Romania Sociala logo
Menu

Problema nu este ce președinte am vrea¸ci de fapt, România are nevoie de o reconsiderare a poziției de președinte

autor:   25 September 2023  

“Poziția președintelui țării în sistemul nostru politicAnul viitor vom alege un nou președinte pentru 5 ani, de fapt pentru 10 ani. O perioadă lungă de putere. În discuțiile publice, tema poziției noului președintelui ocupă deja unul dintre locurile centrale. Firește, pentru științele sociale această temă are o importanță specială. Noi nu discutăm candidații posibili, ci poziția președintelui în sistemul nostru politic. Stimați colegi, vă invităm să vă exprimați punctul dumneavoastră de vedere. “ – Cătălin Zamfir

  1. Vor fi alegeri generale: alegeri parlamentare, alegeri locale și alegerea Președintelui.

Cu un an înainte au început discuții aprinse. Alegerile parlamentare sunt mai clare. Știm ce partide vor participa și se poate prevede cam care va fi configurația parlamentului. PNL mai mic, PSD cam tot pe acolo, AUR va crește, devenind, poate nu cel mai puternic, dar cu siguranță al doilea. USR, vizibil în scădere. Aritmetic, alianța PSD/ AUR ar fi cea mai probabilă, dar comentatorii resping. NU AUR, ”extremist”. Nu e clar de ce. Deocamdată este prudent să zicem nu. Dar, mai știi ? Deci se pare că  mai probabil, dar cine știe, este o alianță PSD/PNL.

Cine va fi președinte este cel mai puțin clar. Se fac liste de posibili candidați. Toți consideră că viitorul președinte va fi problema cea mai importantă. Mărturisesc că nu înțeleg de ce. De fapt, ce sistem politic avem noi ?

Cum este în celelalte țări ? Sunt câteva variante. Să ne mărginim la Europa.

Democrație parlamentară: puterea în stat o are parlamentul și prin el partidele politice. Este și un președinte, dar cu un rol foarte limitat, un fel de arbitru. De regulă este ales de parlament. Marea Britanie este o democrație parlamentară, cu un  rege. Regele e un fel de președinte, dar nu ales de parlament, ci de o lungă tradiție istorică, un simbol foarte important al Marii Britanii. Regele aici are o poziție simbolică cu mare prestigiu, dar nu autoritate, o putere strict delimitată de a media funcționarea sistemul politic. E mai important pentru rege de a reprezenta întreaga comunitate. Deși regele Marii Britanii nu are putere executivă, dar are o poziție mult mai vizibilă decât președinții din democrațiile parlamentare.

Democrații prezidențiale:  președintele este ales prin vot universal, desigur susținut de un partid sau altul. El este atât șeful statului, cât și șeful executivului.  Parlamentul are un rol predominant legislativ. Sunt în zona Occidentală doar două țări cu un asemenea sisteme: SUA și Franța. În grupul mare de țări ”subdezvoltate”, cele mai multe țări președintele are un rol executiv.

Situația României e greu să fie clasată în aceste două categorii.

Constituția României precizează rolul președintelui în Articolul 80, doar prin două puncte. Primul rolreprezentare a României. Desigur, o persoană cultivată, o figură bună, cu prestigiu social, implicit fără culoare politică, reprezentând global interesul întregii comunități, nu al unui partid sau altul (1). Al doilea rol”Președintele României veghează la respectarea Constituției si la buna funcționare a autorităților publice. In acest scop, Președintele exercita funcția de mediere intre puterile statului, precum și intre stat si societate (2).

