Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80

Cine ești dumneata, domnule Ion Tița-Călin?

În anul 1975, am absolvit Facultatea de Filosofie, secția Sociologie, cu media generală 9,50. Primisem recomandarea să lucrez într-un institut de cercetare științifică, dar la repartizarea în producție, am optat pentru postul de sociolog din Șantierul Naval Constanța – o mare unitate industrială din orașul meu de baștină.

În anii în care am activat ca sociolog în Șantierul Naval Constanța am realizat mai multe cercetări de teren, unele dintre acestea făcând obiectul unor lucrări științifice, printre care:

– „Aspecte disfuncționale ale integrării socio-profesionale – absenteismul în muncă („Viitorul social”, nr. ianuarie – februarie 1984);

– „Contribuții la studiul absenteismului în muncă” (în volumul „Lucrări științifice”, Institutul de Învățământ Superior Constanța, 1981);

– „Schemă operațională de analiză a integrării socio-profesionale” („Viitorul social”, nr. septembrie – octombrie 1981);

     De asemenea, am elaborat o serie de teste psihologice, pentru măsurarea atitudinilor, printre care cel privind atitudinea față de risc, prezentat în revista „Psihologie” (2002, pag. 109) sub titlul „<Gustul> riscului”. Într-unul din numerele aceleași reviste am publicat articolul „Cum aplicăm recompensele și pedepsele: psihologie socială”.

Cum ai fost primit ca tânăr sociolog la Șantier ? Te rog să povestești acel episod pe care îl relatezi și în cartea pe care am realizat-o împreună în urmă cu câțiva ani[1]

Formalitățile de angajare au început la cabinetul medical din incinta unității, apoi am fost trimis la sindicat, să fiu luat în evidență. În timp ce discutam cu președintele organizației sindicale, în birou a intrat secretarul de partid pe întreprindere. Aflând ce hram port, omul partidului mi-a spus de la obraz, fără menajamente: „Aici se muncește, tovarășe! N-avem nevoie de sociologi!”. N-am pus vorbele lui la inimă, dar nici n-am stat să le analizez. Aveam să aflu curând că atitudinea lui era împărtășită și la vârful conducerii. La acea vreme nu m-am întrebat de ce șantierul solicitase să i se repartizeze un sociolog, din moment ce nu avea nevoie de el. Mai târziu am aflat că repartiția se făcuse peste capul conducerii întreprinderii, pe baza propunerilor înaintate de Ministerul Industriei Construcțiilor de Mașini.

Articolul tău[2] menționează la început două perspective posibile de abordare: una ca determinism tehnologic strict și o alta vizând un determinism  mai  complex în care tehnologia se însumează cu alți factori. Ce lecturi din literatura de specialitate sustineau cele două abordări ale policalificării ca reacție la schimbarea tehnologică ?

Nu am menționat lucrări teoretice pe această temă pentru că nu au existat. La acea vreme, cel puțin în bibliotecile din Constanța, nu existau surse de informare în domeniul științific de care eram interesat. Întregul demers s-a bazat pe analiza proprie a sistemului de organizare a muncii. În plus, tema policalificării reprezenta o noutate atât pentru știința organizării muncii, cât și pentru sociologie.

Deci nu ai simțit nevoia sa te raportezi la alte contribuții deja publicate ? Doar Programul Partidului ? Sau a fost vreo cerință a redacției ?

Tema acestui articol nu avea legătură cu subiectul altor articole pe care le-am publicat și de aceea nu le-am menționat. Trimiterea la Programul Partidului am făcut-o pentru acolo am descoperit singura trimitere la utilizarea policalificării ca metodă de schimbare în bine a organizării muncii.

Arăți că în urma studiului tău, 400 de muncitori au fost incluși în cursuri de policalificre. Dar nu vorbesti despre nici o schimbare organizatorică sau de salarizare, normare, flux tehnologic. Au fost și asemenea schimbări sau totul s-a redus la niste cursuri de policalificare ?

 Cei  400 de lucrători au fost incluși la cursurile de policalificare în primul an de la realizarea studiului. În anii ce au urmat, alte serii de lucrători au trecut prin cursurile de policalificare, la solicitarea șefilor de secții și ateliere, a maiștrilor și șefilor de echipă.

