoscibilul, spune Simmel, el ,,nu este definit de trecutul lui, dar pe de altă parte, pentru el nu există viitor”. Încredere fără responsabilitate.

xxx

Noțiunea de ,,sisteme abstracte” este folosită de Giddens pentru a ilustra vulnerabilitatea noastră în raport cu evenimente ce pot apărea în orice colt al globului. Așa se face că  instituțiile și mecanismele ce asigură reproducerea socială depind de încredere. Pe de altă parte, tocmai datorită sentimentului de vulnerabilitate, omul încearcă din ce în ce mai mult să se asigure în raport cu viitorul făcând predicții.   Una din marile speranțe legate de științele sociale a fost aceea a capacității lor de a face predicții.

Există însă un gânditor al secolului al XIX-lea, mă refer la Tocqueville,  care consideră că  ,,dorinţa omului de a delimita posibilul şi de a face aprecieri asupra viitorului este imprudentă, tocmai pentru el, căruia realul şi prezentul îi scapă mereu, fiind veşnic surprins de împrejurările pe care le cunoaşte cel mai bine” .

Nu este vorba numai de a fi surprins de împrejurări pe care  omul le cunoaște, este vorba de a fi surprins de fapte și evenimente ce apar  drept consecință a comportamentelor noastre prin care încercăm să dăm viață așteptărilor și anticipărilor legate de viitor. Acest lucru este cunoscut în sociologie drept ,,lema lui Thomas”, adică o profeție de autorealizare: ,,dacă oamenii consideră o situație ca reală, ea devine reală prin consecințe”.

Textul care urmează ilustrează acest mecanism pe care-l construim odată cu nevoia de a ne asigura viitorul, moment în care oamenii, considerând că băncile nu sunt sigure, s-au grăbit să-și retragă economiile, producând falimentul lor: ,,În criza din 1929 elementele de credibilitate au jucat un rol extraordinar în chestiunile financiare legate de bănci.[….]. Panica a atins apogeul în 1933 printr-un şir de prăbuşiri de bănci şi a început în ,,miercurea neagră”, 24 octombrie 1929, când piaţa de la New York s- a prăbuşit. Momentul contagios propriu-zis a început pe 11 decembrie 1930 când Banca Statelor Unite şi-a închis porţile.Planul de preîntâmpinare a prăbuşirii acestei bănci s-a prăbuşit datorită caracterului băncii şi a prejudecăţilor bancare, întrucât banca era proprietara unor evrei şi era condusă de evrei şi a servit, în mare, comunităţii evreieşti. Un nou puseu a început în 1932 cu ,,Last National Bank”. Episodul final în această poveste a început cu un nou puseu de falimente de bănci, în 1933. Ea s-a intensificat datorită perioadei de transfer a prerogativelor puterii către noul preşedinte Franklin D.Roosevelt care, deşi ales în 8 noiembrie 1932, nu şi-a inaugurat mandatul decât pe 4 martie 1933. Herbert Hoover, fostul preşedinte, nu era doritor să-şi asume măsuri drastice, fără cooperarea preşedintelui ales, iar F.D. Roosevelt nu era doritor să-şi asume nici o responsabilitate până când nu era confirmat. Pe 6 martie s-a declarat vacanţa naţională. După zece zile, când vacanţa băncilor a luat sfârşit, numai la 12000 de bănci li s-a permis să-şi deschidă porţile, ulterior la încă 3000. Astfel pe parcursul a patru ani, 10000 bănci au dispărut, dar se reuşea stoparea procesului. Un şir de măsuri luate de preşedinte, care a ştiut să contureze o nouă stare de spirit, când şi- a inaugurat mesajul cu ,, singurul lucru de care trebuie să ne temem este teama însăşi”.

xxx

Problema salvării ucenicilor lui Iisus. Aflați împreună cu Mântuitorul pe o corabie, o furtună amenința corabia. ,,El dormea” ne asigură atât evanghelistul Matei cât și Marcu. După Matei Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină” (Evanghelia după Matei, 8/24-26). După Marcu, lucrurile sunt similare: ,, Şi El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare./ Şi le-a zis lor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?”. (Evanghelia după Marcu 4/39-40).

Steinhardt apreciază că adecvat ar fi fost ca în loc de credință să se fi vorbit despre ,,încredere”. Pentru a înțelege mai bine textul am apelat la Biblia ecumenică

(2012) unde paragraful lui Matei este interpretat ca exprimând faptul că discipolii se lasă copleșiți de grijă sau frică. La Marcu teologii consideră că avem de-a face cu un exercițiu particular prin care Mântuitorul  își dezvăluie puterea sa dincolo de prezența vreunei mulțimi. Aceiași teologi au remarcat că relatarea lui Matei este făcută din perspectiva unui observator extern, cea a lui Marcu, din perspectiva celor care erau pe corabie, sub amenințare. Dacă privim lucrurile din perspectiva credinței lui Iisus, atunci grija și frica nu ar trebui să fie prezente, așa cum rezultă din  Matei (6/ 34): ,, Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” și de-aici caracteristica normativă a intervenției Mântuitorului. Dacă privim lucrurile din perspectiva credinței în Iisus, a capacității sale de mântui, ,,misterul mântuirii” cum îl definește Agamben.