Da. Președintele reprezintă țara și mediază între puterile statului și între stat și comunitate. Excelent spus. E clar, președintele nu are o putere executivă. El nu este un jucător, ci un fel de arbitru. Are puterea arbitrului, nu a jucătorului. Nu are un program politic propriu nu are obiective politice, ci doar de a media. În consecință, Președintele trebuie să fie neutru în raport cu puterile politice, mai ales cu partidele politice. Așteptarea, nu prevăzută explicit în Constituție, dar de la sine înțeles, el nu poate fi membru al unui partid politic. Nu ar mai putea media. Președintele ”unge” sistemul. Nu este motorul puterii, ci unge motorul.  Motorul sunt partidele politice, parlamentul și guvernul. Președintele nu este ”șeful” motorului, ci îl ”unge”. El nu este o putere în stat, ci asigură jocul puterii.

Arată bine definirea rolului. Dar în istoria de cei 34 ani ai tranziției românești, s-a dovedit că definirea rolului are multe imprecizii, foarte neclară și comportamentul președinților a mers dincolo de această definiție constituțională.

Problema este desigur și de personalitatea Președintelui, dar mai importantă este neclaritatea poziției Președintelui. Pe de o parte, Președintele român are o mare autoritate: este singura personalitate politică aleasă prin vot universal. Votul universitar îi atribuie o mare responsabilitate pentru soarta țării.  Marea autoritate însemnă implicit și putere. Constituția pare a-i acorda  o poziție de autoritate fără putere. Ciudat. Pentru a media, nu e nevoie de o atât de mare autoritate cât este conferită de votul popular.

Președinte cu putere garantată pe 4/5 ani și un executiv, cu multă putere executivă, dar fragilă în jocul democratic. Președintele te putea numi sau schimba.

E un joc democratic, dar tu ca președinte ai pe 4 ani, de fapt pe 8 ani, iar acum 10 ani, o situație de putere securizată. Nu poți în principiu să faci orice, dar ai o putere recunoscută constituțional practic să faci foarte mult, aproape orice. Ești un jucător democrat, dar pe o lungă perioadă, nu poți fi eliminat din joc, doar în situații absolut extreme. Nu ca în sport. Poți pierde azi și mâine pierzi. Sistemul nostru acordă Președintelui o poziție de putere, de a face aproape orice, timp de cel puțin 5 ani.

În mintea mea vine o metaforă, cam nepoliticoasă, dar nu mă pot despărți de ea pentru că mi se pare foarte potrivită: poziția președintelui este ”nici cal, nici măgar”. Are cea mai mare autoritate în stat, dar nu are putere executivă.

De ce s-a ales o asemenea variantă care este unică în lumea occidentală ?

Soluția este rezultatul unui context istoric, dar, odată aleasă, se probează a fi dificil de reconsiderat. Să vedem.

Opțiunea s-a făcut în 1990 și cred că ea se datorează Președintelui ”provizoriu” din acele zile, Ion Iliescu. A fost un context foarte particular: Revoluția a înlăturat puterea comunistă. Au venit actori politic noi. Mare confuzie. Fiecare vedea altfel lucrurile. Singura personalitate politică cu prestigiu consolidat și autoritate greu de contestat era Ion Iliescul.

E drept, el vine din sistemul politic comunist, dar a fost într-o poziție de opoziție față de Ceaușescu. Avea o opțiune democrată clară. Un om politic cu mare capacitate politică și administrativă. Un om corect: în acel context al tranziției nu voia să acumuleze bogăție ! Impresionant. Oamenii aveau încredere în el. Iliescu a înțeles că lumea s-a schimbat și a abandonat rapid modeleul comunismului cu față umană, adoptând modelul democrației capitaliste occidentale. Dar slaba opoziție a făcu din Iliescu ținta învinuirilor: un comunist ! Nici Occidentul nu părea să fie prea fericit cu Iliescu. Criticile violente l-au făcut pe acesta mai de dreapta decât ar fi dorit.

Iliescu a ales varianta democrației semi-prezidențiale. De ce ? Ipoteza mea. Voia să-și asigure o poziție politică care să-i asigure o siguranță în contextul conflictelor continui ale perioadei: poziția de președinte. Autoritate, putere, dar în afara conflictelor cotidiene ale guvernării. A renunțat la a avea o poziție puternică în executiv, în guvernare, dar a reținut o poziție prezidențială, cu multă autoritate, dar cu implicare mai redusă în problemele curente ale  guvernării.