N-am simțit nevoia să efectuez un nou studiu pentru a măsura efectele aplicării metodei policalificării în activitatea șantierului. Interesul arătat de șefii de la toate nivelurile ierarhice pentru creșterea numărului de lucrători policalificați constituia cea mai bună dovadă că metoda era utilă procesului de producție. Din discuțiile cu ei rezulta că sistemul de organizare a muncii și productivitatea au avut de câștigat de pe urma policalificării.

Astăzi cum se lucrează în raport cu modul în care se lucra atunci ? Mai reprezintă policalificarea o preocupare?

Potrivit directorului general Radu Rusen, Șantierul Naval Constanța continuă să organizeze cursuri de policalificare și în prezent. Utilizarea lucrătorilor policalificați contribuie la reducerea ciclului de producție și creșterea productivității muncii.

 Ce reacții ai primit la vremea publicării acelui articol? A avut vreo urmare pentru tine?

N-am primit nicio reacție. În afară de noi, sociologii, nu cred că mai citea cineva revista „Viitorul social”. Și totuși, dacă îmi aduc aminte bine, faptul că citeam dar și publicam într-o revistă a cărei apariție avea girul autorităților m-a ajutat. Eu continuam să țin legătura și cu Biblioteca Ambasadei Americane din București, pe care o frecventasem asiduu în timpul facultății. Comandam cărțile și le primeam prin poștă. De fiecare dată, primeam coletul desfăcut, semn că cineva era interesat de lecturile mele. Iar „Revista de Sociologie”, la care mă abonasem chiar la redacție, îmi era livrată tot prin poștă. Plicurile în care aceasta era ambalată purtau și ele urmele vigilenței celor preocupați de evoluția mea științifică.

Securitatea era prezentă în toate întreprinderile și instituțiile din România. La acea vreme, Șantierul Naval Constanța era supravegheat de trei ofițeri, în frunte cu maiorul Chițu. Pentru a ști ce fac, ce vorbesc și ce gândesc cei peste 3.000 de muncitori, maiștri, tehnicieni, funcționari și specialiști cu studii superioare, securiștii organizaseră o amplă rețea de informatori. …. Într-o bună zi, m-am trezit că intră maiorul Chițu în biroul meu. Aflasem ce hram poartă de la alți colegi din șantier. Ofițerul și-a scos legitimația din buzunar, mi-a fluturat-o prin fața ochilor și fără altă introducere a început să mă ia la rost: „Ai publicat informații din șantier fără permisiunea noastră. De acum înainte nu mai ai voie să trimiți nimic la revistă fără să ne ceri aprobarea!” Întâmplător, aveam un exemplar al Revistei de Sociologie pe birou. L-am deschis și i-am arătat înscrisul ce domina pagina de gardă: „Organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român”. În acele vremuri toate revistele și ziarele din România erau „organe” ale structurilor PCR. M-am auzind spunându-i cât se poate de calm; „Tovarășe maior, dacă articolele mele n-ar fi fost corecte, Comitetul Central nu le-ar fi publicat. Cei de acolo sunt singurii în măsură să le cenzureze.”

Vreme de câteva clipe, maiorul a înghețat cu revista în mână. Nu își putea lua ochii de la temutul înscris. În cele din urmă, s-a ridicat de pe scaun și a ieșit fără să scoată un cuvânt….

Care crezi că a fost valoarea importantă a articolului? Dar ce i-a lipsit, cum l-ai rescrie astăzi?

În primul rând, articolul a abordat o temă nouă pentru sociologie, la confluență cu știința organizării producției și științele educațional-formative.

În al doilea rând, tema vizează aspecte de mare utilitate practică. În al treilea rând, prin investigarea acestei problematici, prin concluziile și propunerile avansate, sociologia uzinală și-a demonstrat importanța în procesul de producție, în întreprinderea modernă.

A fost citat articolul tău de alți autori?

Nu dispun de o asemenea informație. Dar după câte știu sociologii români au fost și continuă să fie prea puțin interesați de problematica sociologiei industriale.

[1] Sorin Mitulescu (coordonator), Sociologi în comunism, Începuturile unei profesii fără statut, Tritonic, București, 2021, pp. 174-187

[2] Ion Tița Călin, Policalificarea – o soluție de optimizare a diviziunii muncii în industrie, Viiitorul social, an LXXVII, nr. 4, p.338- 341, București, 1984