A nu fi copleșit de grijă și frică înseamnă să nu-ți pierzi speranța într-un viitor și să recunoști că, în ciuda impasului în care te găsești, trebuie să rămâi o persoană activă, căci dacă Dumnezeu ți-a dat o povară, tot el îți va da și cheia cum să o scoți la capăt. Dar pentru asta trebuie să te schimbi, atât în conformitate cu credința lui Iisus, cât și ceea ce privește credința în Iisus.

xxx

,,Iar Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei, când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: ,,Am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a zis: ,,Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma – împreună cu ei. Şi-a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis ,,Pace vouă!” Apoi a zis lui Toma ,,Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în Coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios”. A răspuns Toma şi I-a zis: ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Iisus I-a zis: ,,Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. În interpretarea teologilor, semnificația textului constă a arăta că credința nu stă pe vedere, ci pe mărturia celor care au văzut și numai prin această credință se intră în comuniune cu Mântuitorul înviat.

Plecând de la două texte paulinice: ,,Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”, (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 11/1) și  ,, Dar nădejdea care se vede, nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: 8/24). Nicolae Steinhardt dezvoltă ideea că a crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident, dimpotrivă ,,a crede vrea să zică a crede cu toate că, deşi, în ciuda, în pofida anumitor realităţi, a crede împotriva probabilităţilor, statisticii, legii numerelor mari. E un verb adversativ, o sfidare, o provocare, o aruncare a mănuşii de către duhul omenesc lumii, rânduielilor, răutăţilor, legităţilor şi inexorabilităţilor. Cred în Hristos deşi există moartea, bolile , suferinţele, nedreptăţile, crimele, tortura, delaţiunea, sadismul şi câte altele. În ciuda cumplitului spectacol, mă învoiesc cu ideea unui Mântuitor şi Mângâietor”.

xxx

Există la Derrida distincția dintre ,,future” și ,,l’avenir”, ambele noțiuni exprimând ceea ce în românește se traduce prin ,,viitor”. ,,Futur” înseamnă pentru gânditorul francez ceea ce ar putea fi mâine sau în secolul următor, tot ce ține de elementul predictibil al lucrurilor.  ,,L’avenir” este viitorul care vine neanunțat. Ei bine, pe acest ,,l’avenir” ținem să-l transformăm în ceva controlabil, măsurabil, predictibil și o facem prin firmele de asigurări sau prin sistemul bancar.

xxx

În februarie 2012 Agamben a citit la radio un text despre viitor, începând prin a spune că mai întâi va vorbi despre ,,credință” căci ,, fără credinţă sau încredere, viitorul nu este posibil, viitorul există numai dacă putem să speram sau să credem în ceva.”. L-a citat pe David Flüsser, un învățat în istoria religiei care a studiat cuvântul pistis, folosit de Mântuitor și de apostolii săi pentru a desemna credința. Umblând învățatul nostru prin Atena a dat de o inscripție Trapeza tes pisteos care desemna o bancă de credit. De aici o serie întreagă de considerații despre credință care ,, este pur şi simplu creditul de care ne bucurăm la Dumnezeu şi de care cuvântul lui Dumnezeu se bucură la noi, deoarece noi avem încredere în el. Din acest motiv, Pavel poate să spună într-o frază celebră: ,,credinţa este încredinţarea celor nădăjduite”, este ceea ce dă realitatate lucrurilor încă neexistente, dar în care noi credem şi avem încredere, în care am pus creditul nostru şi cuvântul nostru. Altfel spus, un viitor există, în măsura în care credinţa noastră poate da substanţă, adică realitate, speranţelor noastre.”.

Numai că, s-a întrebat  Agamben ,, în această epocă prea veche pentru a crede cu adevărat în ceva şi prea șmecheră pentru a fi într-adevăr disperată, ce se întâmplă cu creditul nostru, ce este cu viitorul nostru?”. Ei bine, toată credința noastră s-a refugiat în bani. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, ,,  că capitalismul financiar şi băncile care sunt principalul lui organ funcţionează pariind pe credit, adică pe credinţa oamenilor.”.

Ajungem astfel la cele afirmate odată de Walter Benjamin despre capitalism că ,,este, într-adevăr, o religie, cea mai feroce şi inexorabilă care a existat vreodată, pentru că nu cunoaşte nici mântuire, nici răgaz”. Asta înseamnă că ,, Banca cu funcţionarii şi experţii ei cenuşii  au luat locul Bisericii şi preoţilor şi, administrând creditul, manipulează şi gestionează credinţa, aceea încredere sărăcăcioasă şi şubredă pe care vremea noastră o mai are în sine însăşi.”. Astfel ,, se guvernează nu numai asupra lumii, ci, de asemenea, asupra viitorului omenirii, un viitor pe care criza îl face tot mai scurt şi la termen. Şi dacă astăzi politica nu ni se mai pare posibilă, acest lucru se datorează faptului că puterea financiară a sechestrat toată credinţa şi tot viitorul, tot timpul şi toate aşteptările.”. Pe scurt,  trebuie să nu ne mai uităm doar spre viitor, ci și spre trecut, căci doar înțelegând ,, ce s-a întâmplat şi în special a modului sau a motivelor în care s-au întâmplat evenimentele trecute, va fi posibilă, poate, regăsirea libertăţii”.

xxx