Intrat în haosului și incoerența guvernării, egal cu ceilalți oameni politici, nu era o situație convenabilă. Și a creat o poziție politică de autoritate securizată în haosul conflictelor din jur: câteva mandate de președinte deasupra conflictelor guvernărilor. Alegerea președintelui prin vot universal oferea o autoritate puternică. Constituția spunea modest că va avea rolul de a media. De la început nu i-a convenit și a forțat poziția. Era un jucător activ. Politica lui era de a promova un program de guvernare, deasupra guvernelor, cât se poate în afara luptelor politice. Sunt convins că Iliescu nu putea să se mulțumească cu rolul de mediator: să-i împace continuu pe cei în conflicte. El s-a considerat un lider politic. Cu o mentalitate centrată pe crearea de consens, dar inevitabil a intrat în conflicte cu actorii din joc, cu guvernele, cu partidele.

Iliescu poate fi înțeles foarte bine. De bună credință, cred eu. Dar s-a deschis o oportunitate pentru micii dictatori care au urmat. Cei care aveau ambiția de a promova ce voiau, dar nu în jocul democratic, ci dintr-o poziție securizată de autoritate. Președintele, un dictator cu putere constituțional limitată, dar confuz definită care deschide posibilitatea abuzului.

Emil Constantinescu a obținut și el poziția de Președinte prin vot universal. O personalitate intelectuală cristalizată, cu o morală universitară necontestată. Dar și cu o putere personală foarte limitată. S-a trezit în lupta politică cu sistemul democratic al luptei. Nu avea suficientă putere politică efectivă și coaliția care l-a propus l-a marginalizat. A vrut să iasă din joc, să-și dea demisia. O personalitate corectă.

A urmat perioada 2001-2004. A câștigat din nou ușor alegerile Ion Iliescu ca președinte. Dar în executiv a venit o personalitate puternică, Năstase. De la început a fost o tensiune. Înțelepciunea celor doi a fost să nu creeze un război, ci o  anumită toleranță reciprocă, fiecare căutând ”pașnic” să-și promoveze puterea. A fost un echilibru de putere președinte/executiv.

  1. Noi alegeri. Adrian Năstase, o personalitate puternică, cu prestigiu consolidat. Era clar că va fi noul președinte. Eu cred că Occidentul a fost cam îngrijorat. Nu avea nevoi de un președinte puternic în România, care putea să aibă un joc prea independent. Periculos. Cine să fie ?….. Un șmecher. Ei, cam corupt, un mic dictator, dar al nostru, controlat cu viciile lui. E mai bun. Eu cred că Occidentul a avut în alegeri votul de aur.

Cum s-a rezolvat dualitatea de putere ? Un președinte puternic și șiret. Un executiv care putea fi controlat. În istorie, el a ieșit prost, dar a durat 10 ani dincolo de nemulțumirea populară.

Adrian Năstase și împins în opoziție era un pericol. Trebuia să fie lichidat. Și fostul Prim Ministru, considerat ca cel mai bun în cei 33 de ani ai tranziție, băgat la închisoare. S-a asigurat liniștea politică. Nu complet. Noul Președinte al PSD părea a fi și el o personalitate destul de puternică. Soluția: și pentru acesta închisoare. Corupție ! Nu mă pot pronunța. Eu ca cetățean am pierdut dreptul de a avea o opinie: nu e competența ta. Justiția decide !  Problema este că justiția noastră pare a fi sistemul cel mai corupt din România. În lupta politică, corupția a devenit o puternică armă în mâna puterii împotriva opoziției.

Noi alegeri. Nu știu cum au fost alegerile, cât de corecte. Era o confuzie generală. Johannis a venit pe un vid de autoritate colectivă. Părea un om nu prea bine pregătit, dar cu aspirații limitate de putere. Deci, nu prfea rău. Dar poziția te schimbă. Rapid a vrut guvernul lui și a reușit. În niciun caz PSD-ul ”comunist”. Dar Constituția ? Ei !

Apoi, alegerile au adus PSD-ul la putere. Și o altă orientare. Un președinte declarat de dreapta, și un executiv mai de stânga. De fapt, și el ușor la dreapta, dar cu un interes prosocial mai accentuat.

Au ! Așa a fost istoria ?

În anul viitor vom avea un nou președinte. Să fim atenți să alegem unul foarte bun. Ca persoană, poate fi excelentă, dar o prognoză rezonabilă ne avertizează că ne vom confrunta cu o nou situație explozivă.

Aritmetic, coaliția cea mai puternică de guvernare ar fi PSD și AUR. A, NU ! Nu cu ”extremiștii”. Nu Înțeleg de ce extremiști. Da, mai independenți.

Noile alegeri vor fi câștigate de coaliția PSD-PNL, cu PSD foarte puternic și PNL slab. La guvernare vor fi adoptate și unul sau două alte partide mai mici. Un președinte care are o autoritate puternică și un guvern cu autoritate și ea ridicată. Orice combinație este explozivă.

Președinte, PSD, cu putere în parlament și suport electoral, cu o orientare politică mai de stânga și un guvern cu putere executivă, PNL, deși slab în suportul parlamentar și public. Predictibil: un conflict structural exploziv. Președinte cu multă autoritate dar putere executivă limitată: o guvernare cu multă putere executivă, dar cu puțină autoritate.

Președinte PNL, cu mare autoritate, dare cu suport parlamentar slab. Guvern PSD, cu autoritate executivă mare, și suport parlamentar și electoral. Tot un conflict structural.

Oricum, vom avea o situație politică cu mare risc de tensiune și blocaj.

 

O poveste: ce a înțeles copilul, cu candoarea lui naivă, din jocul puterii.

Copilul: Tată, copiii tot discută despre alegerile președintelui. Nu pre înțeleg ce face Președintele. Cineva a zic că este mediator. Adică cum ? Vrei să-mi explici și mie.

Tata: Ei, fiule, e cam greu să-ți explic O să înțelegi când vei fi mai mare. Dar, în fine, ca să înțelegi tu, iată, lupta politică e ca un joc, ca în sport, ca în fotbal. Președintele, mediator, e un arbitru. Sunt partidele care luptă pentru putere, ca în fotbal, în fine. Dar lupta lor trebuie să aibă niște reguli și președintele, ca arbitru, asigură ca toți să respecte regula jocului.

Copilul: Da, parcă înțeleg. Și copilul, liniștit, merge la culcare. Dar neînțelegerea din subconștient își face loc sub forma unui vis.

Visul copilului: Arbitru intră în aplauzele publicului, pe terenul de fotbal, cu minge în mână. Face un semn și vin echipele. Arbitrul face o declarație: vom avea un meci foarte important. Două echipe. Echipa din dreapta mea, Viitorul, e echipa care mie îmi palce. Foarte bună ! Îi urez să câștige. În stânga echipa asta de neisprăviți, Speranța. Ei. Să fiți cuminți. O să fiu cu ochi pe voi.

Fluieră începerea meciului și dă mingea echipei Viitorul: aveți mingea, să câștigați. Meci, luptă. Situație confuză. Arbitru fluieră: Hanț careu pentru echipa Viitorul. Dar domnule arbitru, eu am atins mingea cu piciorul nu cu mâna. Cartonai roșu. Gol.

Joc. Arbitru fluieră: avertizează un jucător din cealaltă echipa, Speranța. Carton galben. Să fii la locul tău. De ce nu lași în pace pe adversare, Domnule arbitru, dar nu i-am făcut nimic, i-am luat doar mingea regulamentar. Lasă-l domnule în pace să-și facă jocul. Ce ai cu el ?

Se apropie finalul. Arbitrul ia mingea și tage el în poartă: Gol. Domnule arbitru, evident nu e gol. Dumneavoastră nu sunteți jucător, nu puteți să dați goluri. Da ce, eu nu am și eu dreptul să dau un gol ? Eu sunt arbitru și eu decid.

Se încheie meciul: Viitorul câștigă cu 5 la 0.

Copilul se trezește nuc. Nu mai înțelege nimic.



Facebook

Provincialismul. Cheie de lectură posibilă a tranziției

1. Punctul de plecare Lectura recentă a trei intervenții publicate în 2023 și 2024 mi-a apărut emblematică.  Este vorba de o serie de texte de analiză politică apărute sub titlul generic România ca proiect geopolitic și interesul național în contextul dezordinii mondiale, sub semnătura analistului politic Adrian Severin. Și de   cartea ...

Interviu cu Alexandru Petre – “Respectarea drepturilor omului în sistemul penitenciar românesc. Bune practici în sistemele penitenciare la nivel internațional”

Buna ziua și felicitări pentru publicarea lucrării. Vă rugăm să ne spuneți care a fost motivația alegerii temei? Motivația alegerii temei a venit din sfera preocupărilor profesionale. Îmi desfășor activitatea ca polițist de penitenciare și sunt preocupat nu doar de perspectiva asigurării pazei persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate ci ...

Vrem dictatura unei birocrații sau o democrație a comunității cercetătorilor ?

Ministerul cercetării lucrează cu propriul său personal, dar, ca orice ministru,  are nevoie și de consultanți. Prin definiție consultanții nu iau decizii, ci consultă Ministrul în procesul lui de decizie. Consultații vin cu propria competență, nu reprezintă pe nimeni, ci doar pe ei înșiși; ei nu iau decizii, ci fac ...

Evoluția demografică, una dintre marile capcane în care România se pregătește să cadă

O mulțime de cifre și informații ne stau la îndemână, dar sub presiunea permanentă a momentului – mereu fiind confruntați cu câte o criză mai mică sau mai mare – nu prea ne alocăm timp pentru a le privi și înțelege cu adevărat. Constatăm și cam atât. Nu ne facem niciun ...

O carte din anii `80 despre migrația internă: discuție între Sorin Mitulescu și Dumitru Sandu

Introducere: O generație de sociologi: texte din anii `80 O carte din anii `80 despre migrația internă:discuție între Sorin Mitulescu și Dumitru Sandu Când a apărut cartea despre care discutăm? Acum patruzeci de ani, în 1984,la Editura Academiei. La vremea respectivă, cu numele de  Editura Academiei RSR. O copie a volumului  Fluxurile de ...

Conflictul legii cu ea însăși. Scandalul metodologiilor de evaluare

Cercetarea este una dintre activitățile strategice în viața statelor. La rândul ei, competența este factorul cheie atât al dezvoltării unei societăți cât și al calității ordinii sociale. Dimitrie Gusti avertiza guvernarea că organizarea competențelor în stat este o variabilă cheie în orice reformă autentică. Fără de așa ceva reforma eșuează ...

O generație de sociologi: texte din anii `80

Dezbaterea pe care o aducem în fața publicului sub forma unui serial al absolvenților de sociologie prin publicațiile lor -  vizează o generație  care astăzi deja a ajuns  la vârsta a treia. Componenții ei au fost studenți în urmă cu peste 50 de ani în promoțiile învățământului superior  sociologic reluat ...

Este inteligența artificială o amenințare?

Nu demult era la modă un slogan: „munca l-a creat pe om”. În parte, era adevărat: munca l-a creat pe om ca unealtă. Și, timp de milenii s-a dovedit a fi cea mai productivă în folosul celor mai „isteți”, mai creativi. La un preț cât se putea mai mic. De ...